ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 02 Ian. 2018
Autor: Mihai MAXIM
Publicat: 03 Ian. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 AVENTURI  LA  POALELE  CAUCAZULUI

      Lăsasem demult în urmă  Odiseea  ucraineană, iar euforia mea moscovită se apropia, credeam eu, de sfârşit. Aflat timp îndelungat cu serviciul pe  spaţiul din Est, cât am fost în Ucraina  am simţit şi eu transformările Perestroicii, iar după ce m-am dus la Moscova, din hotelul MIR al CAER-ului am fost  martor ocular la Puciul din august 1991 şi la asaltul artileriei din 4 octombrie 1993  asupra deputaţilor insurgenţi, adăpostiţi  în clădirea Sovietului Suprem.

        Cu sentimentul datoriei împlinite, mă pregăteam să mă întorc acasă. Prilej de bucurie, mai ales pentru familia rămasă în ţară. Penelopa mea  făcuse demult bătături la degete tot împletind şi despletind  pulovărul care între timp îmi devenise mic de  trai bun. Aşteptam cu înfrigurare să-mi reiau viaţa alături de cei dragi, cărora nu le spuneam  anumite temeri ascunse  în subconştient. Urma  să-mi reiau munca într-o lume total diferită  de aceea pe care o părăsisem de ani buni.  Deşi la distanţă de mii de kilometri, eram la curent cu evenimentele din ţară.  Îmi dădeam seama că va trebui să mă adaptez la o nouă ordine politică şi socială, la noile mentalităţi, să trăiesc într-o lume unde se inversase scara  valorilor, unde ceea ce fusese alb, acum devenise negru şi invers.   Cum voi folosi cunoştinţele mele de limbă şi spaţiu, relaţiile pe care mi le creasem cu atâta trudă în anii de şedere la Moscova?  Va trebui să iau viaţa de la început?

         Un telefon primit din ţară avea să-mi schimbe însă pentru  moment gândurile şi pentru mulţi ani planurile. Un prieten vechi, căruia, atunci când  fusesem ultima dată  acasă, i-am împărtăşit frământările mele, mă anunţa că se arătase  interesată de serviciile mele o firmă mixtă ce intenţiona să facă afaceri în  Rusia. De fapt era vorba de un român plecat cu mulţi în urmă în America, acolo strânsese ceva bani şi la insistenţele unei nepoate  revenise în România unde înfiinţaseră împreună  un SRL, unul din sutele de Impex-uri care apăruseră ca ciupercile după ploaia din decembrie ’89 şi acum voia să pescuiască în apele  tulburi ale noului Eldorado de la Răsărit. Eu am muşcat nada, patronii firmei au venit la Moscova, m-au căutat, ne-am cunoscut şi ne-am plăcut. Aşa s-a încheiat cariera mea de salariat la stat şi a început viaţa de angajat la privat. Şi încă la multinaţională. Fusesem o pradă uşoară, pentru că prinsesem  deja gustul dolarului şi  am  schimbat  fără să ezit  siguranţa şi liniştea lefegiului cu neprevăzutul  şi aventura afaceristului.

        Lucrurile au ieşit aşa cum mi-am dorit şi peste câteva luni eram reprezentant de  firmă la Moscova.  De aceasta ştiam numai noi,  pentru că aici  încă nu ne înregistrasem în mod oficial. Trebuia să prospectăm  mai întâi piaţa, urmând ca după încheierea unui contract  consistent să ne legalizăm existenţa. Închiriasem un apartament, că  viză de şedere   aveam până la sfârşitul anului.  Oricât de bine cunoşteam eu Moscova, aveam nevoie de ajutorul unui localnic, bun cunoscător al locului şi al legilor locale. Şi l-am luat ca adjunct  pe Konstantin Ivanovici  B., care tocmai  se pensionase şi el de la una din multele direcţii ale GAZPROM – ului.  Ne cunoscusem din primul an al sosirii mele la Moscova, el fiind unul dintre  funcţionarii  de la partenerul rus cu care veneam cel mai des în contact. Colaboram corect,  doar interesul comun era ca lucrurile să iasă bine. Şi încă un amănunt care ne-a apropiat: eram născuţi în aceeaşi zi, numai că el era cu doi ani mai în vârstă.  L-a impresionat şi pe el denumirea pompoasă de româno-americană a firmei care, de fapt ,  nu derulase  încă nici o afacere mai de doamne ajută în România şi, cu atât puţin, în America.  

      Şi am plecat la pescuit. Băţul undiţei a început să se mişte amăgitor. Credeam că am prins un peşte mare.  Prin relaţiile de peste Ocean, unchiul  Sam a intrat în legătură cu o firmă din Spania care voia să cumpere o mare cantitate de buşteni de stejar. Ni s-a transmis cererea de ofertă   şi gospodin Konstantin şi-a intrat imediat în rol. Siberia e plină de păduri, dar trebuia să te gândeşti cum îi duci în Peninsula Iberică.  Mai aproape sunt munţii Caucaz, de care nici Marea Neagră nu e departe. Şi de acolo, buştenii se duc pe apă, că doar transportul maritim este cel mai ieftin. Mirele exista, nunta era pregătită, trebuia să găsim  doar mireasa. Prin  relaţiile sale, Konstantin ne-a aranjat şi a pregătit vizita  într-o republică autonomă de la poalele munţilor Caucaz,  acoperită în cea mai mare parte cu păduri ce aşteptau de secole să fie să exploatate. Informat de valoarea mare a contractului ce intenţiona să-l încheie firma americano-română, urma  să ne primească chiar ministrul industriei lemnului. Înaltul personaj local s-a bucurat  că marfa trebuie dusă în Spania, pentru că ei deja livrau buşteni de stejar pentru Franţa, aşa că schema de transport era deja verificată. Ne-a pus în  legătura cu o firmă specializată în exploatarea forestieră, care fusese deja prevenită de sosirea noastră. Înainte de a ne despărţi, domnul ministru ne-a dat ca temă de gândire înfiinţarea unei firme mixte ruso – româno-americane pentru exploatarea şi exportul de cherestea: noi să venim cu utilajele, ei cu materialele. În acest sens ne va repartiza pentru exploatare o parcelă de pădure cu stejari  clasa A. „Adevărat aur verde”, a  subliniat demnitarul
-Are firma capitalul necesar pentru o asemenea investiţie?
-A – a  – a – re ! a confirmat vicepreşedinta Raluca într-o engleză impecabilă. Ce era al ei era al ei: vorbea  engleza  de parcă ar fi făcut Comerţul Exterior la Cambridge şi nu pe malul Dâmboviţei.
-Şi ar fi dispusă firma să facă investiţia? A continuat oficialul.
-Dispusă, dispusă!!! Dar întâi să încheiem un contract, să ne cunoaştem mai bine şi după aceea intrăm în tovărăşie, a răspuns diplomatic şefa.
     Adevărul era că oferta părea extrem de avantajoasă, că dacă aş fi avut eu banii , i-aş fi pus pe toţi la bătaie.
Am fost conduşi cu maşina ministerului direct la firmă. Acolo avea să se explice şi bunăvoinţa excesivă a ministrului. Firma aparţinea  lui Valerii S., nepotul său  de soră, un băiat cultivat şi umblat prin lume. Că oficialul nu avea voie să-şi facă firmă. A urmat a  o discuţie în care fiecare şi-a prezentat opţiunile şi posibilităţile, apoi gazdele ne-au invitat la un local de lux, unde am văzut că nepotul se cunoştea cu multe notabilităţi ale capitalei. Lucru bun, înseamnă că e firmă serioasă.  De la masă   am mers să ne cazăm la o vilă a Ocolului silvic, urmând să intrăm în discuţiile de fond a doua zi. Construcţia din buşteni cu două nivele se afla în afara oraşului, aşezată pe un platou de unde  începea pădurea de stejar. În vale – clădirile cu acoperişuri multicolore, în sus – munţii albaştri, cărora Lermontov le trimitea salutul său cu mai bine de un secol în urmă. Ajunsesem „pe o gură de rai”.  Poienile prinseseră culoarea  florilor de pădure. Liniştea a fost întreruptă de fâlfâitul păsărilor, tulburate de prezenţa omului. Acolo era  regatul lor. Şi noi urma să-l atacăm.

          Tratativele  s-au desfăşurat  sub bune auspicii şi în două zile am  semnat  contractul. În perspectiva parteneriatului  în cadrul firmei mixte, am obţinut buşteni de stejar clasa A la un preţ pe jumătate cum îl vindeau francezilor. Şi ei îl cumpărau pentru a face  butoaie de coniac. Am vizitat depozitele de cherestea, de unde am ales  buştenii pe care urma să ni-i trimită cât mai repede, pentru a le prezenta ca mostră beneficiarului  final – firma spaniolă. Am intrat cu simţ de proprietar în adâncul pădurii şi am evaluat marfa.  Într-adevăr, prinsesem un peşte mare. Şi balta avea peşte. Afacerea  odată încheiată, seara am fost invitaţi  să bem adălmaşul.  În acelaşi local de lux, probabil singurul la începutul anilor  ’90 din această capitală de republică miniaturală, cu o populaţie de un milion de locuitori. Ne aflam într-un separeu elegant şi eram răsfăţaţi cu mâncăruri tradiţionale. Când ne simţeam cel mai bine, dintr-un salon alăturat s-a auzit  zarvă mare. Gazda întâlnirii  ne-a liniştit că o fi vreun incident, care se va calma curând. Cum  zgomotul se amplifica, Raluca  nu şi-a putut stăpâni curiozitatea şi a vrut să vadă şi ea desfăşurarea ostilităţilor. Măcar din uşă. Am însoţit-o împreună cu şeful firmei şi am văzut cum zburau scaunele peste mese. Ea însă era încântată de spectacol şi savura deja admiraţia din ochii prietenelor de la Bucureşti atunci când le va  reda la o cafea emoţiile trăite pe locurile cântate cândva de Puşkin, Lermontov şi descrise cu măiestrie de Tolstoi. Încântarea i  s-a transformat însă în groază atunci când a început să se tragă cu pistolul. Gloanţele şuierau spre tavan, câteva becuri s-au spart. De nicăieri au apărut nişte bărboşi  cu căciuli miţoase care vorbeau răstit într-o  limbă necunoscută. Or fi ajuns cecenii până aici? Femeile ţipau îngrozite. Mai mulţi militari agitau ameninţător armele deasupra capului. Oamenii din local  urlau şi ameninţau cu  pumnii. Confruntarea  risca să se extindă. Lumea  s-a îmbulzit spre ieşire. Ne simţeam ca figuranţi într-un film de groază.  Valerii a renunţat la protocol  şi a tras-o brutal de braţ pe  Amazoana noastră. După cum ne-a explicat Konstantin mai târziu, conflictul a fost declanşat de câţiva cerchezi, indignaţi de prezenţa în local a unor ofiţeri ruşi. Eram la începutul anilor ’90, în perioada  conflictului din Cecenia, situată în partea de nord a Caucazului. Ne-am strecurat  pe uşa din dos şi am fugit speriaţi la maşini. Alergam mâncând pământul. Imprevizibilă  este reacţia omului în faţa pericolului. Am plecat  la vilă. Am urcat cu toţii în apartamentul Ralucăi, unde era şi o masă pentru discuţii, pe care şoferii au pus mâncărurile luate în grabă de la restaurant pentru a ne continua festinul. Noi eram în stare de şoc, dar gazdele se comportau de parcă am fi asistat la un eveniment obişnuit.

       În timpul discuţiilor a fost nevoie de un document pe care îl  aveam în camera mea. Nimic mai simplu. M-am ridicat să-l aduc. Ajuns în faţa uşii, caut cheia prin buzunare, dar nu dau de ea.  Probabil  în grabă dimineaţa la plecare am tras uşa şi yala rusească s-a blocat cu cheia înăuntru.  Le povestesc păţania mea, coboară unul să ia cheia de rezervă. Era în biroul  administratorului  şi administratorul plecase. Am intrat în panică. Nu-mi era de document, ci unde dorm la noapte. Raluca mi-a oferit generoasă canapeaua din living, însă nu am acceptat. Valerii a găsit soluţia. Camera mea şi apartamentul Ralucăi erau alăturate, aşa că se putea escalada balconul. Un rus era gata să treacă la fapte. Mă uit, la el, s-a clătinat când s-a ridicat de la masă, dar

când va trece dintr-un balcon în altul? Şi ne aflăm la etaj. Dacă păţeşte ceva, îl am toată viaţa  pe conştiinţă. Dintre toţi, eu nu băusem nimic. Intru în balcon, sparg  geamul despărţitor, cu o mână îmbrăţişez cornierul, trec un picior peste zid, îmi trec şi greutatea corpului dincolo şi iată-mă în camera mea. Mai făcusem eu aşa ceva, numai că atunci, fiind la parter,  a lipsit adrenalina. Şi eram mai tânăr. Revin triumfător în apartament pe uşă şi sunt întâmpinat cu aplauze. Singură Raluca e supărată foc:
-Cum ai putut să faci o  asemenea nesăbuinţă?  Dacă păţeai ceva, eu ce mă  făceam singură în Caucaz?  Şi eu care mă amăgisem că  ea a tremurat   pentru viaţa mea.
      A doua zi am plecat sub scut, dar cu avionul, la Moscova. Raluca s-a dus cu contractul în dinţi la Bucureşti, la unchiul Sam, care a mângâiat-o fericit pe creştet. Peste o săptămână primesc un telex de la Valerii că a expediat marfa. Fiind vorba de o cantitate  şi de distanţă de transport mici,  a trimis buştenii pe tren, cu un vagon platformă. După cum  aflase la gara de expediţie, cam în zece zile trebuia să o primim. Au trecut două săptămâni şi marfa nu a ajuns. Au trecut trei săptămâni şi marfa tot nu sosise. Raluca a început mă bombardeze  cu telexuri, apoi zilnic cu telefoane. Spaniolii îşi pierduseră răbdarea, ne cereau să găsim alt furnizor,  ameninţau că renunţă la contract. Eu şi Konstantin interveneam la rândul nostru, cu telefoane la Valerii. Valerii ne-a trimis copii după documentele de expediţie, am început să ne interesăm la Căile Ferate  Ruse. Acolo numai că nu ne-a întrebat dacă ştim pe ce lume trăim: „Voi nu ştiţi ce se întâmplă  în Transnistria?” Din cauza evenimentelor din vara lui 1992, transportul  mărfurilor pe căile ferate a fost dat peste cap nu numai în zona de conflict, ci  în toată Ucraina. După două luni şi jumătate am fost invitaţi la Reni-Galaţi să ne ridicăm marfa. Udaţi de ploi şi uscaţi de soare, buştenii  de stejar clasa A,  aleşi pe sprânceană, nu mai aveau deloc aspect comercial. Când a auzit de odiseea lor, beneficiarul spaniol a refuzat să mai discute cu noi. Afacerea a eşuat lamentabil.

      Peştele mare muşcă la undiţă, dar asta nu înseamnă că a ajuns şi în oală.