Cărţile lui Adrian GEORGESCU,
posibile repere pentru literatura începutului de mileniu

Prin marea generozitate a scriitorului Adrian Georgescu, continuată şi susţinută de bunăvoinţa poetului Petruţ Pârvescu, cu ceva timp în urmă, am intrat în posesia romanului „Hagigadar”. Consistent (378 de pagini), arătos/estetic, bine legat, nu am rezistat tentaţiei de a-l răsfoi imediat şi a constata de la chiar prima pagină, apoi a doua, a treia…că ţin în mâini o carte inedită, incitantă, provocatoare. În seara aceea, până la o bună bucată din noapte, am citit pe nerăsuflate, cu uimire şi încântare mai bine de o treime din carte. Cu îndoielile de peste zi şi părând să nu fi prins întocmai sensurile unor pasaje, a doua seară nu ezit s-o iau, din nou, de la…capăt! Mă „intriga” nu atât acţiunea, cât stilul. Şi autorul! Mai ales, faptul că nu am avut acces la opera scriitorului, tardiv „descoperit”. Aşa că m-am întrebat cine este Adrian Georgescu. Câteva lucruri am aflat de la Petruţ, urmând ca alte detalii să le aflu de pe internet. Iată-le…
ADRIAN GEORGESCU s-a născut la Piteşti, la 4 decembrie 1952. Provine dintr-o familie de intelectuali, fiind educat într-o atmosferă de toleranţă şi respect pentru cultură, pentru valori, pentru semeni.
Debutează cu poezie în 1968, în timpul studiilor liceale, în revista Amfiteatru şi publică ulterior în România Literară. Este momentul când îl întâlneşte pe filosoful existenţialist şi eseistul Grigore Popa, care a avut o influenţă determinantă asupra întemeierii demersului său scriitoricesc.
În anul 1972 este angajat la Societatea Română de Radiodifuziune din Bucureşti, unde este remarcat de compozitorul şi muzicologul Doru Popovici, care îi încredinţează în emisiunile sale largi spaţii de difuzare pentru dialoguri purtate cu cele mai remarcabile personalităţi culturale şi artistice ale epocii: A. Vieru, A. Stroe, N. Balotă, Ana Blandiana, I. Conta, E. Papu, E. Elenescu, H. Brauner şi alţii – dialoguri reunite ulterior în volumul „Convorbiri”.
Urmează un interval de tăcere publicistică, până în anul 2002, când debutează editorial cu romanul „Rebutarea omenirii”, la Editura Amurg Sentimental, urmat la scurt timp de romanul „Uleiul din candelă” şi de ediţia a doua a „Rebutării omenirii”. În revista Amurg Sentimental publică fragmente masive din Jurnalele ’97, ’98, ’99.
În 2004 este prezent pe piaţa editorială cu trei volume, apărute la Editura Amurg sentimental: „Crime”, proze, urmat de „Sfântu- Gheorghe. Un jurnal”şi de „Căpăţâna unei păsări de apă”, roman.
În 2005, publică la Editura Amurg Sentimental „Romanul îndrăgostirii de mama”, succedat la scurt timp de ediţia a III-a, revizuită, a romanului „Rebutarea omenirii” şi la Editura Mentor Macro „Conversaţie”, roman, ediţia a II-a a romanului „Uleiul din candelă”, jurnalul „Întrutotul eu totul” şi ediţia a II-a, revizuită, a „Romanului îndrăgostirii de mama”.
În anul 2006 publică la Editura Sieben Publishing romanul „Unul şi el însuşi”, urmat de volumul „Carte” şi de ediţia a IV-a a romanului „Rebutarea omenirii”.
În anul 2007, continuând colaborarea cu Editura Sieben Publishing, publică ediţia a II-a a volumului „Carte”, urmat de „Nu-i aşa?” – prima parte a trilogiei „Hagigadar”, de ediţia a II-a a volumului de proză scurtă „Crime”, de romanul „Hagigadar” şi de ediţia a II-a a romanului „Căpăţâna unei păsări de apă”.
În anul 2008 publică, la aceeaşi editură, volumul de eseuri „Atentatele”, ediţia a II-a a romanului „Unul şi el însuşi”, romanul „Iubi-te-voi!” şi două ediţii ale cărţii „Eu sunt şi vreau!”
În 2009,îi apar la Sieben Publishing trei noi cărţi: „Anul putorii”, „Sfânt” şi „Câţi oameni sunt eu?/How Many People Am I?”(antologie), dar şi ediţia a II-a revizuită a romanului „Hagigadar” şi a V-a ediţie, non varietur, a „Rebutării omenirii”.
Şi, în fine, în primele luni ale lui 2010, publică, la aceeaşi editură, alte două cărţi: „5”, respectiv „Sosirea spre Dumnezeu”, pe care le-am şi primit (în februarie, respectiv în luna mai), le-am citit. Mulţumesc mult, Adrian & Petruţ ! Nu este cu totul exclus ca, între timp, să mai fi urmat ceva (…).
Impresionat de consistenţa operei, publicate în mai puţin de un deceniu, nu este cu totul exclus ca vreunul dintre cititorii noştri, care nu a avut şansa întâlnirii cu cărţile lui Adrian Georgescu, să fie tentat să braveze, în binecunoscuta suficienţă autohtonă: „Ei, o fi şi acesta vreun grafoman acolo! Eventual (şi) cu mintea rătăcită…” – Nimic mai fals, mai departe de adevăr! Citindu-i câteva cărţi, afirm – în cunoştinţă de cauză – că Adrian Georgescu nu este un scriitor comod/confortabil, lesne de lecturat şi (mai ales) de înţeles. În general, lectorii „serioşi”, didacticişti, tributari romanului secolului XIX şi, parţial, XX au treabă. Citesc! Nu sunt dispuşi la compromisuri, îşi gestionează atent timpul şi nu-şi permit să dezlege şarade, pe texte „apocrife”. Acestora nu le-a venit încă vremea citirii lui Adrian Georgescu. Nici nu le recomandăm (!). Dar dacă eşti, încă, tânăr (şi nu la vârstă ne referim!; întâmplător, cel care scrie aceste rânduri are exact acelaşi număr ani cu cel despre care scrie) poţi trece relativ uşor peste „sfidarea” normelor clasice ale scrierii/scriiturii şi mergi hotărât mai departe, fericit că ţi-ai aflat autorul timpului tău…
„Literatura lui Adrian Georgescu conceptualizează sincron cu celelalte arte spre abstract, sensurile închid opera cu o pecete a cunoaşterii iniţiatice. Opera sa înseamnă cunoaşterea complexă a unei realităţi sociale şi istorice. Acum scrie dumnealui, puţin mai târziu – istoricii (…)”, notează Theodor Chebac în „Amurg Sentimental”, nr. 119.
Istoricii literari, se înţelege. Iar Vintilă Anastasescu, în articolul „Modernitatea şi clasicismul romanelor georgesciene” (Antologia „Drumul cuvintelor”, Bucureşti, 2004) scrie:
„Adrian Georgescu e un clasic nu ca stil, ci ca mod de a crea durabil şi esenţial. În romanele domniei sale persistă chiar o mistică a evenimentului şi a efemerului, de unde viziunea jurnalistică, reportericească asupra realităţii, încadrată însă într-o structură universală şi de aici, aşadar, clasică, academică. Adrian Georgescu îi înţelege pe oameni fericiţi în nefericirea lor şi încearcă să elaboreze prin aceasta o nouă viziune filosofică asupra tragicului şi eroicului. Nu e vorba de o recunoaştere prin tragic a prăbuşirii valorilor sau de admiterea fatalităţii condiţiei umane. E vorba de angajarea individului anonim în apărarea principiilor morale ale societăţii, conştientizarea valorilor sfinte ale omenirii: dreptul la libertate, onoare, democraţie”.
Da, ca stil numai clasic nu e. În fine, nu dorim să abuzăm de spaţiul tipografic al revistei, dar măcar încă o referinţă ne îngăduim. Mai ales că aceasta vine de la un nume important al literaturii române contemporane, Adrian Alui Gheorghe : „Adrian Georgescu ar fi fost considerat în Franţa, de exemplu, ca să luăm un etalon al valorizării culturale, un mare prozator, un înnoitor al limbajului şi al tehnicii scriiturii…! Andrée Chedid, autoarea celebrului roman despre alteritatea lumii noastre,( „Celălalt”), ar fi invidioasă pe experimentele şi reuşitele prozatorului român. Romanele lui Adrian Georgescu sunt profunde dar şi incoerente ca viaţa, fireşti ca pierderea fără rest a fiecărei zile, scriitura te ia de mână şi te duce în miezul realităţii – irealităţii fierbinţi (…)”.
Conştient că n-am trasat decât câteva tuşe dintr-un portret (mult prea complex şi rafinat!), mă voi opri aici. Deşi, mă încearcă tentaţia de a reveni – pentru cititorii noştri – nu cu generalităţi, ci cu comentarii/detalii/opinii referitoare doar la o singură carte. Şi mă gândesc la „Sosirea spre Dumnezeu”, ultima, dar probabil nu şi cea din urmă creaţie a lui Adrian Georgescu. Să vedem care-mi vor fi priorităţile (…).
Concluzie, la materialul de astăzi: Adrian Georgescu este un ( important! ) poet. Un poet care (a ales să) scrie romane. Romane de…poezie! Cărţile lui Adrian Georgescu sunt posibile repere pentru literatura începutului de mileniu. ( Validarea opiniilor mele… rămâne în seama altor generaţii).