Volumul ,,Erupţii târzii” cuprinde o flacără a creaţiei la vârsta tinereţii aşa cum singur mărturiseşte, înfiorându-se.

Sunt poezii pasionale, în spiritul erotismului exprimat şi datorită valului de sentimente pure.

Costel Bephu este copleşit de sentimentul de dragoste căruia îi înalţă o adevărată odă, un lirism accentuat şi o manieră poetică mai artistică:
,,Sunt un foc ce arde-nchis,
Căldură şi jar strâng în mine;
Sunt punte, realitate şi vis,
Plămadă de rău şi de bine…”

Iubirea este simţită în profunzime şi înseamnă dorinţă, jertfă şi dor, sentimente ce compun concepţia erotică a poetului.

Ceea ce-l individualizează pe Costel Bephu faţă de mulţi alţii este poezia cu accente folclorice autentice, pe care le exprimă într-o manieră personală:
,,Pe malul Somuzului, codrule, codruţ
La umbra arinului,
M-am oprit o clipă seara,
Ca să-mi ascult inimioara…”

Poezia lui Costel Bephu este puternic influenţată de lirica inimii, un romantism românesc.
În unele din poezii, structurate pe idei poetice, se instalează sentimentul erotic, pe senzaţiile ce le are care sugerează puritatea sentimentului de dragoste.
Relatarea stărilor sufleteşti pe care le percepe este construită gradat, prin interogaţii şi vocative. Dragostea se manifestă ca o boală, cu simptome cu totul noi pentru tânăr în care sentimentul s-a ivit pe neaşteptate, ilustrate prin verbe cu puternică forţă de sugerare:
,,Sunt iubire făcută scrum…/ Şi totuşi şi azi şi mâine, vreau să înving!”

În poezii introduce noi categorii estetice: grotescul, macabrul precum şi sensibilitatea, imaginaţia, fantasticul, fantezia creatoare, minimalizând raţiunea şi luciditatea.
Promovează inspiraţia din tradiţie, din trecutul vieţii părinţilor, uneori fiind dezamăgit de soartă, evadând din lumea reală prin vis, într-un cadru natural nocturn.

Contemplarea iubirii se concretizează prin sentimentele pe care le trăieşte… trăirile intense interioare fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare. Ironia romantică dobândeşte, adesea, accente satirice, fiind un mijloc artistic folosit preponderent.

Poetul este inteligibil în exprimarea ideilor şi construirea situaţiilor. Dragostea este vizibilă în toate poeziile transparând prin toţi porii creaţiei şi simţirii lirice.

Aspiră în permanenţă spre o viaţă ideală, care să transfigureze realitatea, fiind mereu preocupat să găsească acel cuvânt potrivit care să exprime adevărul.

Enumerarea unor substantive, cu putere de simbol, utilizate pentru ilustrarea unor profunde idei, constituie o modalitate surprinzătoare prin semnificaţia lor pentru definirea universului trăirilor.

Introducerea unor plurale neobişnuite dau originalitate şi farmec creaţiei. Acordurile inedite între substantive şi adjective precum şi sintaxa afectivă realizată prin accentuarea anumitor cuvinte puse în ordine ideatică dau poeziei substanţă, expresivitate şi ritm, creând stări emoţionale de o cutremurătoare profunzime…

Cuvintele sunt încărcate de sensibilitate, de vibraţie inconfundabilă. Lirica erotică cuprinde pe de o parte imaginea luminoasă, optimistă a iubirii, momentele fericite, pe de altă parte se defineşte prin profunzimea filozofică a sentimentului de iubire, ceea ce dă creaţiilor din această perioadă melancolie, provocate de dezamăgirea poetului aflat mereu în căutarea idealului de iubire. Unele poezii reflectă aspiraţia pentru o iubire ideală şi disponibilitatea de a face sacrificiu suprem pentru păstrarea acesteia.

Proiectează aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar, într-un viitor nedefinit. Tristeţea şi nefericirea poetului pentru neîmplinirea cuplului iubirii sunt prezentate înalte creaţii. Creaţia poetului Costel Bephu trăieşte în cultul sentimentelor pure, în motive ţi teme într-un limbaj artistic onest.

*

Costel Bephu nu este numai poet, el are o imensă activitate practică legată de existenţă, de aceia a încercat şi a reuşit să-şi construiască un sistem personal de gândire. Dificultatea constă în a preciza de ce natură este această legătură. Poeziile au o versificaţie a ideilor din realitatea zilnică, ele au un reflex al concepţiei generale despre viaţă. Poetul a început să scrie poezii care urmează îndeaproape trăirile sale, zbaterile, are o anumită filozofie proprie a culturii acumulate de-a lungul anilor. Existenţa lui se dovedeşte uneori misterioasă şi nu poate fi cunoscută cu ajutorul gândiri logice. El încearcă să releve misterul dar i se opune trăirea intensă. Acceptă misterul în loc să-l reducă, el îl sporeşte! Misterul parţial poate fi văzut în fiecare creaţie… El pătrunde în tainele iubirii prin anumite simboluri. O parte din poezii exprimă o anumită comuniune dintre el şi natură. În vreme ce trupul şi sufletul apar deseori metamorfozate prin elemente naturale, natura pare umonizată sau spiritualizată. Este plin de vitalitate, căutând freamătul misterios al naturii, doritor de senzaţii puternice (,,Amor cu vise şi gânduri fac/ De frumoasa mea în braţe cu patimă cuprins”). Poetul înfăţişează un univers de căldură, de senzaţii pure, e pătruns de spiritul creaţiei. De multe ori devine melancolic, trist, nerealizat, neîmplinit, mare trecere spre… ceva iremediabil.
Poetul se mişcă într-o lume de pure esenţe spirituale pătruns de o tristeţe inexplicabilă (,,Pe zi ce trece, faţa mi-i schimbată!/ Chipul pare-a fi a nimănui,/ cu părul şi barba în brumată”).
Paradisul poate fi identificat uneori în copilărie, altă dată, paradisul pierdut este identificat cu starea de dinainte de a se îndrăgosti, înainte de a iubi, tânjind după liniştea de odinioară… El proiectează viziunea lui într-o lume eternă, esenţială, apropiată de natură. Uneori devine profetul unui sfârşit dramatic. Limbajul e încărcat de taină, ceremonios şi iniţiatic. Poezia lui este o vorbire uneori despre lume şi adresată cuiva. Interogaţiile, exclamaţiile, incovaţiile, chemările abundă.
Natura este simplă, firească, obişnuită, în lumea lui domneşte însă o climă excesivă, o arşiţă, o iubire gata de a erupe, gata de a împlini un miracol.
Are forţa de a transfigura lucrurile, cele umile apar înconjurate de o dură sfinţenie pământenească, de un semn al mirabilei naturi. Meditaţia poetului este una senină şi împăcată. Poetul îşi păstrează independenţa în sensul că se explică prin sine, chiar dacă predispoziţia spre filozofie pe care o aflăm în poezii îşi găseşte un corespondent mai logic deci mai inteligibil într-o parte din creaţii. Din perspectiva consideraţiilor înşirate, gândul mai ascuns al poeziilor lui Costel Bephu se luminează mai puternic pe măsură ce parcurgem fiecare poezie, farmecul rămâne constant…!

Eternul Caragiale
Autor, Ion IONESCU-BUCOVU

Anul Caragiale pare a fi un an ce se desfășoară sub zodia alegerilor noastre locale și parlamentare. Iată o cuvântare-pamflet, stil Rică Venturiano, ținută de Caragiale în folosul conservatorilor-democrați, anunțându-și ,,șeful” că intră în partidul democraților: ,, Șefule, de când ai răsărit pe firmamentul vieții mele, ca un luceafăr plin de lumină și democrație, am fost cuprins de pofta turbată de a fi deputat. Fără deputăție nu pot trăi. Nu poți fi ingrat și primește-mă printre aceia care au norocul să fie încălziți și pârliți de razele tale arzătoare, soarele vieții mele. Să nu mă tratarisești cu refuz, că mă nenorocești. Al matale cu dulce, Caragiale”

În celebra sa comedie,, O scrisoare pierdută”-1884, Caragiale a proiectat o viziune apocaliptică asupra societății noastre românești în preajma alegerilor. Teatrul lui Caragiale este și rămâne astăzi mai actual ca oricând. Ca și acum o sută și ceva de ani, avem azi aceiași Tipătești, Trahanachi, aceleași Zoițici, aceiași Cațavenci, Dandanachi, Farfurizi, pseudointelectuali de provincie care se zbat pentru ciolan, fonfi și agramați, politicieni corupți moral, care nu-și urmăresc prin politică decât interesul personal.
Când le sunt interesele în joc, partidele se unesc sub ,,aceleași scene înălțătoare”, îmbrățișindu-se. Avocatul Nae Cațavencu vrea cu tot dinadinsul să ajungă deputat pentru că deputăția aduce beneficii care nu puteau fi egalate nici cu postul de primar, de avocat al statului, de epitrop sau de moșier al Zăvoiului, pe care cu atâta larghețe i le oferă Tipătescu, prefectul județului. Acest Nae Cațavencu căruia Caragiale îi îngroașă toate defectele de demagog, îl vedem și astăzi în adunări, în piața publică, la televizor, debitându-și incoerența logică a ideilor pentru a-și ajunge scopurile. Depătăția pentru el înseamnă așezarea oficială în rândul marilor
profitori.Lacrimile vărsate de Cațavecu pentru țărișoara lui, ,clamările despre,, lupta electorală”care este ,,viața popoarelor”, adeziunea călduroasă pe care o găsețte la ,,confrați”, gata să-i aplaude, toate aceste ascunde o lipsă crasă de principii.
Acel Farfuridi, ,,sincer și onest” este un prost fără pereche, el crede sincer în ceea ce spune. Își începe cuvântarea de la ,,1821 fix”, trecând prin toate etapele ridicolului, terminând cu monumentala ,,ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”.
Tipătescu, prefectul județului, care consideră județul ca pe propria moșie, acționează cu dispreț, poruncește arestări după cum îl taie capul, etc.
Dandanache este o lichea politică aparte, virulentă, el negociază soarta ,,scrisorii de amor”, amenințând că o dă la ,,Războiul” dacă nu obține deputăția. Alegerea și trimiterea în parlament a acestei lichele are semnificații cu mult mai largi, privind sistemul ce se pretinde ,,reprezentatv” al democrației.
Pristanda, polițaiul orașului, servește autoritatea cu zel, el e omul de casă al stăpânului, un fel de slugă care aprobă orice, culegând firimiturile de la masa lor.
Ionescu, Popescu, ,,băieți buni” și Cetățeanul turmentat sunt poporul descumpănit.
……..
Cațavencu, Tipătescu, Zoe, Trahanache, Pristanda și ceilalți conturează o lume românească eternă al cărei spirit l-a precizat însuși Caragiale: ,,Principii- fleacuri! Omenie- mofturi! Chiverniseală-pricopseală și ciupeală- acestea sunt principiile. Lipsa de omenie și de caracter, asta e pecetea timpului nostru. A nu gândi nimic, a nu simți nimic, a nu voi nimic în afară de chiverniseală personală și a nu te da în lături de la nimic ca să ajungi- iată maxima cea mai înaltă a vieții noastre publice.”
……..
Cănd Caragiale în 1901 este dat afară din postul de registrator administrativ, sub pretext de economii, el le răspunde:
,,Ați aruncat pe lefegii,
În drum cu dame și copii,
Le-ați smuls modestul lor dejun,
Le-ați smuls și francul de tutun
Mai bine ați
Fi hotărât să suprimați
Atâtea mii de sinecuri
Nu pâinea la atâtea guri »
Nu vă spun nimic aceste versuri ?

Ion Ionescu-Bucovu 05.02.2012

Autor, Vasile LEFTER

Sunt gânduri fulgurante venite de nu ştiu unde, care în trecerea pe ecranul minţii declanşează nelinişti şi întrebări.

A scrie despre Eminescu este o stare de spirit izvorâtă din nostalgia dorului de „luceferi”. De multe ori voi fi rostit de la catedra – amvon versuri de dragoste, înălţare patriotică sau de revoltă împotriva „orânduielii crude şi nedrepte”.

Astăzi, însă, mă simt neputincios a reînvia elanul liric de odinioară, atras fiind de Dionis – călugărul, filosoful, savantul, tânărul care se refugiază în vis, evadând dintr-o lume care-l striveşte, care ucide frumosul şi speranţa. Sunt atras de Dionis – sărmanul, neliniştitul, fragilul, naivul, visătorul.

Întotdeauna pentru noi, umili preoţi ai limbii româneşti, Eminescu s-a identificat cu Absolutul, cu devenire întru înălţare. Pentru noi, Eminescu a fost şi rămâne însuşi Nadirul spre care ne ridicăm ochii însetaţi de adevăr şi puritate.

Cu fiecare an curs din clepsidra Timpului, Eminescu este din ce în ce mai puţin contemporan cu noi. Într-o lume înnebunită de politică şi egoism, de sărăcie şi grijă pentru un alt mâine, valorile spiritualităţii acestui popor miracol, blând şi răbdător, rămân cenuşărese „neproductive”.

Mihai Eminescu nu ne poate aduce Bani ( Nici el nu i-a avut!) dar ne poate da lumină sfântă, încredere şi demnitate, verticalitate în faţa universului sensibil, în relaţiile cu lumea şi cu noi înşine. Totuşi…

Acestea sunt motivele pentru care mă simt acum mai aproape de Dionis, multiplicat în mii de tineri care-şi construiesc posibile variante de răspuns la întrebările vieţii cotidiene, fugind (unde?) de torentul mizeriei umane, de înşelătorie şi farisei, în căutarea cărţii lui Zoroastru pentru a-i descifra „buchiile neclare şi cu înţeles întunecat”.

Noul Dionis al zilelor noastre visează febril, cu încrâncenare, la acea frântură de fericire pământeană, murmurând în somnul agitat al nopţilor de iarnă, ca o rugăciune, cu gândul spre geniul Eminescu, „Mie redă – mă!”

Dintotdeauna, evenimentele care au marcat decisiv istoria unor locuri, ținuturi sau țări, sau însăși pe cea a întregului mapamond, au fost consemnate cu grijă de oameni cu preocupări istorice în documente ale vremii. În paralel cu forma de cancelarie a cronicii, în Transilvania, într-o societate în care masele nu au beneficiat de o alfabetizare generală, oamenii și-au creat propria lor manieră de perpetuare a memoriei înaintașilor iluștri, imortalizând fapelel lor de curaj în balade sau basme.
Un fericit astfel de caz întâlnim și în zona Năsăudului, unde, în contextul înființării celui de-al doilea Regiment de Graniță, în 1763, datorită unor pretenții exagerate ale celor austriecilor și nu numai(1) , lucrurile nu au decurs tocmai cum au fost planificate. Din acest motiv, în momentul depunerii jurământului de credință, în fața mulțimii a ieșit celebrul personaj centuagenar Tănase Todoran, care a rostit o cuvântare înflăcărată prin care i-a îndemnat pe cei prezenți să nu jure. Aceasta a avut efect imediat, baronul Buccow, delegatul Mariei Tereza și episcopul unit de la Blaj Petru-Pavel Aron împreună cu soldații fiind alungați.
Mai apoi, revolta a avut și un efect negativ, finalizându-se cu uciderea conducătorului ei într-o manieră cât se poate de cruntă (prin frângere cu roata de sus în jos (la 104 ani!) și a altor 3 prin spânzurare, precum și prin condamnarea altor 15 oameni la 500 de vergi(2).
Pe termen lung, ea a avut un efect benefic, fiind un moment de rezistență și constituind mobilul altor evenimente de acest fel.
În ceea ce privește consemnarea evenimentului istoric, acesta se regăsea, ca sentință între hârtiile cancelariei vieneze și atât. primul care va vorbi despre el într-o lucrare va fi Barițiu(3) , la un secol după eveniment. Până atunci însă, singura formă de perpetuare a memoriei a fost balada sa. Compusă de un autor al cărui nume se pierde în negura istoriei (sau de mai mulți) și transmisă prin viu grai, suferind în mod cert modificări datorate evlaviei populare, ea surprinde cadrul istoric al evenimentului și desfășurarea lui, descrie protagonistul acțiunii și sfârșitul său tragic. În finalul ei regăsim elemente de hiperbolă. Tot aici este descrisă și compătimirea naturii pentru martiriul său (,,soarele n-o strălucit, nici luna n-o luminat, stelele s-o-ntunecat”…, ,,codru-i plânge de milă”). Redau mai jos balada, care ilustrează întru totul teza conform căreia acest gen este o formă de perpetuare a memoriei și încă una superioară.
“Sub un deal cu stejăriş,
Lângă Salva pe-un podis,
Într-o zi de primavară
Granicerii se-adunară,
Jurământul să-l depună
C-apoi toate or merge strună
Stegul când l-au ridicat,
Un bătrân a-nacălecat,
Moş Tănase Todoran,
Nenfricatul bichigean
În vârstă de ani o sută
Şi-aceea de mult trecuată;
Iese-n faţa lor călare
Şi rosteşte-o cuvântare:
Steagu-aiesta-i mincinos
Slobozâţi puştile jos
Şi-apoi iar le ridicaţi
Şi spre domni să le-ndreptaţi.
Nu vă dați feciori cătane,
Că-ți purta păduchi cu coarne,
Asta v-o spune de-un an,
Moșul vostru Todoran.
În mormânt de m-or băga
Nu mă las de legea mea
Asta-i legea lui Hristos,
Slobazâţi puştile jos.
……………………………..
De la-nalta-mpărăţie
O venit o comnisâie,
Şi pe mulţi îi judecară
Fiecare cum să piară.
Numa moşu Todoran,
Nenfricatu Bichigean,
El s-o sfârşit tras pe roată,
Plâns şi azi de lumea toată;
Lângă Salva pe ”mociră”
Şi codru-i plânge de milă.
Todoran când o murit
Soarele n-o strălucit,
Nici luna n-o luminat,
Stelele s-o-ntunecat.”

Note:
(1)Și sașii din Cetatea Bistriței au impus o serie de pretenții exagerate, ele contribuind, alături de alți factori la revolta de la Salva
(2)Sentința este descrisă în parte de George Barițiu. ,,Todoran a fost trasu pe roată, iar unii din soții lui (aici cu sensul de colaboratori, n.n.) au fost trași în tiapa și alții condamați la morte prin ștreangu și anume deaspura comunei Salva in marginea de către comună a podereiului Mocirla, unde și astăzi se află mormântul său și groapa comună unde sunt înmormântați acei atleți români”; George Barițiu, Istoria regimentului alu II romanescu granitariu transilvanu, tipărită la Romer și Kamner, Brasiovu, 1874, p. 103.
(3)În lucrarea mai sus pomenită.

STĂNEL ION: “Personalităţi străine în istoria României. Dicţionar biografic”

Autor, Elizia LEFTER

Sfârşitul anului 2011 pare a fi fost generos pentru cultura românească, editurile întrecându-se parcă în aducerea la lumină a unor lucrări aşteptate de multă vreme de cititorii împătimiţi în ale cărţii. Editura MERONIA ne-a surprins prin editarea unei lucrări speciale, un dicţionar biographic în care îşi găsesc locul 250 de personalităţi străine care şi-au intersectat destinele cu cele ale românilor.
Un colectiv de opt istorici, coordonat de profesorul Stănel Ion de la Liceul « Spiru Haret » din Focşani, reuşeşte să scrie un alt fel de dicţionar, îmbinând documentarea riguroasă a omului de ştiinţă cu vibraţia îndrăgostitului de trecut.. Caratele ce ţin de ştiinţa istoriei sunt validate de însuşi academicianul Dan Berindei, autorul Cuvântului- Înainte.
Dicţionarul este privit ca un proiect îndrăzneţ al Editurii Meronia, care « şi-a asumat realizarea unei serii de dicţionare istorice parţiale » în perspectiva atingerii unui obiectiv ambiţios – un mare dicţionar istoric.
În Argument, coordonatorul acestei lucrări de larg interes istorico – cultural ghidează cititorul avizat sau simplu iubitor de istorie în receptarea demersului publicistic, oferind cheia lecturii : « când, cât şi cum străinii prezenţi pe aceste pământuri, în trecere sau un timp mai îndelungat i-au influenţat destinul ».
Metoda de lucru a organizării materialului extras din documente se bazează pe un algoritm invariabil. Fiecare personalitate selectată este prezentată dihotomic. O primă parte a articolului de dicţionar oferă date strict biografice, neprelucrate. De fiecare dată, în aceste note biografice se strecoară un « cârlig » conector, care va fi punct de plecare pentru derularea activităţii străinului evocat în relaţie cu istoria României. Credem că de multe ori informaţiile oferite cu lux de amănunte sunt exhaustive, documentele de arhivă fiind « stoarse » până la ultima picătură.
Rigorile ordonării alfabetice nu puteau respecta şi cronologia. Cine doreşte să încerce un « joc istoric », ca exerciţiu intelectual, poate face o ordonare după ani, fără a reuşi să ţină cont şi de importanţa « străinului » evocat. Sunt simple sugestii pentru receptarea informaţiei într-o altă cheie.
Dicţionarul biografic descoperă personalităţi străine în istoria României, derulând filmul marilor evenimente care ne-au pus efigia românismului : cucerirea Daciei de către romani, vremurile de legendă ale voievozilor, unirea Moldovei cu Ţara Românească, cucerirea independenţei de stat, Marea Unire, cele două războaie mondiale etc. Toate aceste epoci sunt proiectate prin ochii numeroaselor personalităţi străine care « au cerut pământ şi apă », având un rol benefic sau stagnant.
Pentru iubitorii de document istoric sunt captivante biografiile schiţate. Rece, impersonal, obiectiv. Pentru lectorul mai romantic, sunt atractive intrarea în acţiune a străinilor prezenţi vremelnic pe aceste meleaguri şi interferenţele pasionante cu populaţia de la gurile Dunării. Fiecare articol de “dicţionar” poate fi considerat o eboşă realizată în ideea unei proiecţii panoramice pe un ecran al timpului, numit simplu: DEVENIREA ROMÂNEASCĂ.
Surpriza conceperii acestei lucrări vine tocmai din abordarea fără discriminare a celor care cu voie sau fără voie ne-au cunoscut, ne-au sprijinit sau ne-au tras înapoi. Uneori, realitatea se pierde în legendă. Despre Baba Novac ştim doar că este un haiduc, cunoscut dintr-o legendă, remarcat în lupta cu turcii. Aflăm din « Dicţionar… » că Baba Novac a însemnat mult mai mult pentru istoria noastră. Ni se developează figura unui adevărat luptător pentru libertate, autorii coborând până la surse străine nevalorificate încă. Este citat cronicarul italian Ciro Spontoni, martor ocular la scena execuţiei acestui brav român : « Mai întâi l-au jupuit de piele, apoi l-au legat de două grinzi deasupra rugului bine încins, aruncând din când în când apă pe el, pentru a-i prelungi sfârşitul ». O asemenea abordare a istoriei nu poate decât să ne facă să regretăm că asemenea cărţi – document se nasc greu.
Furat de firescul expunerii, ţi se pare că eşti prins în aventura epică a unui roman cu personaje excepţionale creat după metoda romantică. În faţa judecăţii istoriei, împăraţi, comandanţi de oşti, diplomaţi, aventurieri, oameni politici, trimişi cu însărcinări speciale, sultani sau demnitari devin egali, timpul fiind cel care cerne bune şi rele.
« Personalităţi străine în istoria României » este o lucrare cu deschidere europeană prin care se demonstrează că românii au fost mereu în atenţia străinilor, rezistând miraculor vitregiilor timpului, păstrându-şi identitatea de la formare până în epoca modernă.
Strădania ştiinţifică încununată de succes a tânărului colectiv de lucru coordonat de profesorul Stănel Ion merită un laudatio şi pentru impresionantul aparat critic din finalul lucrării : liste cu reprezentanţii diplomatici în Principatele Române, liste cu rangurile militare din armatele Marilor Puteri, liste cu ranguri diplomatice, bibliografie selectivă, lucrări generale şi speciale, surse internet.
Considerăm această apariţie editorială ca fiind un eveniment ştiinţific de primă clasă, o provocare pentru scoaterea la lumină a adevărului despre istoria ronilor. Ar fi nedrept să nu completez lista « vinovaţilor » pentru acest act de românism. Chemării profesorului Stănel Ion au răspuns cu promptitudine şi seriozitate istoricii Alexandru Valentin Ştefănescu, Vasile Mărculeţ, George Marcu, Gherghina Boda, Mirică Vrânceanu, Valentin Bilcea şi Stan Stoica.

Elizia LEFTER

,,Să păzim cu grijă ștergarul!” Un îndemn al neobositei muncii depuse de Steliana Băltuță, etnograf- muzeografă, pentru a da publicului larg un splendid album, un studiu autentic despre o tradiție autentică. Albumul intitulat ,,ŞTERGARUL POPULAR, UTILITATE, DECOR, RITUAL” a apărut la Editura Agata, în decembrie 2011, cu sprijinul Muzeului Județean de Istorie Botoșani, respectiv al doamnei Lucica Pârvan, directoarea instituției.

Din prefața autoare, în română și engleză, și explicațiile imaginilor prezentate, înțelegem ușor că ștergarul a avut și are, în primul rând la sate, diferite rosturi în gospodărie. Cel mai des, ștergarile sunt folosite la acoperirea unor alimente pregătite, când, în funcție de modelul cusăturii, broderiei sau ale firelor țesăturii, dau o încărcătură afectiv – spirituală cu diferite sensuri, uneori chiar magice. O mare valoare artistică o au ,,(…) ștergarele brodate cu diferite păsări pereche, afrontate: cocoşi, privighetori, păuni, papagali, păsări care în simbolistica populară reprezintă sufletele celor plecaţi dintre cei vii, celor care altădată făceau parte activă din comunitatea sătească, înainte de dispariţia lor, între stele. (…)”.

Îndemnul de a păstra, ca o dovadă că Steliana Băltuță prețuiește arta și tradiția populară a neamului nostru, îl deslușim clar din finalul prefeței: ,,(…) ştergarul, ca piesă etnografică, este de o complexitate nebănuită în viaţa spirituală a comunităţii săteşti de altădată, astăzi fiind păstrate doar reminiscenţe, repetate automat, fără a se şti să se mai dea o explicaţie măcar apropiată de manifestările ritualice arhaice. (…)”. În casele țărănești și în cadrul culturii populare autentice ,,(…) ştergarele au avut un rol şi un loc bine stabilite (…)” și că acestea sunt (…) un document de civilizaţie etnografică românească.”
La toate acestea se adaugă modul inspirat cum minunatele imagini ale pieselor de tezaur au fost selectate și așezate în album, marcând, astfel, valoarea grafică a publicației.

Felicitări Doamnei Stelian Băltuță, felicitări conducerii Muzeului!

Albumul se găsește, pentru cei interesați, la standul Muzeului Județean Botoșani.

Deși de mult râvnește statutul de membru al Uniunii Scriitorilor din România, Teodor Jacotă întărește cu argumente – argumentum fortissimum – că este mult deasupra celor ce se mândresc cu acest rang.

Acum, ca de fiecare dată, și face asta de câteva decenii – cinci cărți de poezii publicate -, Teodor Jacotă ne încântă oferindu-ne un volum de epigrame: ,,… să nu plângi!”, Editura Arena Cărții, Botoșani, 2011.

Cu vreo câteva sute bune de epigrame scrise în perioada august 2009 – august 2011, volumul se va așeza într-un loc bine meritat în literatura noastră, fiind o ,,veritabilă carte de vacanță” al cărei conținut probează forța talentului Domniei Sale de scriitor – un modern poet romantic -; în cazul de față, epigramist. Aria de cuprindere, varietatea temelor şi a detaliilor, finețea și subtilitatea mesajelor, stilul inconfundabil, umorul strălucitor şi contagios îl situează pe poetul – epigramist aproape de vârful piramidei respectivei specii literare, dacă nu cumva … chiar în vârful ei! Timpul va demonstra aceasta!

Bunul simț și modestia atitudinii în cadrul relațiilor firești, de zi cu zi, în comunitate, îl determină pe Teodor Jacotă, cu sfială și eleganță, să ne avertizeze în ,,Cuvânt înainte” la acest volum, că ,,(…) /poate am mers prea departe/ (…)”, dar această carte e scrisă ,,(…) /pentru cei care știu carte/ (…)”. Ironia se extinde și, inundând întregul conținut al volumului, reliefează o realitate repugnantă. Starea dureroasă în care se poate cufunda cititorul, ca un laitmotiv, pe parcursul lecturii, este o presimțire pertinentă a autorului și de aceea ne atenționează: ,,Citește și încearcă să nu plângi!”. Așa, intuim calvarul care îl macină pe Teodor Jacotă, pentru că asistăm la o cifozare a nației și trăim o realitate nepotrivită și întristătoare, ceea ce justifică starea de mâhnire și neîncredere, iar acest stil de abordare literară, cu un fond veritabil în esență și o formă în culori eminamente hazlii ne mângâie și ne atenuează cicatrizarea.

Autorul deși râde, în acelaşi timp, îşi trăieşte lăuntric și își exteriorizează amărăciunea sau indignarea, metaforic debordează, că anumite stări/forme ale materiei se manifestă anormal, producând durere şi suferinţe în plan spiritual și fizic.

Cititorul, de va trece prin această carte, cred că va percepe răscolitoarea atitudine a poetului, concretizată într-un puternic şi evident mesaj social cu propuneri spre îndreptare și că, pentru a întări forța dorinței sale, intră în dialog cu creatorul lumii. Verus poeta!

Tocmai aceasta sugerează caracterul original şi complex al acestei opere și, de aici, conturarea profilului unei personalităţi multiple sau, cel puţin, dualiste.
Colaborator fidel al revistei de cultură ,,Luceafărul” (din Botoşani), Teodor Jacotă a dorit să-mi încredinţeze prefațarea acestui volum de creații, fapt pe care l-am primit cu bucurie şi încredere, fiindcă e un lucru care, în primul rând, mă onorează. Verus amicus!
Quod scripsi, scripsi!
Botoșani, 25.12.2011

Ion Istrate,
Director, Editura Agata

Am mai folosit această sintagmă, când desigur am dorit, aluziv, să transmit cu totul altceva decât ceea ce doresc acum. Personal, în aceste zile, am constatat contrariul! M-am convins după ce am trăit emoțiile ,,Zilelor Eminescu , 13 – 15 ianuarie 2012” și ,,Zilei Culturii Naționale”, ca simboluri ale prețuirii Marelui Poet, fapte culturale cu desăvârșire în organizarea Primăriei Botoșani, Filialei Locale a U.S.R. și a Memorialului Ipotești. Desigur, sufletul acțiunii au fost Gelu Dorian, coordonatorul Filialei locale a U.S.R. și primarul municipiului Botoșani, Cătălin Flutur. Botoșănenii, invitații și oaspeții care ne-au călcat hotarele județului și al țării au uitat de orice necazuri și ,,zăngăneli” și de la Soroca până la Ipotești au dominat spiritul lui Eminescu și poezia.
,,Famam multi curant, pauci conscienciam!” (Mulți se îngrijesc de faimă, puțini de conștiință!)

Motto: „Ai toată viaţa un şcolar pe care niciodată nu
trebuie să-l pierzi din ochi”

Şcoala „Teofil Vâlcu” din Hăneşti de mult nu mai este o unitate de învăţământ oarecare. În ultimele două decenii, personalitatea ei s-a afirmat, an de an, cu înfăptuiri tot mai prestigioase, circumscrise unui management competent şi eficient, asigurat de un colectiv didactic merituos, al cărui portdrapel este, de tot atâta vreme, profesorul de excepţie Georgică Manole, directorul şcolii.
Buna gospodărire a şcolii, şcolarizarea, calitatea procesului instructiv – educativ şi cuprinderea absolvenţilor ciclului gimnazial în licee de diferite profiluri sunt principalii indicatori care îi onorează pe cei care conduc destinul tinerelor generaţii din spaţiul comunei Hăneşti, aceiaşi promotori ai faptelor care situează şcoala pe cel dintâi loc în comunitatea locală şi prin care această comună s-a făcut cunoscută până departe: „Revista H”, ajunsă în al 14-lea an de la prima ei apariţie; Cenaclul literar „Luceafărul”; şapte cărţi de literatură şi alte două auxiliare şcolare; sute de pagini publicate în revista „Luceafărul” şi-n alte periodice şi cotidiene locale şi centrale, toate purtând marca aceluiaşi polivalent şi neobosit intelectual, Georgică Manole, a cărui strălucită prezenţă activă şi în diferite foruri culturale, la nivelul judeţului nostru şi nu numai – este bine cunoscută.
Acum, tot din iniţiativa şi cu contribuţia majoritară a lui Georgică Manole, a apărut auxiliarul didactic al cărui titlu l-am propus acestui articol, o carte de referinţă, utilă personalului didactic din toate ciclurile învăţământului general obligatoriu / preuniversitar.
Apărută recent, la Editura „Agata” din Botoşani ( ISBN: 978 – 606 – 8198 – 01 -9 ), cartea reprezintă rodul unui studiu desfăşurat pe parcursul anului şcolar trecut (2010 – 2011 ), asumat ca temă de cercetare al Şcolii Coordonatoare Hăneşti, un proiect la a cărui derulare au fost antrenaţi toţi învăţătorii şi profesorii din comună.
Lor le-a fost prezentat, la începutul anului şcolar, de către coordonatorul proiectului (şi al auxiliarului) „Demersul conceptual al cercetării” ( care avea să devină şi primul capitol al cărţii), cu referiri la părerile împărţite ale părinţilor, psihologilor, reprezentanţilor MECTS şi al profesorilor, privind volumul temelor pentru acasă şi dificultăţile pe care le întâmpină elevii în rezolvarea lor. Iar câteva idei capitale, în acest sens, semnalate de autorul capitolului, vin – cum era şi de aşteptat – dinspre şcoală: „…temele pentru acasă reprezintă un mod eficient pentru un elev de a-şi petrece timpul. Rezolvarea temelor pentru acasă va conferi elevului o creştere a nivelului de inteligenţă, ceea ce va duce la obţinerea de rezultate mai bune în şcoală şi viaţă. Tot în acest fel, copilul va căpăta mai multă încredere în modul său de a raţiona. De asemenea, impunerea temelor pentru acasă reprezintă o modalitate satisfăcătoare de a-l împiedica pe copil să se implice în alte activităţi care pot să nu fie benefice pentru condiţia lui”.
Şi pentru ca demersul metodologic al cercetării să fie cât mai cuprinzător, autorul „a considerat utilă ăi părerea elevului, în calitatea sa de candidat la umanitate”, invitat să participe la investigaţia concretă, întreprinsă în toate unităţile de învăţământ din comună, pornind de la următoarele argumente: 1. importanţa pe care a dovedit-o tema pentru acasă în practica şcolară; 2. rolul capital al temei pentru acasă în actul învăţării; 3. tema pentru acasă ca factor primordial în ideea îmbunătăţirii calitative a sistemului de evaluare; 4. contribuţia esenţială a temei pentru acasă la diminuarea şi eliminarea cauzelor eşecului şcolar; 5. convingerea că o reuşită a învăţării nu se produce dacă nu se formează la elevi o atitudine adecvată faţă de tema pentru acasă; 6. se impune şi o reevaluare a atitudinii faţă de timpul liber, aflat în strânsă legătură cu tema pentru acasă.
Sunt sugestive, apoi, în acest capitol „perspectivele din care trebuie urmărită atitudinea elevilor faţă de temele pentru acasă”: 1. ca obiectiv pedagogic al procesului de învăţământ, în sensul formării atitudinii pozitive a elevilor faţă de temele pentru acasă; 2. ca factor care influenţează calitatea învăţării, implicit a evaluării, cu efecte în corectitudinea şi obiectivitatea celei din urmă; 3. ca efect al tehnicilor de învăţare abordate de elev; 4. ca efect al metodelor folosite de învăţători şi profesori pentru eficientizarea actului învăţării”.
În finalul primului capitol, sunt reproduse scrisoarea unui elev şi câteva puncte de vedere ale unor psihologi şi profesori, care, indubitabil, pot înrâuri practica oamenilor de la catedră. Urmează alte şase diviziuni / capitolo ale cărţii, aflate într-o relaţie organică cu demersul conceptual.
Capitolul al II-lea, „Conceptul de atitudine” ( autor, Viorica Teodorescu) este o prezentare a noţiunii de atitudine, a câtorva definiţii ale atitudinii şi a trăsăturilor definitorii ale conceptului de atitudine, acestea din urmă după Elisabeta Voiculescu.
Capitolul al III-lea, „Temele pentru acasă – puncte de vedere” (autor, Lucian Manole), cel mai mare segment al cărţii în raport cu celelalte, însumând 34 de opinii cu privire la această fracţiune a activităţii de învăţare, subscrise de tot atâtea celebrităţi din domeniul cercetării psiho – pedagogice şi practicii şcolare, din ţară şi de peste hotare. Punctele de vedere se referă la scopul temei pentru acasă, la timpul zilnic necesar, la condiţiile care se impun temelor pentru acasă, sfaturi pentru părinţi etc. În alte puncte de vedere privind tema pentru acasă, aflăm propuneri pentru construirea împreună (profesori, elevi şi părinţi) a unor planuri de lucru, sfaturi pentru cei implicaţi, variante de teme, modele şi sugestii care îmbogăţesc acest capitol, situându-l, după cum uşor se poate observa, la cota de nucleu al cărţii.
Capitolul al IV-lea, „A învăţa să înveţi” (autor, Georgică Manole), pune într-o primă subdiviziune mnemotehnica (din gr. mneme =memorie, ţinere de minte şi techne = artă, meşteşug). Autorul propune un complex de reguli care au ca scop facilitarea însuşirii şi păstrării în memorie a informaţiilor transmise în cadrul diferitelor obiecte de învăţământ, invocând şi o aserţiune a prof. univ. dr. Constantin Dominte: „Limba se dovedeşte a fi nu numai un instrument de comunicare a ideilor, ci oferă şi posibilităţi de codificare şi stocare în memorie a tot felul de cunoştinţe”. A doua subdiviziune improvizează , mai întâi, un test administrat elevilor din clasa a VIII-a, pe baza câtorva întrebări privind învăţarea ( la anumite materii, la toate sau numai la câteva), pentru ca, apoi, să citeze scurte fragmente de memorialistică, pe tema învăţării, semnate de: Mircea Spătaru, rectorul Academiei Naţionale de Arte, N. Iorga, Lucian Blaga, Gavril Scridon şi Mircea Eliade, pretexte pentru a le sugera elevilor să aibă preocupări serioase la anumite obiecte fără a le neglija pe celelalte. În subcapitolul următor, autorul propune elevilor să-şi ţină fiecare un jurnal, oferindu-le modelul matematicianului Grigore Moisil. Urmează subcapitolul în care este prezentată, foarte sugestiv, relaţia dintre profesor, elev şi cunoştinţele de predat – învăţat (programa). Şi, în această relaţie, se proiectează „proful ideal”, cel care dă elevilor ce trebuie, dar când cere, acceptă şi punctele lor de vedere, şi „elevul ideal” care, pe lângă cunoştinţele predate în clasă, sunt capabili să-şi îmbogăţească informaţia, prin efort propriu, şi din alte surse. În subcapitolul al 5-lea, autorul continuă să dea sfaturi privind învăţarea (globală şi parţială) a lecţiilor, dar recomandă, ca mai productivă, metoda învăţării progresive, prezentând şi traseul acestei căi de învăţare (după renumitul psihopedagog Ioan Neacşu), fără să evite a menţiona şi avantajele aplicării alternative a celor trei metode, în funcţie de volumul şi complexitatea materialului învăţat. Ultima subdiviziune a capitolului cuprinde câteva consideraţii cu privire la procesul uitării, prezintă concluziile pe baza unor cercetări întreprinse de renumiţii pedagogi români Ioan Jinga şi Ioan Negreţ şi pe cele ale psihopedagogului Ioan Neacşu.
Capitolul al V-lea, „Chestionar pentru elevi”, „Chestionar pentru părinţi” (autor, Artemiza Damian), cuprinde rezultatele la întrebările date celor 100 de elevi şi 100 de părinţi di comuna Hăneşti.. După opinia autorului, alegerile dominante de răspuns la primul chestionar, reflectă tendinţele generale ale atitudinii elevilor faşă de temele pentru acasă.. La chestionarul dat părinţilor, autorul concluzionează că alegerile dominante de răspuns „nu reflectă, în linii mari, tendinţele generale ale atitudinii părinţilor faţă de temele pentru acasă ale copiilor lor”.
Capitolul al VI-lea, „Consilierea părinţilor” (autor, Mihaela Manole), pleacă de la constatarea, aproape unanimă, a pedagogilor şi psihologilor că „În condiţiile social – economice actuale se manifestă două tendinţe contradictorii: părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, dar în acelaşi timp nu mai au timp şi răbdare să acorde atenţie problemelor acestora; relaţia lor cu şcoala este ignorată sau evitată, acţiunile educative ale celor două instituţii exercitându-se paralel” şi de la concluzia unui studiu INTUITEXT că „…părinţii nu mai au timp să se ocupe de temele copiilor”, coroborate cu realităţile din şcolile comunei Hăneşti, autorul acestui capitol vine în întâmpinarea părinţilor cu câteva iniţiative deloc lipsite de importanţă.
Motivate şi de rezultatele unui test pe care l-a administrat elevilor din clasa a V-a, la care este diriginte, care au relevat că 40% dintre copiii clasei nu sunt nici măcar întrebaţi de părinţi despre temele pentru acasă, 45 % îi întreabă fugitiv, 10% le acordă maximum 10 minute şi doar 5% sunt mai interesaţi, măsurile la care s-a gândit autoarea au fost organizate într-un proiect intitulat „Rolul părinţilor în organizarea temelor pentru acasă”, pe care l-a implementat în anul şcolar trecut în activitatea cu părinţii clasei.
Capitolul al VI-lea, „Repere de calitate în activitatea didactică” (autor, Mihaela Manole), aduce în atenţia cititorilor acestei cărţi cele două procese care se petrec în spaţiul educativ european, care au devenit deja de notorietate: Procesul Bologna şi Procesul Lisabona, care completează dimensiunea economică a calităţii în perspectiva unei imagini europene şi a unei culturi europene. Urmează amintite coordonatele locale şi naţionale ale calităţii. Din sfera acestor coordonate, autorul extrage, apoi, câteva aspecte ce vizează calitatea.
Cartea distinşilor colegi de la Şcoala Hăneşti este un frumos dar făcut în ajunul Sfintelor Sărbători de Crăciun şi Anul Nou, instructivă şi delectantă, totodată, care dă sfaturi, unindu-se cu noi printr-o familiaritate vie şi armonioasă. Iar locul acestei cărţi trebuie să fie în fiecare şcoală, la îndemâna tuturor celor care slujesc învăţământul cu vocaţie şi devotament.

Există deosebiri destul de consistente între o carte de aventuri, un roman poliţist şi o carte SF. Spiritele simple tind să le confunde, altele le completează cu mitologie sau fantasy. Până la urmă, cititorul rafinat face o selecţie care devine preferinţă. Se pare că din lista ce se prefigurează din cele spuse, romanul poliţist este cel mai vitregit. Situaţia ţine de o anumită prejudecată, dar şi de lipsa de interes a editurilor faţă de cei care s-au apucat să scrie astfel de romane. Editura Agata , trecând dincolo de mode păguboase, publică şi astfel de romane. Recent a ieşit de sub tipar, sub semnătura reputatului scriitor Cezar Vasilescu, romanul „Enigma” ( Ed. AGATA, Botoşani, 2011, 200p.).
Subiectul cărţii se bazează pe două din motivele specifice genului poliţist, fie film, fie roman: recuperarea unor urme materiale, în cazul de faţă a unor scrisori…(ne)pierdute şi a detectivului care, din prea mult zel sau chiar momente de naivitate, devine suspectul principal.
Senatorul Grigore P. Coţofană are o relaţie extraconjugală cu Suzana Burlacu, o femeie care îşi vindea trupul pe consistente atenţii materiale. Sub presiunea apropierii rapide a alegerilor parlamentare, fiica senatorului, Glenda Coţofană, încercând să şteargă urmele ce-ar fi putut afecta cariera tatălui său, angajează pe detectivul particular Victor Ciolpan să recupereze scrisorile senatorului către Suzana. Victor Ciolpan intră în casa Suzanei cu scopul de a fura scrisorile, aceasta este găsită asasinată, este surprins de o altă persoană (care, atenţie!, nu poate fi neapărat asasinul), primeşte o lovitură în cap şi cade în neştire. După un timp îşi revine şi pleacă. Intervin poliţiştii şi senatorul, urmează un şir lung de deducţii mai mult sau mai puţin reale, astfel că detectivul Ciolpan va fi suspectul principal. Cititorul bănuieşte că, din acest moment, Ciolpan devine tot mai motivat în descoperirea adevărului fie şi numai pentru a se disculpa. Face un plan de bătaie în care intervin Alicia (iubita detectivului), Şoldan (şoferul Suzanei), Roberto Rameral (un spaniol), celebrul CSI (Cristea Sergiu Ionel) sau ITO (Ilie Trăilă) etc. Nu divulgăm finalul lăsând plăcerea descoperirii lui de către cititori.
E de remarcat faptul că întreaga acţiune are o logică bine construită, nimic nu se contrazice cum se mai întâmplă destul de des în astfel de romane, secvenţele dinamice se ţes perfect pe toposul ales (oraşul Iaşi). Camuflări rapide, treceri forţate prin geam, dueluri cu maşini pe străzile întortocheate ale Iaşului, urmăriri prin spaţii aglomerate, alergări pe acoperişuri, lupte directe cu interlopi gen Şase Deşte sau Scamatorul, transpun cititorul în dinamica specifică cinematografiei, ceea ce ne face să credem că romanul se poate transforma într-un film de succes.
Un dicţionar specific (plicuri cu bani, morţi, vocabular deocheat, femei frumoase, picturi valoroase, persoane suspuse mână în mână cu interlopi, piste false cât cuprinde, ameninţări, declaraţii inteligente, invenţii şi alibiuri deştepte etc.) duce la punerea în evidenţă a filozofiei contradicţiei. Dualismul alb – negru, lumină – întuneric, femeie –bărbat, bine –rău etc., beneficiază de atuurile pe care i le dă calitatea de eseist a lui Cezar Vasilescu.
Romanul poliţist se află într-o revenire notabilă. Acum câţiva ani a luat fiinţă Romanian Crime Writers Club, titulatura asociaţiei scriitorilor români de literatură poliţistă şi care şi-a propus „să reapropie cititorii de acest gen popular şi să promoveze thrillerul sau romanul crime&mystery neaoş”.
„Enigma” lui Cezar Vasilescu este o carte care poate intra cu succes într-o istorie a romanului poliţist românesc. Îi recomandăm să se înscrie în clubul amintit, să trimită cartea acolo pentru o pertinentă analiză şi să se alăture pleiadei de autori de romane poliţiste din care fac parte George Arion, Eugen Ovidiu Chirovici, Bogdan Hrib, Alexandru Arion, Monica Ramirez, Claudiu Simion, Oana Stoica Mujea, Ivona Boitan, Bogdan Teodorescu, Emil Simionescu, Adrian Onciu, Stelian Ţurlea şi, de ce nu, Cezar Vasilescu.