Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Cronica unei cărți: ,,Odisea omenirii”

Coperta, Odiseea omenirii [800x600]Cronica unei cărți
,,Odisea omenirii”, o carte scrisă de D.M. Gaftoneanu

Am citit volumul de faţă atent şi cu cele mai bune intenţii. Iată un poet, mi-am zis, căruia nu-i trece prin minte să fie original, care spune răspicat că se pliază pe formatul marelui Homer, dar care, îşi propune totodată, cu un imens orgoliu, să scrie nu propria-i odisee, ci, nici mai mult, nici mai puţin decât Odiseea omenirii. Un poet care nu mai e la debut, care şi-a şlefuit deja un stil şi care, sigur pe el, întreprinde o călătorie prin istoria umanităţii, nu pentru a afla ceva pentru sine, ci pentru a răspunde – pentru cei însetaţi de adevăr – la întrebările grele precum de unde venim şi încotro mergem. De ce face asta? Răspunsul îl afli fără să vrei citind, strofă cu strofă, textele (asta dacă nu te laşi păcălit şi nu te aştepţi să afli vreun răspuns). Îţi dai seama, pur şi simplu, că toată monumentala construcţie pe care o ai în faţă (majoritatea textelor sunt usturător de ample, nesfârşit de lungi şi labirintic construite) e născută dintr-o ciudată aplecare spre ludic, dar o joacă bine gândită şi plănuită matematic până în cele mai mici detalii. Aş completa spunând că poetul pare un Sisif care a descoperit, într-o zi, că a început să-i placă enorm de mult inutila şi obositoarea activitate, ba, mai mult, că-şi poate împinge bolovanul în feluri diferite şi chiar se poate amuza de modul în care acesta se rostogoleşte spre baza muntelui. Cititorul, luat tacticos de mână, cu promisiuni şoptite la ureche, se lasă purtat pe mările înşelătoare ale istoriei, filosofiei, religiei, literaturii, fizicii, etc, i se flutură prin faţa ochilor concepţii despre lume şi viaţă, i se adresează întrebări retorice, este smuls de braţ dacă întârzie o secundă să observe zidul chinezesc sau să închidă pios ochii în faţa Mântuitorului de la Rio… Şi toate acestea doar pentru ca, la final, să i se şoptească mefistofelic că totul a fost o iluzie sau o glumă şi că maxima dovadă de orgoliu e să recunoşti că habar n-ai de nimic.

Ciudat este că cititorul se lasă furat şi a doua oară, când i se promite, de exemplu, în poezia Lumea celor şapte taine, că-i vor fi dezvăluite nu unul, ci şapte mistere: naşterea, Dumnezeu, moartea, universul, iubirea, etc. În realitate, ”tainele” sunt definite prin aglomerări de cuvinte, din câmpuri semantice foarte diverse, de retorisme, puncte de suspensie care construiesc, în final, ”panteonul meu de visuri”.

Parcă bănuind că e nevoie de o schimbare de registru, pentru a nu-şi pierde credibilitatea, poetul caută alte pretexte întru justificarea odiseei sale ludice. Grav, se ipostaziază într-un Eminescu reîncarnat, dornic – pentru ultima oară – să-şi cânte, într-un manifest, nemuritoarele poeme. Întreg poemul, intitulat Eminescu. Monolog în alb şi negru e o uriaşă anagramă, construit, într-un procent uriaş, din titluri, versuri, segmente din poezia marelui poet, dar re-organizate original, trădând o cunoaştere până la literă a creaţiei acestuia.

Convins că opera de artă (în variantă de poezie, muzică, pictură, etc) este destinată iremediabil dispariţiei, poetul-Sisif e decis s-o salveze, mustrând mai întâi contemporanii care nu-i mai recunosc valoarea, apoi, retopind-o şi aducând-o la lumină într-o formă nouă. Astfel, Eminescu, Enescu, Luchian, Arghezi, Blaga, Caragiale, Iorga, Rebreanu, Topârceanu, Onicescu – sunt, mai întâi elogiaţi, apoi definiţi, citaţi, apăraţi, compătimiţi, pentru a sfârşi salvaţi de la uitare şi reaşezaţi acolo unde le este locul, pe un piedestal bine fixat într-un spaţiu de unde să fie văzuţi de toată lumea. Cititorul are impresia la un moment dat că reciteşte Scrisorile lui Eminescu, atât de puternice sunt accentele de satiră şi ironie. Evident că e o nouă păcăleală a autorului care, în realitate, concurează cu personalităţile citate, construind, în joacă, propriile poeme, dar cu …materialul deja existent. Unele dintre poemele din Odiseea omenirii sunt construite cu ”materiale reciclate”, meritul (deloc de neglijat, ce-i drept) al poetului este de a şti să le recondiţioneze. Dacă senzaţia pe care o ai la un moment dat este că poetul e un mare admirator al personalităţilor evocate, nu greşeşti, numai că interesul e iscoditor şi admiraţia e calculată. Tristeţea, indignarea, retorismele par făcute, ai senzaţia că trăirile sunt rezultatul unui orgoliu vigilent, dar (culmea) deloc neautentic.

Odiseea continuă cu unul dintre poemele cele mai ample, a cărui temă este chiar poezia. Poezia la răscruce sau Fondul silvic literar e un soi de alegorie (parodie-pamflet-fabulă) care are forma unei confesiuni…inutile, complet nenecesare şi care, bănuiesc, nu interesează pe nimeni. Confesiunea ia forma unei ”gâlceve” între specii de arbori-scriitori: bradul, teiul, arţarul, castanul, gorunul, prunul, vişinul, via, stejarul, mărul, etc, etc. Poetul are iluzia că trăieşte într-o lume în care toţi vor să fie poeţi, toţi se cred mari şi demni de a se etala prin marile biblioteci, dar numai unii merită laurii. Evident, atitudinea poetului-Sisif e deloc modestă. El şi numai el va decide cine e bun şi cine nu, cine merită afirmarea şi cine, uitarea. De aceea, e grozav de surprins când află că ”tufa e pe primul loc”, în detrimentul mândrului stejar sau al pomilor cu rod. E vechea obsesie a concurenţei dintre poezia clasică, sobră şi cea nouă, facilă şi jucăuşă, adică … cea foarte modernă. Este poate cel mai savuros dintre poemele din volum. Aici, spiritul ludic, ironia, imaginaţia, jocurile de cuvinte şi …litere se simt la ele acasă, iar poetul nu se jenează să interpreteze o multitudine de roluri, rostite pe tonuri diferite, cu intenţii diferite şi cu efecte neaşteptate. Evident, nu e deloc jenat să-şi arate preocuparea pentru propria persoană şi poezie, incluzându-se discret printre cei merituoşi.
Îşi declară dragostea pentru poezie, dar îşi arogă, prin asociere de idei şi poziţia de Prometeu atribuită unui lider literat care va folosi focul furat de la zei pentru a arde…”uscăturile”.

Vorbeam de orgoliul de a crea o odisee proprie şi personală, concurându-l pe Homer… Poate că supremul orgoliu e atins atunci când citezi din propria poezie, te intitulezi ”Poetul” şi-ţi spui singur ”Bun venit printre genii”, uitând că, conform propriei definiţii, poetul e deja o fosilă, în sensul în care a şi murit în momentul naşterii.

Unde se putea sfârşi odiseea dacă nu în Micul univers de ţară, locul nostalgiilor unui poet căruia nu i-a trecut niciun moment prin minte gândul de a se rupe de lumea concretă, de real, de biografie. Dacă l-am identificat pe cel care spune ”eu” în acest volum cu un Sisif jucăuş, iată-l în final şi nostalgic. Satul natal, natura, viaţa la ţară, sătenii sunt descrise prin aglomerare de termeni grupaţi în câmpuri semantice specifice. Ca şi în alte câteva texte, senzaţia pe care o ai când le citeşti este de respiraţie tăiată. Poetul se opreşte după fiecare cuvânt (”Case. Garduri. Curţi. Pământuri. Mirişti, arături şi haturi”). Enumeraţia e marcată prin punct, şi nu prin virgulă. Rima împerecheată şi perfectă. Poetul pare hipnotizat, parcă adulmecă fiecare fir de praf, animal, plantă, le recunoaşte, şi le asumă, inclusiv gropile pentru gunoaie, spinii, ogrăzile, sătenii munciţi, căpiţele de paie, rozătoarele, şcoala veche şi cea nouă, bătrânii, etc.

Întors în Edenul copilăriei, poetul debarcă definitiv din cerurile ‘nalte, renunţă la visuri de glorie, şi bucuros, ar lăsa pe alţii să vadă Roma: ”Absolut firesc aceasta, tot mai multe să-ţi doreşti…/O spun unii cu temeiuri – să vezi Roma şi să mori!/Cu umor, le voi răspunde bravilor cugetători: /Mergeţi voi la… Sfântul Scaun, eu voi merge la Vereşti!”

S-a spus despre poezia postmodernistă că promovează ludicul cotidian într-o manieră persiflantă, propagând în mod transparent ideea că totul s-a inventat deja şi că nimic nu mai poate fi imaginat. De aceea, poeţii postmodernişti se întorc la modernism şi tradiţionalism, cu care realizează un dialog ”livresc”, adică îşi extrag sursele de inspiraţie din cărţi; ei susţin ideea că la temelia creaţiei se află mai ales, inteligenţa culturală, şi nu atât talentul. Creaţia lirică postmodernă este adesea un colaj de fragmente cu tentă parodică, cu infuzie de biografism şi cotidian, intertextualitate şi metatextualitate (cu procedee specifice: citat, motto, parodie, parafrază). (Eugen Simion)

Oricât de mult s-ar revendica, în acest volum, de la tradiţie şi poezia clasică, autorul Odiseei omenirii rămâne, totuşi, un poet al timpului lui, orgolios că n-a inventat nimic şi mândru că nici n-ar
putea-o face vreodată.

prof. Cornelia Badragan



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5