Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

A ars pe rug de patimi dulci poeta

Primit pentru publicare: 7 Nov. 2017
Autor: Paula ROMANESCU
Nu se va fi spus niciodata chiar totul.
Despre poeti – cine sa-i mai inteleaga!
Dar ne vor ajunge totdeauna ecouri de voci stinse demult.
Una dintre acestea – Sappho.
SAPPHO, Ilustratii – „zestrea” google
Publicat: 08 Nov. 2017
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

 

 

A ars pe rug de patimi dulci poeta

   

Povestea vine de demult.
Se zice că trăia în Lesbos o prea mândră femeie pre numele ei Sappho.
Era poetă. Şi nu oarece poetesă care, uitându-se la lună, s-a trezit vorbindu-i înaltei stăpâne a nopţii despre nu ştiu ce neînţelese pricini de amor amar.
Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Platon cel care cunoştea mult prea bine valoarea cuvintelor, Sappho era socotită (chiar şi de contemporanii săi!) „cea de a zecea muză”; epigramistul Antipater o numea „cel mai frumos giuvaier între femeile din Lesbos” ; pentru Meleandru ea era în Coroană Emblema Trandafirului..
Clio îşi adjudecase istoria, Melpomena – tragedia, Thalia – comedia, Euterpe – muzica, Terpsichora – dansul, Urania – astronomia, Calliope – elocinţa şi poezia eroică, Erato – elegia, Polimnia – lirismul.

Vas de ceramică, pictat – Portret Sapho (Sec. v. î.Hr.)

Sappho a trebuit să abordeze cam tot ce ţinea de poezie, ba chiar a creat strofa care-i poartă numele (strofa safică – 11-11-11-5 silabe), pe care chiar Luceafărul din cerul nostru cu stele cântătoare avea s-o zidească întru ne-moarte în celebra sa Odă în metru antic din care fiece vorbitor de limbă română trecut prin şcoală ştie măcar versul acela răvăşitor: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”
Trecerea ei sub soare a fost consemnată în memoria înşelătoare şi fidelă deopotrivă a omenirii cam spre sfârşitul veacului al VII-lea şi prima jumătate a veacului al VI-lea de dinainte de Era cu care ne tot împăunăm c-ar fi „a noastră”.
Aparţinea unei familii aristocrate din Mytilene, beneficiase de o instrucţie dintre cele mai solide, ba chiar şi-o însuşise temeinic luminânduşi mintea, îngăduindu-i deopotrivă şi inimii sale să aibă „des raisons que la raison ne connaît pas”.
La vârsta înfloririi şi-a găsit şi un culegător din Lesbos – Kerkolas. Din unirea lor s-a ivit un fruct – Kleïs, o frumoasă fată de al cărei nume n-am fi aflat niciodată dacă n-ar fi fost fiica celebrei poete. A iubit-o fireşte ca orice mamă.

Bust inscripţionat : Sappho – Eresia  (sec. v î. Hr.)

Numai că sub soarele din Lesbos înfloreau atâtea frumuseţi cu chip de tinere fete încât Sappho nu se putea preface a nu le observa întru, cum se spune în vremea noastră, o fără de cusur corectitudine politică şi, a început a le dedica, precum Afroditei – zeiţa iubirii şi a frumuseţii – imnuri, ode, cânturi, ca tot atâtea dezmierdări ale spiritului care se va fi îmbătat vreodată muşcând din fagurele de dulce fruct oprit.
Se păstrează încă (tot memoria omenirii este răspunzătoare!) numele unor frumoase lesbiene (locuitoare ale Lesbosului, adică!) asupra cărora se vor fi oprit ochii poetei, îmbrăcându-le în văluri străvezii de vers cu gust de iubire, ca după aceea să le admire mai îmbătător nuditatea: Atthis, Anactoria („cea cu mers graţios şi chip de lumină”), Gyrinna, Gongyla („boboc de trandafir”), Erinna, Bilitys (poetă şi ea, deh!, cântând iubirea în versuri că nu doar  indignatio facit versum!). Dar nici poetul Alceu nu i-a rămas chiar cu totul indiferent deşi prea frumos nu era iar ea îndrăgea în primul rând frumosul…
Şi-acum spuneţi-mi voi cei care ştiţi frumosul ce înseamnă, aţi văzut vreodată ceva mai frumos decât o jună copilă fragedă ca un boboc de trandafir sub rouă? Să nu ignorăm nici faptul că tot de pe vremea aceea se cântă (şi mai cu seamă se vorbeşte) despre sexul frumos.
Sappho a avut grijă s-o sensibilizeze pe zeiţa frumuseţii Afrodita închinându-i o odă prin care încearcă să o facă părtaşă la zbuciumul ei din iubire neînţeleasă ( ?!), sugerându-i că doar prin zeeasca ei intervenţie  lucrurile pot intra în ordinea firească (cea dorită de solicitantă!)
Dar a venit vremea domniei lui Pittakos (~589 ~579), legiuitor sever, considerat unul dintre cei Şapte Înţelepţi din perioada de mare înflorire a culturii helenistice  – Thales din Milet, Bias din Priene, Cleobul din Lindos, Periandru din Corint, Clion din Lacedemonia, Solon din Atena, Pittakos din Mitilene – . Acesta a „eliberat” Lesbosul de tirania lui Melanchros şi, vrând să cureţe  societatea grecească de imoralitatea care se întinsese ca râia, a socotit că  n-ar fi rău s-o trimită în exil şi pe Sappho cu Alceu cu tot (deşi pe ea n-o inspira deloc la scris iubirea lui!), ca să nu mai pervertească ei mintea necoaptă a tinerimii prin poeme imorale… Bietele poeme coapte sau verzi puteau fi ele imorale dacă mintea celui care le citetea (şi le citeşte încă!) n-ar fi (fost) un pic aplecată spre dulcele păcat?

Sapho, bust roman, descoperit la Izmir. Muzeul din Istambul

Să nu uităm că până şi Socrate a înţeles să închine senin cupa de cucută în cinstea libertăţii de a omagia frumosul sub toate aspectele şi, mai seamă, sub trăsăturile fermecătoare ale mult prea frumosului său elev – Alcibiade.
Aşadar exilata Sappho cu Alceu cu tot, a ajuns la Syracuza în Sicilia, dar poemele ei continuau să rămână libere şi să pună miere dulce-amară pe buzele care le îngânau cu iubire.
Soare era destul şi pe acolo, ba chiar şi nopţi cu lună, ca să nu mai spunem de îndrăgostiţii care se pricepeau de minune să se bucure de viaţă, nefiind opaci nici la cântul din liră care acompania monodiile poetice în care Sappho era deopotrivă neîntrecută.
Şi cum nici o mărire omenească nu e veşnică, nici înţeleptul Pittakos nu s-a eternizat la domnie, acesta alegând chiar să abdice de la putere. (Ai noştri nu şi nu!)
Sappho a revenit astfel în Lesbosul ei drag continuând să facă ce ştia atât de bine: Să le şcolească pe inocentele şi drăgălaşele tinerele în arta iubirii cântătoare care ştia (o, cum mai ştia!) să facă să se învârtă-n ceruri aştri…
Ce s-o fi întâmplat cu Alceu nu se mai ştie exact. Cât despre bărbatul acela căruia îi dăruise ea o fiică, nici atât! Istoria nu se ocupă de oamenii mărunţi. Presupunem că fiica ei poate deprinsese şi ea gustul frumosului din poeme (cum altfel?).
Sappho era deja celebră. Vârsta ei începuse a avea aroganţa greutăţii în argint, rozele iubirii dădeau semne de ofilire deşi parfumul lor continua să fie la fel de îmbătător iar ea se topea în versuri de amor ca pe un rug de patimi dulci…
Era o luptătoare temerară pentru … drepturile minorităţilor discriminate de o societate cu vederi înguste (sub protecţie de fuste!), o adeptă avant la lettre a unei atitudini pe care vai!, abia în vremea noastră, legile internaţionale au înscris-o între drepturile omului drept poziţia cea mai politically correctness de care se poate bucura în deplină libertate trestia gânditoare cu poale lungi…
Mutându-şi ochii de la frumoasele cetăţii pe care le-a tot cântat, într-o zi îl va fi văzut ea pe foarte tânărul Phaon – frumos ca un zeu păgân şi, i-a dat de înţeles nu doar că nu-i este deloc indiferent dar şi că l-ar putea ferici cu iubirea ei. Credea geniala poetă că prostănacul acela imberb se va simţi năucit de norocul care picase pe capul lui. Aş! Faunul i-a zâmbit strâmb şi, ridicând din umerii-i superbi, i-a întors spatele cu aroganţă… Cam de pe atunci, se pare, vor fi deprins faunii să dispreţuiească în ignoranţa lor iubirile-nflorite sub albul tâmplelor grele de inutilă înţelepciune…
Mai spune legenda (gura clevetitoare a lumii cea fără de moarte !) că ilustrisima n-a putut îndura afrontul primit din partea imberbului faun şi că ar fi exersat săritura aceea spectaculoasă în valurile mării, de pe stânca Leucade, loc predilect de unde îşi luaseră zborul spre … adânc atâtea alte făpturi din neamul grecilor prea iubitori de frumos (şi de înţelepciune!), nefericiţi din amor sau din alte pricini, neexistând pe vremea aceea Turnul Eiffel care a servit şi el de trambulină spre Hades multor amatori internaţionali de zbor scurt, irepetabil.
Nu suntem obligaţi să dăm crezare legendei. Sappho a trăit mulţi ani şi, dacă bătrâneţea te face înţelept, cu siguranţă ea va fi ştiut să aleagă grâul de neghină şi, mai cu seamă, să înoate perfect…
Da, e adevărat, nu se cunoaşte anul morţii sale. Dar să nu fim foarte pretenţioşi: nici anul morţii poetului francez François Villon (1431-146?) cel trecut pe sub umbra spânzurătorii, nu ne-a fost precizat dar ses neiges d’antan continuă să ne bântuie sufletul cu amintirea unor frumuseţi de altădată – albe melancolii, mai cu seamă când pe la noi ninge decembre

Să vedem ce zestre ne-a rămas de la poeta Sappho (la care va fi contribuit şi Alceu fără vorbă multă…):
Strofa saphică, formată din trei versuri de 11 silabe urmate de un al patrulea (adonic sau alcaic!) de 5 silabe, alcătuit la rândul lui de un dactil săltăreţ şi un troheu.
Vreo 650 de versuri (în traducere latină datorată unor Catul şi Horaţiu) scăpate ca prin minune de meteahna care-i pălise într-o vreme pe papii de la Roma şi temuta Inchiziţie, fascinaţi de jocul flăcărilor rugului purificator pe care se vor fi „purificat” şi un Giordano Bruno şi o Ioana D’Arc (ciocârlia aceea de sub cerul Franţei, cum avea s-o numească Jean Anhouil), rug întreţinut prin timp în toate regimurile de teroare şi vifor ideologic, care s-au vrut „purificate” şi „purificatoare” de niscai „periculoase”cărţi, de niscai vieţi, de niscai vreascuri gânditoare…
– Un fragment dintr-un cântec de nuntă (asemenea celor din horele cu strigături de pe la noi) unde poeta era invitată de onoare, fiind socotită un fel de super-guristă precum în zilele noastre interpreţii de manea când „Gioconda se mărită” în Palatul Parlamentului iar baştanii aruncă-n patru zări cu banii…
„Norocosule mire, ce-ai mai zice?
Ai mireasa dorită, păstreaz-o fericit!
Privirea ei – lumină ce străluce.
Te-ai pricopsit!”
Un papirus descoperit prin Egipt în veacul al XX-lea.
Portretul său stilizat, pe vase de ceramică, datând din secolul al V-lea de dinainte de Cristos.
O sculptură în marmură reprezentând-o pe poetă, datorată sculptorului Silanion.

Dar cel mai durabil monument ce i s-a înălţat poetei sunt scrierile lăsate despre ea de Catul, Platon, Plutarch, Ovidiu, şi, mai aproape de vremea noastră, Leopardi, Foscolo, Daudet, Baudelaire…

Acesta din urmă a aşezat între „Florile RăuluiLesbosul – „Mère des jeux latins et des voluptés grecques, / Lesbos, où les baisers, languissants et joyeux, / Chauds comme les soleils, frais comme les pastèques / Font l’ornement des nuits et des jours glorieux…”( Mamă a jocurilor latine şi-a voluptăţilor greceşti / Lesbos, unde săruturi lascive şi duioase, / Fierbinţi ca soarele, ca fructul răcoroas, / Dau nopţilor şi zilei farmece-mpărăteşti…), Lesbosul acela în care poetul se visa veghind de pe creasta muntelui la Leucade, cu ochi aţintiţi în larguri „Pour savoir si la mer est indulgente et bonne / Et, parmi les sanglots dont le roc retentit, / Un soir ramènera vers Lesbos qui pardonne, / Le cadavre adoré de Sapho qui partit / Pour savoir si la mer est indulgente et bonne!” (Să afle dacă marea e bună şi curată / Şi, dacă printre colţii stâncilor când răsună  / Suspinele, spre Lesbos, într-o noapte cu lună / Va reveni cadavrul lui Sapho adorată, / Să vadă dacă marea  e bună şi curată!)

A mai rămas tot de pe vremea de mare înflorire a poeziei helenistice şi numele (devenit substantiv comun) al muritoarele lesbiene. Dar să n-o socotim pe poetă întru totul răspunzătoare de arta pe care acestea şi-au asumat-o, au cultivând-o şi o slujesc cu destoinicie şi graţie din veac de veac.

Ele trăiesc poezia lor fără s-o mai şi scrie.

 

Sappho

Poezie

Adaptare în limba română de Paula ROMANESCU

(Sursa: „Anthologie GrecqueÉpigrammes Amoureuses et Épigrammes Votives” (I) & Épigrammes Funéraires et Épigrammes Descriptives (II), traduction nouvelle de Maurice Rat, Éditions Garnier Frères – Paris ;  Mario Meunier, Prolégomènes à Sappho (1932); Puech, Introduction aux oevres de Sappho, Alcée, Sapho, ed. Th. Reinach et A Puech, 1937; Antologie Lirică Greacă, trad. Simina Noica, Editura Univers, Bucureşti, 1970)

Dacă haiku-ul din insulele din Soare-Răsare, înflorit în poemele lui Matsuo Basho abia în veacul al XVII-lea după Cristos, şi-ar fi vestit cântul ca o respirare de zei rătăciţi în zorii cei dintâi ai cântului sub cer, poate că şi-ar fi aflat în cântul celei de a zecea muze din Lesbosul cu-nmiresmări de soare, formă de vas de-ape de lună-n curgere de cuvânt.

Rostul traducerii de poeziei este şi acela de a da creaţiei originale strai potrivit timpului pe care îl traversează omenirea, timp care nu este decât „de-a pururi ziua cea de azi”.

Iată de ce am găsit nimerit să aşez poemele ei scurte sub formă de haiku.

Palidă luna –
în jur de altar roată
mândre fecioare

*

Tânărul mire –
cât de fraged lăstarul
care mă frânge

*

Un glas de alint
vesteşte primăvara –
privighetoarea

*

Flori să culeagă
îşi înclina trupul fin
dulcea copilă

În cântul ei pare să-şi fi găsit inspiraţie şi persanul Omar Khayyam (Sec. al XI-XII – lea după Ch.). Dar marile spirite nu se întâlnesc ele oare în cel fără de sfârşit cântec al vieţii?

*

Iacintul din munţi sub copite strivit
Se-aseamănă cu floarea de purpură
Ce zace-n praful drumului pe care
                     Trec paşii noştri.

*

Tu, cel ce mă cutremuri nepăsător,
Vei afla într-o zi greul lacrimii
Şi, de ce nestatornicia vântului
                 Te poartă-n vreme.

*

Moartea, spun zeii, e un râu ce curge;
Altfel şi pe ei i-ar ajunge starea
Pe loc –  tot un fel de moarte în care
                        Sufletul plânge.

*

Plin ochi de ambrozie e paharul
Iar Hermes îl umple mereu cu vin bun
Şi zeii toţi închinară pocalul.
                  Mirele, nebun

De dragoste, spre dulcea lui mireasă
Cată. Ca o trestie tremurată,
El se apleacă floarea s-o culeagă
                           Imaculată.

Dansul stelelor

Dansul stelelor când răsare luna
Îşi domoleşte rotirea iar noaptea
Îşi risipeşte vălul de-ntuneric
                      Peste albe frunţi.

Somnul

Pe undele lacului zefirul blând
Trece, crengile de măr se apleacă
Şi somnul pe-o frunză alunecă lin,
                  Linişti picurând.

Măr uitat…

În vârful pomului mărul rumenit
Ca o dulce grea taină de nepătruns.
Să-l fi uitat culegătorii oare?
                Să nu-l fi ajuns?

*

Aerul fierbinte pâlpâie-n zare,
Risipă de culori floarea-n cărare.

*

Apune luna. Stelele-s umede
Şi somnul nu mai vine. Sunt singură.

*

Toate câte pier când se ivesc zorii,
Sub luceafărul serii se strâng uşor:
Turmele, şoaptele-ndrăgostiţilor,
                 Cântul de leagăn.

*

Eros mă-nvinge cu dulcele visul;
                          El – neînvinsul!

*

Ca vântul Eros sufletu-mi treieră
Chiar bătrânii stejari la trecerea lui
                         Se cutremură.

*

Odă Afroditei

Tu, Afrodita, a lui Zeus floare
Care pe tronu-ţi mândru lumină eşti,
Nu mă mai tortura cu-a ta candoare
                  Că doar mă iubeşti!

Ascultă-mi dar chemarea şi vino iar
Cum veneai când te chemam altădată
Lăsând palatul mândrului tău tată
                  Pentru casa mea.

Veneai pe-un car de aur tras de vrăbii,
Zburai ca vântul liber peste mare
Şi mă-ntrebai : „Ce dor te frânge oare?
                         De ce-n plâns stărui?

Cine te-a întristat şi pentru care
Pricină-ai vrea să intervin spre-a-ţi fi
De ajutor? Cea azi nepăsătoare
                               Mâine te va iubi!”

Dezleagă-mă, zeiţă, de amorul
Ca un nemilos vifor ce mă frânge!
Mi-e sufletul un rug, o vâlvătaie
                     Cu gust de sânge!

Adu-mi în suflet dulce-nfiorare,
Fă-mă să uit amarurile toate,
Fă-mă val nou la un vechi ţărm de mare,
                               Fă-mă cetate

De cucerit, mereu necucerită,
Şi-ntăreşte-mi braţele moi să pot
Să prind în ele cerul, pământul tot
                           Pentru iubită.

„Nu te mai zbuciuma, mi-ai zis, aşteaptă!
Iubirea ta îşi va afla răspunsul
În dragostea-i fierbinte; şi-nţeleaptă,
                               Uita-vei plânsul.”  

Vino dar şi dezleagă-mă de greul
Care m-apasă, tu, zeiţă scumpă!
Viaţa-i o luptă lungă, nu şi dreaptă,
                      Fi-mi scut în luptă!

Unei frumoase din Lesbos

Ca spuma laptelui de albă
E pielea ta, mersul – plutire,
Glasul – acord suav de lire
Piciorul – tremur blând de mânz
Fragedă eşti ca roza dalbă,
Dulce ca fagurul
Şi, salbă
La gâtul meu eşti
Când mi-ntinzi
Braţele-ţi reci şi mă cuprinzi.

Nu-i deloc altfel decât zeii acela…

Nu-i deloc altfel decât zeii acela
Ce-ţi şede înainte şi îţi soarbe
Dulcile-ţi şoapte mângâindu-ţi părul
                           Cu braţe oarbe.

Privindu-vă îmbrăţişaţi mă prinde
O dulce ameţeală şi, degrabă
Un aprig dor mă seceră, mă frânge –
                                 Biet fir de iarbă.

Aş vrea să strig, mi-e limba vreasc uscat,
În limbi de foc mă simt încătuşată,
Te beau cu ochii, n-ai fost niciodată
                             Cuiva mai dragă

Tu nu mă vezi, eu te văd doar pe tine,
Sărutul lui ţi-nchide pleoapa scumpă,
Eşti toată revărsare de lumine
                      Eu – noapte-adâncă.
………………………………………………….

Unei  iubite
…………………………………

M-a părăsit plângând.
Eram ca moartă.
Cu glas şoptit mi-a îngânat abia:
„ Ştii doar că dacă plec nu-i voia mea,
Ţi-o jur, iubită Sappho, tu mă iartă!”

Şi i-am răspuns atunci:
„ Du-te cu bine!
Să te gândeşti din când în când la mine
Şi nu lăsa uitarea să te-ajungă.
Cât mi-eşti de dragă, ţi-aş mai spune-o încă,
Dar şi mai bine ar putea s-o spună
Clipele petrecute împreună,
Ghirlandele ce-ţi împleteam în păr
Din lămâiţă, roze şi-adevăr
Când tremurândă lângă mine stând
Înclinai fruntea, gâtul arcuind
Şi din aceeaşi cupă-floare beam
Ambrozie –  risipă de alean…”
……………………………………………………

Zic unii…

Zic unii că, decât oştiri călare,
Nimic nu este mai frumos pe lume;
Iar alţii: Doar corăbiile-n zare!
             Eu zic: numai Elena

Scumpa mea şi, cred că bine-aţi înţeles,
Ea care socotind cu-nţelepciune
Pe care dintre cei buni să-şi aleagă
             De soţ, şi l-a ales

Pe cel care-a decis destinul Troiei;
Fără să-i pese de părinţi, de fiică,
Lăsându-se ghidată doar de Kyris
                 Şi de inimă.

E nestatornicia semn femeii
Şi clipa-i doar tot ce ea  preţuieşte?
De Anactoria-şi mai aminteşte
                  Cine azi, cine?

O, cât aş vrea să-i văd mersul de undă,
Lumina zâmbetului, mai frumoasă
Decât toate oştirile ce-şi lasă
                Umbra-n armură.

Ştiut e că sub cer nu-i niciodată
Chiar toată viaţa lui omul ferice.
Să-şi încropească dar din cioburi soartă,
                          Aşa aş zice…

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5