Ce eşti tu când cu ochii tăi străvezii şi egoişti te  uiţi în sfintele cărţi şi citeşti nişte litere mici ce-ţi par mai mult furnici?  Armonia şi semantica literelor luate ca un întreg unitar, ţi se scurge prea  repede printre sinapsele blocate din ţeasta-ţi fragilă şi zâmbeşti anorexic ca  un naiv profesionist la multitudinea de cuvinte ce par a fi înşirate pentru a-ţi  pierde timpul prea puţin preţios. Când nici foaia nu-ţi mai este de folos, dai  uitării şi ultima speranţă a noastră. Ce îmbinare magică de litere timide te-ar  putea defini(i) pe tine,... 

Alb. Totul e alb. Alb e cerul, albă e scoarţa terestră. Văzduhul întreg s-a îmbrăcat într-o mantie albă, imaculată. Nourii albi au plâns cu lacrimi de cristal. Lacrimi reci imaculate. Alb vremelnic. Numai tu, roşu, pătezi albul. Dâre roşii, în timp, şi riduri subţiri laşi printre mărgăritarele reci şi albe. Negru, e negru în sufletul tău. E un negru ce înghite totul. Singur, roşu în albul orbitor te afli. Sau, e un trandafir alb, pur?   Marius Şucan  

Alb. Totul e alb. Alb e cerul, albă e scoarţa terestră. Văzduhul întreg s-a îmbrăcat într-o mantie albă, imaculată. Nourii albi au plâns cu lacrimi de cristal. Lacrimi reci imaculate. Alb vremelnic. Numai tu, roşu, pătezi albul. Dâre roşii, în timp, şi riduri subţiri laşi printre mărgăritarele reci şi albe. Negru, e negru în sufletul tău. E un negru ce înghite totul. Singur, roşu în albul orbitor te afli. Sau, e un trandafir alb, pur?   Marius Şucan  

 La lumina lunii din reflexia oglinzii realizezi că vrei ceva, simţi nevoia urgentă de ceva, nu ştii ce, dar vrei. Zile întregi, săptămâni ai ştiut că e ceva, dar acum o droaie de molecule încep să-ţi iasă pe suprafaţă, membrele superioare-ţi tremură. Literele carbonizate se scurg făr-de sens pe hârtia gălbejită, iar în firavele tale degete, înroşita sapă îţi pare acum prea grea. Triştii pereţi intraţi în rezonanţă cu gândurile tale ce năpădesc printre neuronii ce se îneacă în materia cenuşie, fac o muzică ce izgoneşte muştele îmbătrânite.... 

 La lumina lunii din reflexia oglinzii realizezi că vrei ceva, simţi nevoia urgentă de ceva, nu ştii ce, dar vrei. Zile întregi, săptămâni ai ştiut că e ceva, dar acum o droaie de molecule încep să-ţi iasă pe suprafaţă, membrele superioare-ţi tremură. Literele carbonizate se scurg făr-de sens pe hârtia gălbejită, iar în firavele tale degete, înroşita sapă îţi pare acum prea grea. Triştii pereţi intraţi în rezonanţă cu gândurile tale ce năpădesc printre neuronii ce se îneacă în materia cenuşie, fac o muzică ce izgoneşte muştele îmbătrânite....