Autor: Ion IONESCU-BUCOVU

Îngerul care a căzut din Paradis

(fragment de roman)

Viaţa are înălţările şi căderile ei şi de cele mai multe ori noi, oamenii, nu putem s-o influienţăm cu nimic. Două forţe interioare măreţe se luptă de când e omul pe pământ să conducă destinul lui: raţiunea şi inima. Atunci când pui judecata rece înaintea inimii, devii meschin, când inima o ia înaintea raţiunii, devii nebun. Sau chiar dacă nu devii, te consideră semenii tăi.

Meschinilor le place drumul drept, calculul rece din care pot trage foloase, se mulţumesc cu firimiturile aruncate de mai marii lor; nebunilor le plac primăverile, visele, foşnetul frunzelor, mirosul plajelor pustii,femeile frumoase; într-un cuvânt ascultă chemările inimii, glasul ei disperat care-şi cere dreptul la viaţă. E vorba de nebunii romantici şi de nebunia de a-ţi trăi viaţa aşa cum ţi-o cere ea, nu de nebunii clinici care-şi duc viaţa prin ospicii şi nici de condamnaţii de drept comun, adică de hoţi, borfaşi, criminali, derbedei care, din dorinţa de a-şi “trăi” viaţa, săvârşesc în numele ei fapte odioase.
Poate şi de aceea m-am ataşat eu de domnul inginer Ionescu. Şi el este tot un nebun, un nebun în sensul frumos al cuvântului care ştie să-ţi răscolească inima. El mi-a zis prima dată că parcă aş fi un înger căzut din Paradis. De ce un înger ? Eu am fost o fiinţă pură, venit de acolo de la ţară unde toate lucrurile sunt curate, adică din acel Paradis. Şi, a zis el, am căzut pe un sol infectat în acest iad pe care toţi îl numesc Viaţă.
“ Mihali- zice- tu eşti plin de romantism, domnule, ce dracu vezi tu de acolo de sus, de deasupra oraşului, din darabanaua aia, de stai acolo ore întregi după program? “De acolo de sus din darabanaua mea, domnule inginer, văd acoperişurile caselor cum lucesc în razele primăverii, văd străzi întregi pline cu lume, nişte linii drepte ca nişte panglici uriaşe care se pierd undeva la marginea oraşului…Se vede aşa de mică lumea de aici încât nu dai doi bani pe ea; mai văd şirul blocurilor ridicate de mine perete cu perete, toată partea aceasta de oraş şi încerc să străpung zidurile cu imaginaţia mea şi să privesc de acolo perechile de tineri îndrăgostiţi cum se iubesc şi cum îşi cresc fericiţi copiii; e poate o femeie frumoasă care-şi aşteaptă înfrigurată iubitul sau poate o mamă care-şi aşteaptă copilul de la şcoală sau de la grădiniţă, sau iubitul care-şi aşteaptă soţia cu buchetul de flori pus în glastră, sau copiii singuri, aşa cum stăteau iezişorii mei, aşteptându-şi părinţii…Apoi mai privesc departe dealurile înverzite proaspăt şi munţii din zare peste care mai stăruie încă mantia iernii şi câmpul acesta cât văd cu ochii…Toate acestea cad peste nefericirea mea ca un glas de clopot care se tânguie-n pustiu…Asta fac eu acolo sus, meditez asupra vieţii, domnule inginer…,Îmi văd, domnule inginer, tot trecutul meu, îmi aduc aminte de toate clipele fericite din viaţa mea, reiau firul vieţii mele şi-l despic în patru să văd unde am greşit… »
“Bă, Mihali, eu i-am povestit directorului despre drama ta şi ştii ce mi-a zis? Ia mai dă-i dracului, domnule Ionescu, de puţoi, vin cu toate dramele lor pe capul nostru să le rezolvăm noi! Ce suntem noi? Mamă şi tată? Şi-apoi am tăcut şi-am plecat. Ăsta e un împuţit de comunist care s-a ridicat prin politică şi-a ajuns să conducă un trust de construcţii! Habar n-are de oameni, de psihologia lor, de tehnica construcţiilor, se ţine cu piţipoanca aia de secretară toată ziua şi ne dă nouă ordine!” « Domnule inginer, îi răspund eu, n-am şi eu dreptul la viaţă? » Şi tac. Zice el: “Nu cumva tu acolo sus te-oi fi uitând toată ziua la casa Marikăi şi-oi fi văzând-o pe verandă în costum de baie făcând plajă sau, mă rog, prin casă, la lumina becului, cum se despoaie…” “De ce să nu mă uit şi de ce să nu mă gândesc la Marika, domnule inginer? Ce să fac acum? Să-mi prind viaţa în pioneze? Sau să mă apuc de băutură ca alţii? Vă întreb şi pe dumneata, domnule inginer, şi pe toţi ăştia care aţi fost în şedinţă: Poate cineva să-mi ia dreptul la viaţă? Ştie o lume întreagă c-o iubesc pe Marika şi am recunoscut şi eu! Lângă Iulia nu mai pot trăi, nu o mai pot suporta; nu sunt fumuri de adolescent, sunt convingeri de om în toată firea! Ce dacă am doi copii? S-au despărţit ei, alţii, cu o droaie de copii, dar eu cu doi? Sclifositul ăla de secretar de partid credea că face pe deşteptul cu mine…”Uite, tovarăşe, a venit soţia dumitale şi s-a plâns că aşa şi pe dincolo…” “ Dar despre ea n-a spus nimic, tovarăşe secretar? N-a spus cum am găsit-o eu cu ăla-n pat şi cum a fugit cu izmenele-n mână şi cum a sărit pe geam? Nuuu! Păi ce era proastă? Nu v-a spus că pleca dimineţa de-acasă şi lăsa copiii încuiaţi în apartament şi se ducea la servici la el şi se suia-n Tatră şi se zbenguia cu el toată ziua? Vrea bani? Vrea pensie alimentară? Să se ducă, dracului la muncă, ea n-a auzit că-n România toată lumea munceşte?” “ Mihaly, tu eşti obosit şI stresat, ar trebui, după ce-ţi ispăşeşti pedeapsa, să-ţi iei un concediu medical ceva…” “Domnule inginer, deocamdată nu-mi iau, am început relaţia asta cu Marika, o iubesc al dracului şi mi-e frică să n-o pierd…Mă iubeşte şi ea pe mine şi când un bărbat simte aşa ceva, prinde aripi şi începe să viseze. De mult nu m-au mai încercat astfel de clipe, de pe timpul când o iubeam pe Piri…Atunci jurasem să nu mă mai îndrăgostesc…Dar dragostea nu ne întreabă dacă suntem pregătiţi s-o întâmpinăm, ea dă buzna peste noi şi ne tulbură cu puterile ei magice biata noastră existenţă!” “Măi, Mihaly, cu ce te-a atras femeia asta pe tine?” “ Află, domnule inginer, că nu-i dau nici bani, nici cadouri; de câte ori mă duc la ea, mă întâmpină cu zâmbetul pe buze în prag, mă ia de mână şi mă invită-n casă…Hai, Mihaly în casă- zice- că ne văd vecinii şi punem la cale gurile rele! şi mă serveşte cu o cafea şi vine lângă mine cu glasul ei catifelat ca al lui Piri şi-mi zice : Mihaly, de ce eşti tu supărat? Este aşa de sinceră şi de naturală…” “şi crezi că te ia ea pe tine cu doi copii?” “Eu cred că da, pentru că am întrebat-o şi mi-a zis că dacă asta ne va fi soarta…! ” Vezi- zice- ce faci cu divorţul ăla că n-aş vrea să mă mai încaier cu fosta ta consoartă, cum mi-a făcut-o alaltăieri în Piaţă…Fă-zice- şi mie mi se făcuse o ruşine să intru în pământ, nu alta!-să fii tu a dracului de fufă- auzi, domnule inginer, s-o facă fufă, te jumol toată, şi se răţoieşte la ea, se strânsese lumea pe ele ca la urs…,,În fond şi la urma urmei, ce mai vrea, dragă de la tine?- mă întreabă ea, supărată.” Auzi întrebare, ce mai vrea ea de la mine? Acum, domnule inginer, nu mai are nici-un rost, mândruţul ei a ieşit din spital ca o găină capie ( doamne fereşte, că nu-i vreau eu răul) cică are capul într-o parte şi schioapăta, merge-n cârjă, ăia l-au pensionat de la şoferia lui, gradul trei, cu drept la alt servici, dar acum nici de portar nu mai e bun, am auzit că bate la parchet în urma noastră…L-a pocit soarta, domnule inginer!…” “L-a pocit pe dracu, soarta, l-ai pocit tu, când l-ai aruncat pe fereastră!” “Ia uite, domnule, nici domnul inginer nu mă crede! Aşa au zis şi ăia de la judecată…Cum să-l pocesc eu când nici nu l-am văzut când a sărit? Eu n-aveam intenţia asta cu el, voiam să-l prind viu şi nevătămat să-l invit pe scaun şi să-l întreb: Bine, vere, văd că vă iubiţi, stai aici să chem şi eu un martor şi să vă fac papucii la amândoi…Tu nu ştii că eu cu amărâta asta am doi copii? N-ai, mă, destule femei în ţara Românească? Dar ce am avut cu cine sta de vorbă, domnule inginer?”
În lungile mele plecări cu maşina, că atunci eram şofer de cursă lungă, simţeam eu că ceva nu-i în regulă şi parcă mă apuca un fior, un bărbat simte imediat că ceva nu e la locul lui cu nevasta, mă apuca aşa un tremurat şi nu ştiam de ce până când o vecină de apartament mă cheamă în hol şi-mi spune: “Domnule Mihaly, te văd om în toată firea şi nu mă lasă conştiinţa să nu-ţi spun ceva! Te-i supăra, nu te-i supăra asta e treaba dumitale, dar eu nu pot să mai rabd!” “Da, tanti, de ce să mă supăr!” “Uite ce e, Iulia dumitale intră seara cu un bărbat străin în casă, eu nu ştiu, maică, dacă e rudă sau amant, dar mi-e milă de dumneata că munceşti de dimineaţa până seara şi ai şi copiii ăia buni! şi n-ai pentru cine, maică…” Eu am tăcut şi m-a cuprins o furie de nedescris. Am plecat imediat de lângă acea femeie şi-am vrut să mă duc la Iulia s-o iau la bătaie…Dar n-am făcut-o, am vrut să mă conving personal, m-am suit în apartament, am jucat ceva teatru, cum că sunt obosit, şi m-am culcat devreme. I-am spus Iuliei că a doua zi trebie să plec la Roman cu niştr tablă galvanizată şi trebuie să stau acolo o săptămână…Cred că ceva prinsese şi fetiţa c-o vedeam tristă şi mă tot ruga să stau acasă. De ce?- am întrebat-o eu. Fetiţa ocolea răspunsul ş-mi răspundea galeşă:”Aşa, că vreau eu…” Am plecat la servici şi l-am rugat pe Iordache de la garaj să-mi bage maşina-n revizie că nu mă mai ţin frânele…şi pe înserat m-am întors acasă .Am descuiat uşa( apartamentul era încuiat cu iala). şi apoi a urmat ce a urmat…Eu, după ce l-a luat salvarea m-am prezentat la Miliţie pentru declaraţii. “Martori ai?”- m-au întrebat acolo. Pe cine să am martor la ora aia? Pe nevastă-mea? Copiii dormiau buştean în camera lor…şi apoi au urmat anchetele…judecata…mica detenţie… Singura martoră a fost femeia care mi-a spus şi a jurat ce-a văzut. “Bine, tovarăşe Mihaly, -zice judecătorul- dumneta ai dreptate, dar de ce i-ai făcut vânt pe fereastră?” “Eu?” “Aşa a declarat nevasta dumitale!” “Ea, tovarăşe judecător, poate să declare ce vrea, dumneavoastră vă îndoiţi de dreptatea mea, vă jur că n-am nici-o vină, el s-a aruncat pe fereastră la sugestia neveste-mii, fugi pe geam!-am auzit-o, eu n-am avut timp nici să-l văd! Am auzit o bufnitură în stradă, atât!”
A urmat totuşI condamnarea: Un an şi jumătate la locul de muncă…
Seara trec adesea pe la bufetul Trocadero să beau şi eu o ţuică- o ţuică mare!-i-zic eu barmanului; după o zi de învârtire prin slava cerului cu macaraua, am şi eu dreptul la o ţuică mare. “Gata, domnu’ Mihaly, îmi întinde ţuica grăsanul ăla şi eu o iau şi mă retrag cu ea la capătuă tejghelei şi o beau în linişte, niciodată nu-mi place să mă amestec cu cheflii; privesc lumea şi mă detaşez de ea acolo în colţul meu şi mi se pare infectă, murdară şi dezagreabilă…Aşa m-am obişnuit, să privesc lumea de departe, să nu intru în sufletul ei. “Bă, tu ce mai faci cu nevasta?” sau “Cutare, ce mai ştii de curva aia?” Mie şi aici îmi place să vorbesc cu mine însumi…N-apuc să trag două înghiţituri că aud: “Servus, Mihaly!” “Servus!”- îI răspund eu şi întorc capul să văd cine este. “Aaaa, domnu’ inginer Ionescu de la Trust. Servus, domnu’ inginer!” “Fă-mi şi mie un pepsi cu un coniac!”, se adresează el barmanului, şi se retrage lângă mine. “Măi, Mihaly…”- se uită el spre mine, fără să termine gândurile. “Ce e, domnu’ inginer?”- îl întreb eu, crezând că are să-mi transmită ceva de la trust. “Nimic deosebit- zice el în zeflemea- vreau să beau şi eu un coniac cu tine!” “Poftiţi, domnu’ inginer, chiar îmi face plăcere!”- şi se dă mai lângă mine, aşezându-şi coatele pe tejghea şi oftând, ai fi zis, dacă nu-l cunoşteai, că i s-a întâmplat ceva sau are ceva pe suflet.
“De ce sunteţi supărat, domnule inginer?”- încerc eu o întrebare cu toate că ştiam că e foarte greu să pătrunzi în sufletul lui cu o astfel de insinuare. “Stăm cam prost cu planul, bă, Mihaly; înjură ăia de la centrală, vor totul repede şI la cheie, ei nu ştiu care sunt condiţiile în construcţii; îţi pleacă oamenii de pe şantier când nu te-aştepţi şi te lasă cu plan cu tot baltă…” şi dă deodată sticla cu pepsi peste cap, ai fi zis că e bântuit de o mare sete şi se întoarce iar către barman, făcându-i cu ochiul: “Mai repetă o dată figura, şefule!” apoi către mine, spăsit şi vinovat. “Tu mai iei o ţuică?”- mă întrebă el. “Nu mai iau, domnu’ inginer, vreau să mă duc acasă mai devreme, m-aşteaptă puştii…” “Mai lasă dracului casa- zice el- neştiind sau uitând pur şi simplu de situaţia mea- ce,- zice el, nu ştii tu traiul de-acasă?” şi se uită în ochii mei, voia să mă întrebe ceva dar parcă nu îndrăznea. “Auzi, tu,-zice el într-un târziu, după câteva clipe de tăcere- am căutat tot şantierul un macaragiu să te schimbe, să-ţi iei şi tu un concediu, ceva,şi de-abia am găsit un prăpădit de pe la materiale…” “Adică cum să mă schimbe, domnu’ inginer? Ce, eu nu mai sunt bun de nimic? Am devenit chiar aşa o gioarsă?”- şi de necaz dau repede ţuica peste cap şi pun cinzeaca goală pe masă. El îmi ia repede vasul şi-l strigă pe barman: ” Oltene, mai pune-i una mare lui Mihaly!” şi apoi se întoarce către mine:”Dă-l în aia mă-si că e oltean de-al meu şi nu se supără!” ,Îl văd că-şi dă repede buzunarele peste cap, scoate o brichetă şi dă să aprindă o ţigară. În întind un carpaţi, o aprinde şi pufăie cu poftă din ea. Şi tace şi tac şi eu. Frumoasă e tăcerea-mi-am zis- noi cu vorbele noastre murdărim şi viciem aerul mai rău precum cu fumul de tutun… “…Păi- reia el discuţia de unde rămăsese- te-am văzut eu că în ultimele zile nu mai eşti stăpân pe macara, m-am uitat când te urcai pe scări acolo sus, parcă te împleticeai, poate ai şi tu dreptate, prin câte ai trecut cu curva aia de nevastă-ta…”- zice el şi trage puternic din ţigară, după care răstoarnă o a doua sticlă de pepsi peste cap, strigând iar, de data aceasta cam afumat: ” Olteneee,mai repetă figura!” “Gata, domnu’ inginer!”- sare barmanul spre el, luându-i sticla goală şi punându-i alta plină în mână. şi inginerul se apropie şi mai mult de mine cu o poftă nebună de vorbă. Între timp Olteanul Zamfir, căci aşa îl chema pe barman, puse muzică, avea un difuzor spânzurat drept în capul nostru: ”Mărie şi Mărioarăăă, ochii tăi mă bagă-n boalăăă”, cânta placa”,…sprânceneleee mă omoarăăă” “Olteanul tot oltean- zice domnu’ inginer- aici în inima Transilvaniei el a adus muzica lui oltenească, vouă, ungurilor vă place alt gen de muzică, sunteţi daţi dracului când începeţi voi ceardaşurile alea sau cu romanţele voastre…” “Orice muzică bună e frumoasă, domnu’ inginer, noi suntem obişnuiţi şi cu muzica oltenească…”-îi spun eu, zâmbind,şi bătând cu degetele în tactul muzicii în tejghea. Domnu inginer a tăcut, a ciulit urechile ca un iepure şi a început şi el să îngâne: “…sprânceneleee mă omoarăăă…, hai, măi, Mihaly,mi se adresează el, cântă şi tu, dă-o dracului de viaţă…” Se opri muzica, iar tăceri, doar câţiva cheflii mai vorbeau tare cu limbile încurcate. “Şi de ce, domnu’ inginer mă înlocuiţi? V-am supărat cu ceva, am făcut vreun rău intreprinderii, eu cât am stat acolo v-am adus numai beneficii!” “Aaaa, nu Mihaly, departe de mine gândul ăsta!- sare el ofensat, trezindu-se parcă din bucuria lui de-a cânta- nu, bă, Mihaly, dar eu cred, c-am vorbit şI cu tovarăşul Vlad de la sindicat că pentru tine mai nimerit ar fi un concediu de odihnă într-o staţiune, undeva, să-ţi vii în fire după detenţia ta şi după divorţul ăsta nenorocit…!”
Atunci mi-am dat eu seama că domnul inginer Ionescu este un mare cunoscător de oameni, un mare psiholog. Nici gând să mă dea afară, el voia să mă ferească de ce era mai rău…şi avea dreptate căci eu acolo sus, întradevăr,aveam revelaţia unui sfânt care călătoreşte printre aştri şi adeseori, în răul meu de înălţime, cum nu-l avusesem până acum,puteam oricând să dau toată viaţa mea peste cap, nemaiputând să stăpânesc colosul ăla de macara ,prăbuşindu-mă cu ea cu tot într-un hău… “Aveţi dreptate, domnule inginer, îmi trebuie odihnă, eu n-am avut concediu de câţiva ani, am muncit ca un prost să iau şi eu ceva parale, dar degeaba!” Domnul inginer era însă absent, nu mai asculta la mine, bătea cu degetele în tejghea în tactul muzici cu gândurile aiurea…faţa i se iritase, o inundase sângele şi ochii i se albiseră în cap. “Tovarăşe Zamfir- îl strig eu pe barman- mai daţi-ne câte un rând!” Barmanul se uită la ceas, îmi face un semn cu degetul cum că este târziu, dar aduce şi al treilea rând.”Vă rog să le serviţi mai repede că e ora închiderii şi mă amendează ăştia!”- zice el şi hârşti!, trage acul picupului şi opreşte muzica şi tocmai atunci se trezi domnul inginer Ionescu din visurile lui, sări deodată aşa ca dintr-un somn greu. “Dar pe-astea cine le-a dat, Mihaly?” –se trezi el întrebând cu referire la cele două ţuici. “Eu!”- i-am răspuns scurt. “Nu trebuia, Mihaly!” “De ce, domnu’ inginer?” “Uite-aşa, nu trebuia, că ne cherchelim şi râd ăştia de noi şi mâine nu mai suntem buni de nimic!”
Şi am plecat acasă şi eu şi domnul inginer Ionescu împleticindu-ne. Îmi venea să plâng, îmi venea să cânt, aveam aşa o stare ambiguă de fericire şi de nenorocire care mă sfâşia. Mi-era ruşine de lume, niciodată nu băusem în halul ăsta! Niciodată copiii nu mă văzuseră aşa! “Tati- zice pişto când mă vede-ce-ai, eşti bolnav? Iulişca!- o strigă el pe soru-sa- vino să-l vezi pe tati că e bolnav!” “Tati- m-a certat Iulişca- niciodată nu te-am văzut aşa în halul ăsta! ţi-ai băut minţile, tati!” “Iertaţi-mă, copii,am reuşit eu să îngaim, am băut cu inginerul meu de la trust, pregătiţi-vă că mâine vă duc la ţară, eu plec într-un concediu…Vă duc la mătuşa voastră la Remetea…” “Nu-i duci la nicio ţară!”- sare Iulia din cealaltă camenră, gata să-l apuce pe pişto de mână şi să-l tragă în camera ei. “Tu să nu te amesteci, târfă ce eşti! -i-am tras eu o palmă peste fese- tu să-ţi faci bagajul şi să pleci cât mai repede din casa asta! Cu tine am încheiat viaţa, s-o ştii, după concediul ăsta o să deschid divorţul, s-o termin cât mai repede cu tine!”