Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Conceptul de divertisment reflectat în traiectul muzicii laice

Conceptul de divertisment reflectat în traiectul muzicii laice
Drd.Cătălina Constantinovici

În intenţia de a construi imagistic o cale de a pătrunde în muzica de divertisment, fără pretenţia de a ocoli subiectivismul, am considerat necesar să insist asupra noţiunii în sine, date fiind conotaţiile sale multiple căpătate pe parcursul vremii din varii motive, pornind de la neutralitatea afişată cu privire la acest subiect şi până la superficialitatea abordării lui. Traseele definitorii care ar putea stabili un sens conceptului de divertisment reuşesc prin diversitatea lor să amplifice starea relativă de cunoaştere propriu-zisă a termenului. În ansamblu, fără a limita cuvântul la sensul muzical, se lansează ideea de petrecere agreabilă a timpului ce poate fi realizabilă prin diferite metode, de la conversaţie, jocuri, lecturi, la emisiuni de radio şi TV, spectacole de circ, dans, magie, teatru sau umor1. În afara acestui înţeles, sunt menţionate sensurile muzicale determinate de explicarea acestui termen şi care se regăsesc fie în suita de piese instrumentale cu caracter diferit, fie în piese cu caracter distractiv, neuitând de posibilitatea de a defini un concert de estradă sau secţiune a fugii2. Nemărginind aria artistică şi abordând domeniul dramaturgic, termenul desemnează şi interludiul de dans sau muzical, practicat în timpul unui antract3.
Pornind de la general la particular, „divertismentul” din perspectiva specialiştilor păstrează ideea pentru care a fost creat, cu scopul de destindere, pentru a reda aspecte din viaţă printr-un limbaj simplu, accesibil.
Dacă termenul în sine a constituit o sursă amplă de semnificaţii, aria se lărgeşte în momentul în care se utilizează sintagma „muzică de divertisment”, abordarea sa fiind inevitabilă în determinarea sensului corect al acestui cuvânt.
După Corneliu Dan Georgescu, muzica distractivă include categorii variate, precum intermezzo-uri, serenade, muzică de marş, de dans, de salon, cafe, bar, fanfară, clasică populară, operetă, musical, revistă, vodevil, variete, cabaret, circ, estradă, cuplet, şanson, şlagăr, muzică de film înainte de 1935, muzică-fundal pentru patinaj artistic, reclame etc., conferindu-i jazz-ului un loc aparte4. Aceasta se diferenţiază de „muzica de consum” (Gebrauchmusik)5, ca fiind opusă celei culte şi destinată muzicii facile, cu teme de interes public, „o categorie definită pe criterii funcţionale, nu estetice”. O anumită asociere între muzica de divertisment şi cea de consum e facilă (cum de altfel poate fi realizată şi între muzica clasică şi cea de consum) însă controversată, întrucât coordonatele identificării muzicii de consum transpar dincolo de graniţele altor muzici. De altfel, Ervin Junger6 împărtăşeşte ideea de existenţă a unui dualism în fiecare epocă, între muzica mai puţin accesibilă şi cea care pretinde o anumită relaxare.
Într-o expunere succintă de tip diacronic, căutând rădăcinile muzicii de divertisment în muzicile practicate în popor pentru diverse ocazii, se poate vorbi de astfel de încercări încă din Egiptul antic, de la skolionul cântat de vechii greci7 şi teatrul lor reprezentat de drama satirică, urmând comedia dell-arte – baza desfăşurării ulterioare a unui gen cu predilecţie spectaculos, cu intenţia de a se adresa marelui public şi care pregăteşte filiera dezvoltării de mai târziu a operei buffa italiene, a operei comice franceze, vodevilului şi spinspielului german, zarzuelei spaniole şi a „Beggar-s Opera” din Anglia8.
Trubadurii, truverii şi minnesangerii au dezvoltat această muzică adresată poporului, apariţia versurilor în cadrul pieselor muzicale înlesnind transmiterea mesajului ca modalitate de reflectare a sentimentelor – fapt ilustrat ulterior, bunăoară, şi în apariţia blues-ului, unde era tratată realitatea socială9.
Urmând traiectoria iniţiată de muzica laică în care se întrevăd frânturi ale muzicii de divertisment actuale, se disting genurile Renaşterii – frottola, vilanella, chanson, villancicos, madrigal, prin reprezentanţi de seamă ai vremii, cum ar fi Orazio Vecchi şi Claudio Monteverdi, se promovează romanţa, muzica de dans şi teatru muzical în Spania, muzica în teatrul dramatic englez, cântecul popular german.
Trecerea către opera buffa a fost realizată de către Giovanni Battista Pergolessi cu ,,La serva padrona”, continuând cu ,,Nunta lui Figaro” compusă de Mozart sau rezonând, mai târziu, la ,,Salata franceză” de Milhaud.
Specifice muzicii de dans sunt piesele din componenţa suitei baroce – allemande, courante, sarabanda, giga, menuet, bouree, badinerie, ale căror traseu definitoriu suportă în timp modificări, tranziţii sau abordări diferite. De exemplu, cazul allemandei, care va cunoaşte transformări atât ritmico-melodice, cât şi structurale10.
Divertismentul există în Clasicismul timpuriu ca gen de sine stătător, alcătuit din piese scurte (rondo, forme variaţionale) pentru instrumente cu coarde, de suflat sau ambele, ori regăsit în serenade, casaţiuni, muzica de cameră, în creaţiile celor trei clasici vienezi.
Muzica de salon şi opereta secolului al XIX-lea contribuie la dezvoltarea muzicii de divertisment aşa cum mai apoi vom putea desprinde elemente din cafe-concerts, music-hall, sau din spectacolele de revistă, musical, show, opera rock, muzica de film şi filmul muzical, spectacolul multimedia. Desfăşurate iniţial prin momente muzicale şi dansante în care erau incluse menuete sau potpuriuri din opere şi operete, programele de cafe-concert s-au dezvoltat prin introducerea valsurilor, romanţelor, tangourilor. Aceste cafe-concerte reprezintă prima formă a music-hall-ului francez, alcătuit din momente muzicale, dansante, acrobaţii, qui-pro-quo-uri şi diferenţiat de musical care se bazează pe libret, ideea construind unitatea spectacolului, beneficiind şi de ajutorul unor momente coregrafice11. Secolul al XX-lea surprinde în desfăşurarea spectacolelor de revistă numere variate muzicale, dansante, îmbinate cu scenete şi cuplete umoristice pe o anumită tematică, mizând pe o scenografie spectaculoasă. Reprezentaţiile întreţinute de către un solist, fie cântăreţ sau actor, sau de către o formaţie au dezvoltat show-ul, fiind cunoscute cele susţinute de francezi – Charles Aznavour, Edith Piaf, de americani – Frank Sinatra, Elvis Presley sau de englezi – Beatles, Rolling Stones.
Nevoia de comunicare prin artă a deschis căi de întrepătrundere a ideilor ce au contopit mijloacele muzicale, teatrale, coregrafice, în scopul de a favoriza acest demers. Şi sincretismul a predominat această muzică, însoţind genurile derivate pentru a le atribui caracter accesibil, transparent, desfăşurându-se concomitent pe mai multe planuri, implicând astfel impactul la nivel auditiv, vizual, pentru o pătrundere rapidă şi profundă a momentului artistic. Spectacolul multimedia care presupune înglobarea acestor mijloace prezintă apogeul acestor genuri desprinse din muzica de divertisment, o muzică adresată afectivului, concepută în ideea de a ne cunoaşte mai bine, abordând un limbaj muzical…
Trecerea în revistă a genurilor provenite din muzica cultă realizată în rândurile de mai sus nu omite existenţa elementelor din jazz – ritmurile de bossa-nova, samba, cha-cha, rhumba, mambo, merengue12, aşa cum este inerentă menţionarea muzicii de divertisment din România, de la apariţia cântecelor de lume reliefate mai cu seamă prin culegerile lui Anton Pann în care predomina sentimentul de dragoste la primele comedii muzicale ale începutului de secol XIX, prin Alexandru Flechtenmacher, până la primul teatru de revistă înfiinţat în anul 1919 de către Constantin Tănase, de la pătrunderea cântecului popular în spectacolele de revistă prin vocea Mariei Tănase până la spectacolele multimedia actuale, aflate la început de drum, realizate în marile oraşe din ţară13.
Utilitatea muzicii de divertisment se desprinde din dorinţa creatorilor de a înţelege lumea şi de a transmite aceasta într-un mod firesc vremurilor trăite, ţinând cont, în prezent, de evoluţia mijloacelor tehnice, remarcându-se creativitatea compoziţională care s-a dezvoltat datorită influenţelor diverse de natură istorică, socială sau culturală, menţionate succint anterior.
Divertismentul ca modalitate de bucurie, frumos, încântare determină caracterul estetic al genului nemărginit de accesibilitatea muzicii desprinsă din simplitate, surse populare sau preponderenţa muzicii de dans.

Note:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Divertisment;
Marcu, Florin – „Marele dicţionar de neologisme”, Editura Saeculum I.O, Bucureşti, 2000;
„Mic dicţionar enciclopedic”, Editura Enciclopedică română, Bucureşti, 1972;
Corneliu Dan Georgescu – „Modern” şi „tradiţional”. O posibilă perspectivă a compozitorului contemporan”, Revista Muzica, anul XVIII, nr. 2 (70), aprilie – iunie 2007, pag. 10;
http://ro.wikipedia.org/wiki/Muzică_de_consum;
http://en.wikipedia.org/wiki/Gebrauchsmusik;
Ervin Junger – „Meditaţii tihnite despre viaţă şi muzică”, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001 – Traducere Adrienne Laskay;
Brumariu, Liviu – „Curs de istoria muzicii. Vol. 1”, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1996, pag. 18: „Skolionul este un cântec de petrecere. A fost descoperit pe piatra funerară a unui oarecare Seikhilos şi este, de asemenea, transcris în notaţie modernă. Textul este următorul: Fii prietene vesel! De nimic să nu-ţi pese! Scurt e-al nostru drum pe pământ, Repezi trec bucuriile vieţii”;
Chelaru, Carmen – „Cui i-e frică de Istoria muzicii?!” vol. I – Strămoşii; Povestea Operei, Editura Artes, Iaşi, 2007, pag. 162;
„A dat vremea rea peste mine, Ce-a fost bun s-a dus, nu mai vine. Parcă-i negură peste soare, Toţi se plâng, pe toţi ceva-i doare. N-am un ban, de unde l-aş face? Când întreb, îmi spun: dă-ne pace! Frate m-aş lega şi cu dracul Numai să-mi mai pot umple sacul!” – text din „Bad Time Blues” al lui Bob Barbecue – Robert Hicks, 1902 – 1931, muzician american de country blues;
Dănceanu, Liviu – „Cartea cu dansuri”, Editura Muzicală, Bucureşti, 2004, pag. 5-6;
David, Gheorghe – „De la chanson la teatrul muzical de divertisment”, Editura Universităţii din Oradea, 2003;
Cozma, Romeo – „Universul jazz-ului”, Editura Artes, Iaşi, 2006;
,,Rigoletto”, de Giuseppe Verdi, în regia lui Cristian Mihăilescu.

Bibliografie:
Bughici, Dumitru – „Dicţionar de forme şi genuri muzicale”, Editura muzicală, Bucureşti, 1978;
Brumariu, Liviu – „Curs de istoria muzicii. Vol. 1”, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1996;
Caraman Fotea, Daniela şi Lungu, Florian – „Disco. Ghid rock”, Editura Muzicală, Bucureşti, 1979;
Caraman Fotea, Daniela şi Cristian Nicolau – ,,Dicţionar rock, pop, folk”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999;
Chelaru, Carmen – „Cui i-e frică de Istoria muzicii?!”, Editura Artes, Iaşi, 2007;
Cozma, Romeo – „Universul jazz-ului”, Editura Artes, Iaşi, 2006;
David, Gheorghe – „De la chanson la teatrul muzical de divertisment”, Editura Universităţii din Oradea, 2003;
Dănceanu, Liviu – „Anotimpurile muzicii”, vol. I, „Primăvara”, Editura Corgal Press, Bacău, 2005;
Dănceanu, Liviu – „Cartea cu dansuri”, Bucureşti, Editura Muzicală, 2004;
De Cande, Roland – „Ouverture pour une discotheque”, Editions du Seuil;
Denizeau, Gerard – „Să înţelegem şi să identificăm genurile muzicale”, Editura Meridiane, Bucureşti, 2000;
Ervin Junger – „Meditaţii tihnite despre viaţă şi muzică”, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001 – Traducere Adrienne Laskay;
Firca, Clemansa Liliana – „Modernitate şi avangardă în muzica ante- şi interbelică a secolului  XX (1900-1940)”, Bucureşti, 2002;
Leahu, Alexandru; Dănceanu, Liviu; Georgescu, Corneliu Dan; Rădulescu, Speranţa; Popa, Florinela; Dediu, Dan; Călin, Anamaria; Marghita, Ioana; Călin, Dragoş; Sandu-Dediu, Valentina; Rădulescu, Antigona; Vasiliu, Alex – ,,Estetica muzicală, un alt fel de manual”, Editura Universităţii Naţionale de Muzică, Bucureşti, 2007;
Marian-Bălaşa, Marin – „Studii şi materiale de antropologie muzicală”. Editura Muzicală, Bucureşti, 2003;
Mouellic, Gilles – „Jazz-ul – O estetică a secolului XX”, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003;
Niculescu, Ştefan – „Reflecţii despre muzică”, Editura Muzicală, Bucureşti, 1980;
Popa, Aurel – „De la muzica de jazz la muzica simfonică”, Editura Muzicală, Bucureşti, 1967;
Sava, Iosif şi Vartolomei, Luminiţa – „Dicţionar de muzică”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979;
Sbârcea, George – „O stradă cu cântec sau povestea musicalului”, Editura Muzicală, Bucureşti, 1979;
XXX – Dicţionar de termeni muzicali, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984;
XXX – Dicţionar de estetică generală, Editura Politică, Bucureşti, 1972;
XXX – Larousse. Dicţionar de mari muzicieni, sub coordonarea lui Antoine Golea şi Marc Vignal, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000;
XXX – The New Grove Dictionary of Music and Musicians, Second edition, edited by Stanley Sadie, 2001;
Colecţia de reviste: „Muzica”, Bucureşti.



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5