ACADEMICIANUL ALEXANDRU ZUB – ICOANELE DIN SUFLETUL SĂU

Pentru ca pleiada marilor personalităţi ale culturii noastre naţionale, aureolată de numele lui Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga să strălucească şi mai puternic, meleagul botoşănean
l-a dăruit ţării şi pe academicianul, de-acuma, Alexandru Zub, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice a Academiei Române şi director al Institutului de Istorie „A.D.Xenopol” din Iaşi, cel care „ a realizat o operă istorică monumentală, ce-l situează printre cei mai mari cărturari ai Estului european” (România liberă, vineri, 11 ianuarie 2008) şi a cărui imagine se identifică cu opera sa „mergând pe urmele unui Cantemir, Haşdeu, Eminescu ori Eliade, să înfrunte ,,cumpăna vremurilor” prin creaţie şi atitudine civică… Şi, numai cine nu vrea nu vede tainica legătură dintre viaţa cărturarului şi cea a marilor modele culturale şi de conştiinţă, asupra cărora a stăruit în pagini de referinţă: ilustrul Vasile Pârvan, mai întâi, dar şi marile spirite latine, precum Tacitus, Plinius Secundus ori Seneca” (Mihai Dorin, Aldine, XII, 602, 28 decembrie 2007, p.18).

                Probează această legătură tot ceea ce a gândit şi scris eruditul Profesor până acum: cele peste 35 de volume de autor publicate, alte 15 volume (tematice) coordonate şi 12 serii şi volume editate, numeroasele articole, eseuri, prefeţe, introduceri la volume de studii şi prelegerile susţinute la diferite universităţi şi institute de cercetare din Europa şi Statele Unite şi cu prilejul participărilor la Congresele Internaţionale de Ştiinţe Istorice din 1980, 1985, 1990, 2000 şi după…

Indubitabil că aceste performanţe au avut un suport genetic favorabil, dublat de un parcurs formativ ale cărui stagii fundamentale au fost: acasă, la şcoala din satul natal şi, cu deosebire, la Şcoala Pedagogică din Şendriceni, jud. Botoşani (pe care a absolvit-o în anul 1953, cu Diplomă de merit cu menţiunea „excepţional”) şi la Facultatea de Istorie a Universităţii „ Al. I. Cuza” din Iaşi (pe care a absolvit-o în anul 1957, tot cu Diplomă de merit ca şef de promoţie).

                Şi ascensiunea Sa a continuat printr-o activitate individuală accentuată, în cabinet, bibliotecă, arhive, pe şantiere arheologice, până şi-a construit un atelier personal ce I-a adus recunoaşterea pentru funcţiile pe care le-a dobândit: cercetător la Institutul de Istorie şi Filologie, Iaşi (1957 – 1958); bibliograf la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, Iaşi (1964 – 1968); cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D.Xenopol”, Iaşi (1968 – 1989); director al Institutului de Istorie „A.D.Xenopol”, Iaşi (din 1990 şi în prezent) şi, mai ales, accesul la tineretul studenţesc, în calitate de Profesor al Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi (1990 – 2001). Din anul 2006, îndeplineşte şi înalta funcţie de preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române.

În aceste „teritorii” Şi-a afirmat personalitatea de istoric şi model spiritual, ale cărui fapte de excepţie I-au atras numeroase distincţii şi recunoaşteri profesionale, dintre care amintim doar câteva: Doctor în istorie, Universitatea „Al.I.Cuza” din Iaşi (1973); Membru titular al Academiei Române din 2004 (corespondent din 1991); Doctor honoria causa al Universităţilor „Dunărea de Jos” Galaţi (2004) şi „Ştefan cel Mare” Suceava (2004); Ordinul naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer (2000); Membru corespondent al Sudosteuropa – Gesellschaft, Munchen; Membru corespondent al Academiei din Lisabona (2000); Membru în diferite asociaţii profesionale din România şi străinătate; Director de onoare al revistei „Dacia literară”; Membru în diverse comitete şi colegii de redacţie din România şi din afara ţării; Membru fondator al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (în virtutea recluziunii din anii 1958 – 1964); Medalia „Cavaler al ordinului Naţional Steaua României în grad de Comandor” (2005).

Deşi nu sunt străin de atributele academice ale marelui erudit, mă înspăimântă gândul să scriu mai mult despre ele. O vor face mai bine profesioniştii şi în acest an aniversar, când distinsul Savant va fi sărbătorit la împlinirea venerabilei vârste de 75 de ani, aşa cum au făcut, la aniversările anterioare, cei care au semnat volumele: „Istoria ca lectură a lumii. Profesorul Alexandru Zub la împlinirea vârstei de 60 de ani (1994); „Nemuritorii. Academicieni români” (1995); „Istorici români de azi. Mică enciclopedie”(2003); „Istorie şi societate în spaţiul est-carpatic (secolele XIII-XX). Omagiu profesorului Alexandru Zub” (2005). De aceea, voi încerca, în continuare, să reţin atenţia cititorilor asupra câtorva aspecte ale celei mai familiare laturi a personalităţii protagonistului acestor rânduri, care m-au fascinat: amabilitatea şi ataşamentul pentru teritoriul Botoşanilor, al cărui fiu este, şi oamenii lui.

Desigur, satul Maghera din comuna Vârful Câmpului, unde cel care avea să devină un nume de notorietate, ocupă primul loc în itinerariul Său de suflet din acest spaţiu: aici a văzut, pentru prima dată, lumina zilei, la 12 octombrie 1934; aici a urmat primele patru clase primare, acesta I-a fost leagănul vârstei de aur, pe care l-a evocat în tulburătoare pagini de aducere-aminte şi l-a purtat cu nedisimulată nostalgie şi cu legitimă mândrie de-a lungul tuturor drumurilor pe unde a umblat şi continuă să-l poarte paşii vieţii.

Aceeaşi legătură s-a cimentat între Domnia – Sa şi alte localităţi ale judeţului nostru: Şendricenii, în mod special, acolo unde numele său, ca elev normalist, a strălucit timp de şapte ani. Au urmat Dorohoiul, Vlăsineştii, Vornicenii, Botoşanii şi satul Dorobanţi, pentru care a şi certificat interesante studii monografice şi, cu timpul, a ajuns cunoscut şi preţuit în întregul nostru judeţ, prin intermediul instituţiilor de cultură, de la a căror înaltă tribună a fost, de nenumărate ori, invitat să vorbească.

În toamna anului 2004, când încă lucram la „Monografia comunei Vlasineşti”, graţie colegului nostru comun (de la Şendriceni), Petrică Luţuc, care apucase să-I relateze despre preocupările mele şi a-I propune (din proprie iniţiativă) să-mi prefaţeze lucrarea, am ajuns să fiu oaspetele distinsului Academician, în universul Său de cercetare şi creaţie din Institutul „A.D.Xenopol” din Iaşi, cu manuscrisul monografiei, pentru a-l „vedea” şi a-Şi da seama cum …şi
ce-i cu el (?!). Ştia că nu sunt istoric şi, probabil, avea îndoieli în legătură cu capacitatea mea de a realiza o astfel de lucrare care să-I satisfacă exigenţele.

După un dialog introductiv, de rigoare, amfitrionul meu a răsfoit cu atenţie şi răbdare cele peste 500 de pagini ale manuscrisului, apreciindu-l, dar sesizând şi unele inadvertenţe, pe care le şi „trata” cu recomandări pertinente, iar eu mi le notam ca un elev ascultător, cu toată condescendenţa. Am citit în ochii Domnului Profesor mulţumire şi încredere că am suficiente resurse pentru a finaliza „cu bine” lucrarea; am şi primit „unda verde” s-o tehnoredactez, cu condiţia ca să I-o mai prezint o dată „la gata”. Ne-a mai rămas timp şi pentru alte subiecte şi discuţia noastră a mai durat aproape o oră. Pe tot parcursul întrevederii, Titanul din faţa mea a fost colegial, deschis şi amabil, parcă spre a compensa prea puţina comunicare dintre noi din vremea cât trecuse de la absolvirea Şcolii Pedagogice de la Şendriceni, până atunci. Acolo, internatul şi sala de meditaţie, fiecare ceas trăit ne-au unit ca-ntr-o familie… Nu credeam că acel sentiment de frăţie poate rămâne atât de puternic întipărit în sufletul unui OM care s-a ridicat atât de mult deasupra „foştilor” colegi. Nici o umbră de orgoliu, însă, pe faţa Sa, nici o pretenţie de Savant – ce cu adevărat este – în raport cu cei care au rămas pe alte trepte, inferioare, ale devenirii…! Am fost musafirul de peste două ore al D-lui Academician! Eu, care, ştiind cât de preţios este pentru D-lui timpul, credeam că întrevederea noastră va fi scurtă. N-a fost aşa. Dimpotrivă. N-am avut deloc sentimentul că se grăbeşte…

După sărbătorile de iarnă ale noului an (2005), am fost, din nou, musafirul prefaţatorului (de această dată), cu cartea „gata”. I-a plăcut, dar tot I-a mai găsit „ceva”, ce s-a şi îndreptat „pe loc”.

A fost o întrevedere mai scurtă, însă cu emoţii de partea mea. Aş fi vrut să mă pot întoarce acasă şi cu prefaţa monografiei. Aveam pe unde zăbovi o oră-două, până când
s-o fi redactat D-l Academician. Dar, cum nu puteam dispune de timpul D-lui, am înţeles că trebuie să-mi iau rămas bun şi să plec.

Au trecut de-atunci două sau trei zile şi am primit vestea că preambulul monografiei mi-a fost expediat prin poştă. Două nopţi, până să primesc plicul, n-am dormit. Emoţia a continuat să mă stăpânească şi după primirea plicului, până am terminat de citit tot ce era în el: un bileţel, mai întâi, cu următorul conţinut: „Iubite coleg, Îţi trimit, după cum am promis, textul preambular pentru monografia comunei Vlăsineşti, pe care ai întocmit-o cu atâta acribie documentară. Am motive să te felicit pentru rezultat, ca şi pentru disponibilitatea ameliorativă de care dai dovadă. În afara observaţiilor pe care mi-am îngăduit să le fac stante pede, numai răsfoind volumul, aş adăuga acum alte câteva… (Urmează recomandările). Atât, deocamdată, şi toate urările cuvenite de la al tău Al. Zub.”

                Nu cred că cei care citiţi această confesiune puteţi înţelege cât de impresionat am fost apoi, când am citit şi acel CUVÂNT ÎNAINTE la monografie, din care îmi permit să reproduc doar un fragment: „…Este o lucrare impozantă, gândită în spiritul şcolii gustiene şi pusă în pagină cu un devotament exemplar. N-aş fi ajuns să scriu aceste rânduri, dacă iniţiatorul monografiei, Gheoghe Burac, nu mi-ar fi fost coleg la Şcoala pedagogică de la Şendriceni şi dacă numeroase figuri evocate în volum, în deosebi familia preotului Gheorghe Luţuc, nu ocupa un loc aşa de însemnat în sufletul meu”…

                Nici acum nu-mi dau seama dacă I-am putut mulţumi aşa cum s-ar fi cuvenit D-lui Academician pentru onoarea pe care mi-a făcut-o. Ştiu doar că, înainte de lansarea monografiei, la propunerea mea, primăria şi Consiliul Local Vlăsineşti au hotărât să-I atribuie înalta Diplomă de CETĂŢEAN DE ONOARE. În motivaţia acestui act de recunoştinţă, am evocat legăturile Domniei Sale cu meleagul nostru, încă din anii şcolarităţii: „Era prin anii 1949 – 1953, când, în vacanţele de vară, Se afla ca oaspete drag al colegilor Săi de clasă şi de şcoală, de la Şendriceni, printre care se aflau fraţii Petru şi Paul Luţuc şi subsemnatul, toţi evocaţi cu nostalgie în prefaţa monografiei… Este neîndoios că, încă de atunci, în sufletul celui care avea să ajungă o personalitate de prim rang a istoriografiei şi culturii noastre naţionale, aceste meleaguri şi oamenii lor şi-au găsit un loc aparte. Iar suprema expresie a acestui ataşament o constituie amabilitatea cu care a îndrumat munca de elaborare a monografiei comunei noastre, pe care, cu generozitate, a şi prefaţat-o.”

                Alte argumente care atestă implicarea Domniei Sale în viaţa culturală a acestui judeţ sunt menţionate în expunerea de motive prin care s-a propus să I se acorde titlul de CETĂŢEAN DE ONOARE al municipiului Botoşani, text la a cărui redactare am avut onoarea să particip: „În decursul anilor D-l Academician a fost prezent la numeroase activităţi de prestigiu în cadrul judeţului, începând cu patronarea unor programe de perfecţionare cu profesorii de istorie şi a mai multor festivităţi ale intelectualităţii din şcoli şi continuând cu preocuparea asiduă de stimulare a cercetării istoriografice locale, de îndrumare şi prefaţare a numeroase lucrări pe această linie, dintre care: „Însemnări istorice despre satul Vorniceni”, „Din istoria şcolilor şi bisericilor din comuna Vârful Câmpului”, „Monografia satului Dorobanţi”, „Şcoala Generală Nr.1 Vârful Câmpului. Privire monografică”, „Cultul busuiocului la români”, ,,Comuna Vlăsineşti. Monografie”, sunt cele mai recente, onorând cu prezenţa şi activităţile de lansare a acestora. Dar, şi mai mult, cum e şi firesc, a rămas legat de comuna natală; acolo este o parte din fiinţa Sa. Şi pentru ca, ori de câte ori revine la Vârful Câmpului, să-Şi poată revedea cu ochii sufletului tot neamul din care se trage, de la străbunii cei mai îndepărtaţi şi până la cei care-L aşteaptă „cu pâine şi sare”, Domnia Sa a fondat Societatea Culturală „Ecoul Siretului”, al cărei preşedinte de onoare este şi la ale cărei sesiuni este întotdeauna prezent”.

                Am ţinut să menţionez prezenţa aproape de noi a distinsului Dascăl, în cele câteva activităţi colaterale preocupărilor academice, pentru ca cititorii revistei „Luceafărul”, care nu-L cunosc îndeajuns, să şi-L poată închipui şi ca SEMEN al nostru, aşa cum este: omenos, modest, amabil şi preageneros, calităţi care nu fac decât să-i sporească monumentalitatea. Iar OMENESCUL este chiar esenţa crezului Său, consemnat de ziaristul ieşean Nicolae Dima, într-un interviu publicat în cotidianul „Lumina” din 5 februarie 2006: „Noi suntem, mai întâi, oameni şi după aceea devenim profesionişti într-un domeniu sau altul…Important este să rămânem oameni, din ce în ce mai oameni. Şi umanitatea are treptele ei, care merg de la obişnuitul străzii până la sfinţenie… Nu putem merge doar în direcţia unui rafinament ştiinţific, intelectual, cultural, e nevoie şi de o devoţiune socială, umană, de contactul cu lumea, de implicare în destinele celorlalţi”… Ceea ce academicianul Alexandru Zub şi face, fără răgaz, cu aceeaşi energie luminată

Onorat chiar şi că mă gândesc, numai, la Dumneavoastră, cu sănătate şi dragoste, LA MULŢI ANI, Domnule Academician!

Gheorghe BURAC