Al. Fl. ȚENE

Caracatiţa timpului

Caracatiţa înghiţise timpul, ochii mării se bulbucase,
beţiv ce-şi bea propria urină,
azvârlind lături pe mal unde cerul alerga desculţ
după stele în nisip rămase fără vină
pietricele colorate să adune
în străfulgerarea galopului unui cal
lumină din ochii peştilor amăgiţi de undiţe
aruncate din bărci cu carena adormită în val.

Lip, pleosc, lip, tentacole sugrumând noaptea,
vise sângerând pe sarea mării din rană
şi pescarul sorbind tăcerea din cană
coclită de lună, sloi de gheaţă
în topire, vărsând umbre lângă case
rămase
ascunse sub duzi fără viaţă.

caracatiţa timpului se înghiţise pe sine şi marea,
marea  era una şi aceeaşi
cu zarea…