Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Continuitate: şi pietrele vorbesc despre vechimea poporului român

Autorul articolului: Ion N.Oprea
Oprea,I-N

 

 

 

Primit pentru a fi publicat, 12 aug.2014.
Editor: Ion Istrate, 12 aug.2014.

Continuitate:  şi pietrele vorbesc despre vechimea poporului român

 Utopica teză a romanizării Daciei şi a strămoşilor noştri o infirmă, în principal, descoperirile arheologice prezente la tot pasul mai ales în ultima vreme, evocate în cărţi şi reviste, în enciclopediile  române şi străine, la diferite Congrese şi alte manifestări ştiinţifice, cuprinse şi în volumul Adevărata obârşie a poporului român, de Valeriu D. Popovici-Ursu, Ed.  Gedo-Cluj, 2012.

Că actualul teritoriu al României şi poate şi în vecinătate a fost locuit din străvechime, de acum două milioane de ani, dacă nu mai mult,  este urma de viaţă lăsată de hominidul descoperit  în Oltenia, pe valea Grăunceanu, considerat a fi primul identificat  în Europa, mai vechi decât altele în lume. Este rezultatul cercetărilor din 1963 când printre fragmente de oase fosilizate provenind de la 28 specii de animale, printre ele s-au găsit  o tibie şi un femur al unui hominid cu vechimea arătată.

Urme de locuire, de un milion-şase sute de mii de ani, înainte de Hristos, în paleoliticul inferior, sunt şi vestigiile de la Porţile de Fier şi Cazane ( P.C. Tonciulescu, Ed. Delcea, 1-4, p. 36 ş.u., inclusiv Magazinul nr. 7 1094/1978).

La 16 februarie 2002, în Peştra de oase  din Munţii Aninei s-a descoperit mandibula unui bărbat care a fost încredinţată de către Institutul de Speologie Emil Racoviţă din Cluj renumitului antropolog Erik  Trinkaus de la Washington  University din St. Luis (Missoury) care, tratat cu Carbon 14, l-a datat ca fiind de 35 mii de ani, aparţinând celui mai vechi om din Europa (Miron Scorobete, Dacia edenică. Ediţia a II-a, revîzuită şi adăugită, Ed. Renaşterea , Cluj-Napoca, 2010).

Culturii Gravettiane din Paleoleticul Superior, 25.000- 15.000 î. Hr., îi aparţin, ca  cele mai vechi elemente de civilizaţie din lume, locuinţele în bordeie, ciocanul de minerit, lancea cu două tăişuri, harponul de pescuit, vechi de 18.000 de ani,  de la Cotul  Miculinţi, sat al comunei Cotuşca, Botoşani. Aceleaşi culturi i se situiază ca cea mai veche amuletă-pandantiv din lume, descoperită la Mitoc-Botoşani, confecţionată din cortex, decorată cu grupe de linii incizate, care ar sugera reprezentarea pe avers a unui cervideu iar pe revers a capului unei bovine (V. Chirică).

La Strachina-Dorohoi, apoi la Cuina Turcului, datând din anii 10.650 î. Hr., apoi de la Porţile de Fier, din anul 6.100 î. Hr. sunt descoperirile  celor mai vechi incizii ordonate de pe teritoriul patriei noastre, « semnele, schiţele şi zgârieturile  din neoliticul românesc », considerau  Nicolae  Miulescu şi  Iordache Moldoveanu- care a dus la silabilizare şi alfabet în Carpaţi (Geto-dacii ne vorbesc, de Iordache Moldoveanu, Ed. Miracol, Bucureşti, 1994) şi din paleolitic, adăugă Valeriu D. Popovici-Ursu.

Mileniul XIII î. Hr. – Cultura Schela Cladovei – Lepenski Vir (epipaleolitic), zonă locuită între mileniile XIII şi VI î. Hr., situată pe ambele maluri ale Dunării, la Porţile de Fier, având o climă dulce, cu trăsături mediteraneene, este cea dintâi în care s-au creat aşezăminte omeneşti sedentare. Descoperirile de la Porţile de Fier au pentru istoria comunităţilor preistorice o importanţă unică, ele fiind cele mai vechi aşezări din cele cunoscute, în ele practicându-se înhumarea în apropierea locuinţei sau direct sub podeaua locuinţei, scrie Valeriu D. Popovici-Ursu.

Cu privire la epoca mezolitică, 10.000-5.500 de ani î. Hr.,  este reliefat ceea ce scrie prof. dr. Augustin Deac în Istoria Adevărului istoric vol. II – Moşii şi strămoşii poporului român, Ed. Tentant, Giurgiu, 2001, în care, referindu-se la descoperirea de la Turdaş la sfârşitul secolului al XIX-lea, cca. 8500 î. Hr., autorul precizează că atât Zsofia Torma, nume maghiarizat al româncei Sofia  Turmă din Orăştie, care a găsit 200 de tăbliţe cu semne incizate cât şi – după părerea  unor specialişti – referitoare la tăbliţele  de lut de la Turdaş, în apropiere  de Tărtăria, descoperite în 1961, deşi fac parte din acelaşi complex, sunt cu peste 3000 de ani mai vechi ca cele  de la Tărtăria, datate din anul 5300 î. Hr.

Autorul cărţii menţionează şi evidenţiază că erudiţii specialişti Schliemann,  Virchow, dr. I. Stern,  Kallmann ş. a. au confirmat faptul că semnele incizate descoperite de Zsofia  Torma constituiau  o scriere ale cărei grafeme aveau corespondenţe ulterioare în  Sumer, Egipt, Asia Mică (Troia), Creta,  Cipru etc.

Comparând tăbliţele Turdaş cu cele de la Tărtăria, I. Moldoveanu conchidea, de asemenea,  că cele de la Turdaş sunt cu cel puţin 3-4 milenii mai vechi decât cele găsite de N. Vlasa la Tărtăria, tocmai ceea ce însemna timpul necesar  trecerii de la inciziile simple, elementara pictoidiografică, prin linioare şi unghiuri, cerculeţe şi puncte,  la scrierea perfect organizată, ideografică găsită pe tăbliţe rotunde de la Tărtăria.

Însăşi cercetătoarea  Torma Zsofia  afirma că aşezarea de la Turdaş a fost locuită  de un trib dacic. La reuniunile ştiinţifice  de la Berlin  din 1880 şi Frankurt pe  Main  din 1882, ea, influenţată  şi de tezele  dominante atunci în istoriografia  europeană, după care Babilonul şi Caldeea au fost, chipurile, singurele  centre de radiere a culturii, definea trăsăturile  comune ale acestor obiecte, cu cele descoperite în Transilvania: „Piesele colecţiei mele, susţinea ea,  demonstrează fără putinţă de tăgadă că sunt identice cu cele descoperite  la Troia a lui  Schliemann din Asia Mică, de pe înălţimile Hisarlâcului (numele actual turc n.a.) din fortificaţia în care locuia poporul lui Priam… de aceeaşi origine  tracică (daco-getică n. A. Deac). Obiectele şi  însemnele de la ele, sublinia ea,  oglindesc  credinţele religioase, ritualuri, cuprinzând ideograme şi inscripţii ale unui limbaj simbolic datorat aceluiaşi popor tracic (geto-dacic, n. A. Deac). Iar pentru tălmăcirea lor, atât a celor din Troia şi Babilon, cât şi a celor din Dacia se poate folosi  una şi aceeaşi metodă de descifrare” (Contribuţii la istoria străveche a judeţului Hunedoara, Budapesta, 1882).

Despre vechea civilizaţie europeană ca parte a lumii străvechi, specifică maximei  ei expansiuni, mileniul V î. Hr., după Marija Gimbutas, prof. de arheologie la Universitatea Californiei din Los Angeles, şi alţi specialişti, cu trimiteri la cartea Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, într-un documentar viitor.



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5