Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Cad meteoriţi pe umbrele tăcerii

Când noaptea curge în aură firească,
cu stele arse la îngeri sub aripă,
mă zidesc în timp cu fiecare clipă,
şi-n suflet cerul începe să se nască.

N-am să mă pierd cu nicio împrejurare,
prind rădăcini pe sub pământ şi piatră,
las foc să ardă şi să zâmbească-n vatră
şi-mi croiesc prin lume propria cărare.

Vino cu mine, parte din poem, să-ţi rup
cea mai frumoasă metaforă-n iubire,
s-o simţi în sânge cum înroşeşte spire
şi fluturii în roi se năpustesc în trup.

Cad meteoriţi pe umbrele tăcerii,
în oraşul cuprins în jocul alb, celest,
se sting prin aerul curat şi manifest
aştrii surghiuniţi în haosul plăcerii.