Dumitru PETRAS

Coroana iubirii

Coroana mărului se lasă ninsă
Și sub coroană încape întregul sat
Încape și sania cailor ce pleacă
Pe drumul nins cu dor amestecat
Pe drumul nins fără chemare
Claxoane mii se nasc din infinit
Și infinitul curge în ulcioare
Când vine peste gură un sărut
Sărut încercuit de valuri ninse până acasă
S-a inundate și Polul Nord în sărut
Vin avalanșe mari în sărut cu iubire
Prin cascade adânci curge iubire ninsă
Și nucul din poartă se roagă aici
Aici lângă orizontul iubirii aproape
Coroana ninsă se dă într-o parte
Să ningă zăpada de anul trecut
Și umbrele din zăpezi se iau la trântă
În pădure bat clopote de vânt
Numai universul vibrează în lumină lină
Iar pe coroana mărului rămâne un semn
Valuri ascunse se dezbracă prin trupuri de ape
Ochii de dor înmuguresc în mugurii de ceață
Și lumina se dezbracă ca o femeie ușoară
Recunosc și aștept să intru în ziua de mâine
Zborul din păsări are ecou necunoscut
Privesc cum glasul iubirii îșî face semnul crucii
Prin evantai de dor, ograda casei se deschide
Mama cară apă din fântână ca să umple un veac
Voi de ce vreți să scot ceasul din ore când scriu?
Eu sunt prea străin chiar față de mine
De multe ori îmi cer dreptate fără rost
Privesc orizontul cum bea apa fântânii
Crengi înflorite atârnă de dor
Pe valea ninsă văd schitul rugăciunii
Noaptea se împiedică prin vie
Visul se dezbracă ca un om sărac
Lumina a răcit, o aud cum tușește
A adormit pe un pat mare și rece de vânt
Mă impiedic de clipă ca să pot ridica privirea
Și văd glasul iubirii cum încă vorbește
Și chiar peste zăpada ninsă mai este loc de iubire
Zborul va zbura cu aripi de zăpadă ninse
Iar axa de zăpadă va sprijini stelele pe cer
Stele ninse și mari cu lacrimi de zăpadă
Mărul înghețat se ridică ca un om și începe să meargă
Și glasul iubirii vorbește prin vânt cu zăpadă
La capăt de cer, la capăt de timp, e iarnă.
Și urmele pașilor dorm noaptea în frig
Un veac de nopti se îmbracă în veacuri
Trecând prin unghiul clipei, iubire, te-am găsit.
Noaptea se uita prin ochelarii unui gând
Prin sfeșnic de apă curgea trecutul fremătând
Ca un vis zidit în lacrimi de piatră
Valurile iubirii se usucă în căpițele cu fân
Castanele toamnei parcă sparg infinitul
Sufletul iubirii ca un copil tresare
Zborul prin noapte are zbor de lumină
Se vede și cireșul desfrunzit la capăt de dor
Prin antene de aer ajunge Nordul acasă
Nordul e mai mare decât glasul iubirii,
Iar peste zbor și cântec ninge frumos cu iarnă.