Cornelia Păun Heinzel :  “Universitate – Corpul Y”    Partea a III-a

– Citeai, mult nu-i așa? întrebă Răzvan.

– Da. Până să merg la școală, citisem aproape toate cărțile din casă, care erau foarte, foarte multe, având ca autori aproape toți clasicii literaturii universale. Printre ele și un “Larousse” de la 1800 și „Operele” lui Corneille și Racine, în limba franceză, carte publicată tot în jurul anului 1800. Bunicul îmi vorbea și despre lucrările de artă, despre viețile pictorilor și sculptorilor. Aveam și câteva cărți din acest domeniu în casă – despre Rodin, Rafael… dar cel mai mult m-au impresionat sacrificiile făcute de unii cercetători, în numele științei, povestite într-o carte despre viețile și descoperirile făcute de aceștia. Cred că acești oameni mi-au rămas ca model pentru toată viața… cu riscul de a deveni o idealistă … spuse Camelia. Din clasa a patra începusem să rezolv de plăcere, exerciții și probleme din culegeri, fără să mă oblige cineva. Mama îmi făcuse un abonament la “Gazeta Matematică” și din clasa a V-a ajunsesem rezolvitor de probleme. Îmi făcea plăcere să caut soluțiile problemelor dificile dar așteptam cu nerăbdare și confimarea că au fost corecte, văzându-mi numele scris la rubrica rezolvitorilor de probleme. Numele meu era publicat în revistă ca rezolvitor. Ca să obțin punctajul, în clasa a V-a, trebuia să rezolv și probleme de clasa a Vl-a. Ca urmare am învățat singură „Geometria” de clasa a Vl-a, dintr-un manual adus de mama, de la școală. De fapt, întotdeauna am fost cea mai bună la matematică din clasă, și la școală, și la liceu, dar mai ales la facultate. Examenele la disciplinele matematice le luam cu note maxime, fără efort, în timp ce aproape toți colegii mei susțineau de trei-patru ori examenele până să ia un cinci. La unul dintre colocvii, profesorul de „Algebră Diferențială”, care susținea cursuri și la Sorbona, mi-a spus:„Tu ești prea bună față de ceilalți! Mergi și te plimbă, până dau colegii tăi lucrarea. Tu ai deja zece, cu felicitări!”. Făcusem seminarul de “ALGAED” cu dumnealui și la toate orele rezolvam numai eu, la tablă, problemele și exercițiile.      

– Cred că-l cunosc și eu pe domn’ profesor, spuse Răzvan Cameliei. Ne întoarcem, acum,  la Universitate?

Camelia se întâlni pe drum cu profesorul universitar Nădrag, șef de catedră la „Aparate electrice”.
– Vom avea în curând, un contract de cercetare cu uzina „Tractorul”. Te-a văzut directorul adjunct când ai făcut prezentarea unei lucrări la „Conferință”. I-a plăcut foarte mult de tine și      m-a întrebat dacă dorești să-i dai telefonul. Este un om foarte inteligent, conduce o uzină cu peste 10.000 de oameni și are doctoratul în „Roboți”. Vrea să se căsătorească și își caută soție. Eu i-am dat deja telefonul tău.

Seara, Camelia primi deja primul telefon de la directorul Bănescu.
– Sunteți cea mai frumoasă domnișoară pe care am văzut-o vreodată. Am și eu câteva ore ca lector la universitate. Dar munca la uzină îmi ocupă aproape tot timpul. Lucrez de dimineață până seara.
Camelia îi răspunse politicos și timid la întrebări. Pentru că era cu treisprezece ani mai în vârstă ca ea, avea senzația că vorbește cu un profesor foarte sever. Directorului îi plăcea să vorbească și să-i facă complimente, declarații de dragoste câte o oră–două zilnic. Din ziua aceea, o sună în fiecare seară, înainte de culcare.

În ziua următoare, înaintea pauzei, Camelia trecu prin laboratorul unde se afla Răzvan, să ia o carte de informatică din bibliotecă.
– Ce ești așa de agitat Răzvane? întrebă Antonio râzând, un coleg care îl tachina mereu cu Răzvan. Pe cine ai văzut?
Răzvan nu-i răspunse.
La ieșire, Jeni, singura ingineră care mai era în colectiv, o studie cu interes.
„O fi vreo fostă iubită de-a lui Răzvan?”, se întrebă Camelia. „Trebuie să-i spun că vorbesc cu el, numai colegial”.
La pauză, Camelia servi din nou cafeaua cu Răzvan.

– În colectivul nostru poți să progresezi și să-ți satisfaci visurile. Eu mi-am dorit să studiez prelucrarea pe imagini și asta fac acum, explică bărbatul. Când erai foarte mică, cum de ai învățat atât de multe? întrebă Răzvan.   

Camelia se gândi. Într-adevăr, colectivul în care lucra era asemeni cercetătorilor celebrii despre care citise, atunci când avea cinci ani. Toți erau atât de pasionați de munca lor, de computere, încât stăteau toată ziua la Universitate, de dimineață până seara, fără să fie obligați. Chiar în zilele libere lucrau. Munceau din plăcere. Pentru că nu aveau niciun stres legat de locul de muncă, de locuință … erau apreciați și respectați de oameni, pentru inteligența lor și pentru ceea ce realizau ei… pentru că doar 2% din absolvenții de colegiu făceau facultatea. Iar ei, la Universitate și în cercetare erau selectați cei mai străluciți din acest procent.   

–   Bunicul  mă învăța  permanent ceva nou, prin joc.  La patru ani aveam un insectar și un ierbar, în care scrisesem la fiecare plantă culeasă, denumirea în limba latină – „Galanthus nivalis” pentru ghiocelul cules de pe “Dealul Melcilor”, de la poalele muntelui Tâmpa sau „Scilla Bifolia” pentru vioreaua din același loc. Mama urma atunci a doua facultate, cea de “Științele Naturii”, așa că material de citit aveam, din belșug. Bunicul îmi arăta toate plantele din pădurile din jurul Brașovului – flori, arbuști – dar și de pe câmpul, din preajma gării Brașov, cu vegetație specifică. Atât de mult îmi plăceau plantele, încât toate mi se păreau magnifice. Chiar și cea mai umilă buruiană o consideram minunată. Țin minte că, odată, am cules de pe câmp un buchet de lauri, fascinanți prin albul lor imaculat și din flori de mătrăgună – atrăgătoare prin violetul lor și aspectul inedit, straniu al florii. Bunica, când m-a văzut cu ele în mână, mi-a spus să le arunc imediat, că sunt otrăvitoare. “Dar sunt atât de frumoase…”, i-am spus. Totuși am ascultat-o și         le-am aruncat. Dar în mintea mea, nu puteam să cred, că niște flori atât de minunate, pot face rău.

– Și tu cunoști germana, nu-i așa? Eu am învățat germana la Colegiu, la „Johannes Honterus”, spuse Răzvan.
– Eu am urmat un liceu de profil real, “Dr. Ioan Meșotă” care era atunci cel mai sever, spuse Camelia. I se spunea “Bastilia”. Limba germană o vorbesc de mică. Am învățat-o de la bunica, care era de această naționalitate.

La întoarcerea la Universitate, Camelia vorbi cu Ioana.                                                                

Nu știa că această conversație va fi începutul unei prietenii. Camelia era exagerat de bună și politicoasă, dar fetele și femeile o invidiau întotdeauna atât de tare, încât nu putea să aibă o prietenă. Găsise acum o fată la fel de frumoasă și de inteligentă, care o admira și nu o invidia. Camelia se gândi la spusele lui Confucius, pe care le citise întâmplător: „Să nu iniţiezi o relaţie de prietenie cu cineva care nu este mai bun decât tine“.  ”Aforismul este valabil și pentru sufletul pereche”, concluzionă ea. “Dintre bărbații care se îndrăgostesc de mine, va fi oare un bărbat mai inteligent ca mine?“,.se întrebă ea. Nu știa că, faptul că era foarte inteligentă, extrem de altruistă, că avea sufletul incredibil de bun și milos erau defecte majore pentru lumea în care va trăi.
………………………………………………………………………………………………………………………………
Era decembrie. Toată noaptea s-au auzit numai focuri de armă. Nu a mai dormit nimeni în oraș. Se anunțau diferite zvonuri la radio și televizor, cum.că apa este otrăvită și să nu se consume apă de la robinet. O familie de tineri,din casele vecine, fuseseră împușcați împreună cu copilul lor, în pat.

A doua zi, de dimineață, sună telefonul.
-Sunt doamna Pascu. Teodor al meu, mare patriot s-a dus la Universitate. Trebuie să te duci și tu. Toți colegii  merg acolo. Tu, de ce nu mergi? îi spuse ea Cameliei.

Încă nu se terminaseră focurile prin oraș și era foarte periculos de mers. Foarte rar, se mai auzea câte-o rafală. Camelia a parcurs drumul către Universitate cu inima cât un purice. Când a ajuns în fața corpului Universității rămase uimită. Zidurile erau toate ciuruite de gloanțe. La fel și toate construcțiile din jur. Totuși, în clădire nu găsi pe nimeni. Portarul îi spuse:
-Nu a venit nimeni astăzi la Universitate, domnișoară! E “Revoluție!”

Camelia nu a înțeles de ce i-a dat telefon mama lui Teodor, doamna Pascu și a chemat-o la Universitate urgent. Încă se trăgea. Doar era atât de periculos… căci era “Revoluție”!

“Revoluție … adică o lume nouă”, gândi Camelia. „Deci și oameni mai buni…“. Toți oamenii inteligenți pe care îi cunoștea ea erau și oameni foarte buni la suflet. „Este o relație indisolubilă între inteligență și bunătate”, gândi Camelia. „Căci o lume mai bună, nu se poate face cu oameni răi”.