2) Ion N. Oprea : Ideile – averea care ne rămâne

Anul 2014 a fost, pentru Ion N. Oprea, unul deosebit de rodnic, sub raportul creaţiei literare. Intre alte cărţi, toate tipărite la Editura ieşeană PIM, una – « Eternitatea ideilor în cărţile noastre – reflecţii, reflecţii », – două volume, atrage în mod deosebit atenţia, prin actualitatea tematicii, în primul rând, abordarea unor întâmplări abia petrecute întărind sentimentul de timp prezent. Neobosit şi tenace, autorul dovedeşte o putere de muncă uimitoare, manifestându-se, nu numai în această carte, ca un pasionat, în egală măsură, al istoriei trecute, cât şi al celei care acum se face. Şi din acest punct de vedere, cel puţin, scriitorul se face vizibil în amplul peisaj literar românesc, doldora de o mulţime de componente, din care destule se dovedesc a fi perene, deci demne de atenţia cititorului dornic de cunoaştere directă şi curată ; altele – efemere… Nu degeaba, în finalul consideraţiilor despre acestea « Nelinişti prin timp », a Doinei Drăguţ, se reproduce mărturisirea de credinţă a autoarei : « A rezista în faţa timpului înseamnă a fi dincolo de timp, a depăşi clipa ; înseamnă a avea un ideal, care să devină realitate; înseamnă a comunica un gând sau o idee în simboluri expresive ; înseamnă a găsi o legătură între spiritualitate şi materie pentru realizarea unei emoţii ».

Şi aceste două volume – cu acelaşi titlu – publicate de Ion N. Oprea pun în evidenţă pasiunea autorului pentru Istorie, îndeosebi pentru părţile mai puţin cunoscute ale acesteia, precum şi pentru aspecte aparent neimportante, dar cu semnificaţii definitorii în faţa curgerii timpului şi a petrecerii omului prin timp. Între dezbaterile – din trecut şi de azi – pe tema valorilor incontestabile ale culturii dace, stimulate de nobila idee de a aşeza lucrurile în matca adevărului istoric, până la raportarea numelor unor familii la baştina lor, o paletă impresionantă de subiecte populează paginile volumelor (peste 550 în total), informaţiile transmise fiind deosebit de importante pentru întregirea unor tablouri istorico-culturale, socio-morale. Nu lipsesc, aşa cum ne-a şi obişnuit Ion N. Oprea, secvenţele polemice şi nici unele săgeţi critice, nemuiate în venin, însă, fiindcă şi autorul, dar şi colaboratorii lui au dovedit cu prisosnţă în scrierile lor că sunt oameni luminaţi, deci şi civilizaţi, în consecinţă ei « duelându-se » în idei, nu în săbii. Din acest punct de vedere, participările a cel puţin doi oameni de prestigiu în domeniul literelor scrise – Theodor Codreanu şi Gruia Novac – conferă polemicii straie de sărbătoare şi îndeamnă la atitudine calmă, demnă şi adâncă meditaţie, nu la încrâncenată adversitate.

Ceva mai încinse mi se par paginile cuprinse sub titlurile „Surpriză, la Botoşani. Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu, 2014, acordat unui colaborator al Securităţii” şi „Filit, Iaşi, 2013”. Dacă cel de al doilea titlu dezvăluie mai vechi practici în relaţia bibliotecar-autor (donator) de carte, adică cele două extreme – atenţia cuvenită a primului faţă de al doilea şi indiferenţa analfabetă, cu acelaşi sens de… mers, primul cuprinde luări de poziţii mai încrâncenate şi… contrarii, evident. Fără îndoială, vânzoleala fiind stârnită de beneficiarul numitului premiu, cu numele Eminescu, adică poetul Ion Mureşan. Printre susţinători, dincolo şi dincoace de onoratul juriu al Concursului şi de Primăria– şi ea onorată şi onorabilă – oraşului Botoşani, îl citează şi pe Gelu Dorian, cel care, se scrie în carte, declara, tot în scris, prin anul 1989, într-un Argument la o altă carte: „Volumul rezultat se înscrie sensului major pe care-l capătă în societatea noastră receptarea moştenirii culturale. Ne stau ca îndemn şi orientare cuvintele secretarului general, preşedintele republicii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu…” Dar şi pe Nichita Danilov, în calitate de comentator avizat, de data aceasta, care, poet fiind, metaforizează punându-l pe autorul premiat să-şi bălăcească „degetul în conştiinţă la fel de uşor ca într-un borcan de iaurt şi amestecă reflexiile până ce percepţiile sale lirice capătă consistenţa unui aluat moale”. Cum era şi normal, după o interpretare atât de limpede şi clară, era şi normal să urmeze un citat relevant din creaţia onorată: „Eu îmi pun grumazul între lucrul şi cauza sa/ adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa/ cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul”. Se pare că chiar aşa stau lucrurile în cazul dat. Nici o problemă, pentru că mai sunt întâmplări similare. Chestiunea ţine, însă, nu atât de alăturarea numelor Eminescu-Mureşan, care refuză oricum apropierea, fie şi ea forţată, ci de valoarea operelor lor.

Alte pagini ale acestei cărţi sunt destinate unor personalităţi proeminente ale culturii naţionale, unele evocate şi prin intermediul scrisorilor („Corespondenţa fălticeneană şi Cazbanii”, Nicolae Labiş în „Corespondenţă fălticeneană”) , altele prin memorialistică. În cel de al doilea volum, mai ales, numele lui G.T. Kirileanu, al lui Mihai Eminescu se bucură de o deosebită atenţie. Dar şi altele, cum sunt cele ale marii artiste Margareta Pogonat, „trecutologului” Constantin Ostap, Octav Vorobchievici (autor a 16 volume de istorie, memorialistică şi diplomaţie), Ion Bârlădeanu, maestru al colajului, plecat din Zăpodenii Vasluiului să cucerească lumea lui, cu ţinte metaforic-caricatural precise. Am tresărit întâlnind numele unui om – fostul învăţător Pavel Pavel – în casa căruia am intrat cândva însoţit fiind de un regretat prieten, din Zăpodeni şi el – Gheorghe Bălăuţă. O casă veche, dar deosebit de frumoasă, reprezentativă pentru arhitectura ţărănească din zonă. Nu degeaba, Muzeul Satului dorea să o transfere în Bucureşti.

Între multe altele, cititorul acestor două volume ale lui Ion N. Oprea poate fi atras şi de segmentele adunate sub genericul „Cu gândul la vecini şi lăcomia lor”. Se fac, mai întâi „Comentarii pe marginea operei Jurnal de scriitor de F. M. Dostoievski”, remarcându-se, printre altele, că marele scriitor rus a făcut, în unele din scrierile sale, elogiul războiului. Se continuă cu alte comentarii, bazate pe cartea „Gulagul o istorie” de poloneza Anne Applebaum ( „Gulagul lui Soljeniţîn vechi de când conducătorii Romei şi Greciei antice”). Mai departe, se ajunge la: „După ce ni s-a furat Basarabia în 1812, un general american, de origine română, parcă în compensare şi răzbunare, negociază şi vinde de la ruşi americanilor peninsula Alasca aproape pe nimic”. Foarte interesant documentul care atestă apartenenţa celui în cauză: „No 63 1818 mai 31, prunc s-au născut pruncul parte (bărbătească) Giorgie în luna Mai, zioa 31 anului celui mai sus. Tatăl pruncului, Pomut Ionnu şi mama Victoria, Lăcuitori (ai) oraşului Jula. S-au botezat şi s-au uns cu Sfântul mir prin mine preotul Atanasie Georgiovici, parohialnicia sfintei biserici h(ramul) S(fântului) I(erarh) Nicolae care se află în oraşul Jula. Ecstract au căpătat iunie 27 858”. Iată, însă, că urmează şi un capitol extrem de interesant: „Karl Marx – prietenul românilor”, aducându-se, în sprijinul afirmaţiei, citate mai puţin cunoscute de publicul larg, extrase din cartea „Însemnări despre români”: „Limba română, un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi numesc vlahi sau valahi”. „Au avut loc excese groaznice. Contribuţii de tot felul în produse, furaje, vite, corvezi, hoţii, omoruri etc. Bărbaţi şi femei au fost înhămaţi la care cu vizitii cazaci care nu-şi cruţau nici bâta, nici vârful lăncii” – scrie filosoful comunismului în legătură cu invazia rusească din timpul războiului ruso-turc din 1828-1829.

Ca o firească continuare, Ion N. Oprea îl aduce şi pe „Molotov în actualitate”, rememorând o discuţie între acesta şi Hitler, pe tema teritoriilor româneşti Basarabia şi nordul Bucovinei. „Graniţa naturală a Rusiei a fost pe linia Carpaţilor răsăriteni şi nu pe malul Prutului…” – pretindea samsarul sovietic. De unde se vede că Testamentul lui Piotr Pervâi nu a fost dat uitării. Nici atunci şi nici acum. Istoria noastră consemnează nu mai puţin de douăsprezece invazii asupra României – ruseşti şi sovietice. În prezentul nostru atât de bulversat, eu am o teamă: de aproape un sfert de secol, în România se produce o nouă invazie rusească – a treisprezecea! Numai că aceasta nu mai e militară, ci economică. Fapt care nu atenuează câtuşi de puţin efectele.