Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

CUTIA DE ALPACA (85)

Primit pentru publicare: 12 mart. 2017
CUTIA DE ALPACA
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef al Rev. Luceafărul
Publicat: 12 mart. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

CUTIA  DE  ALPACA  (85)

 

[cuvinte cheie: Emanuel Modoc, „douămiismul”, „postdouămiismul, deosebit de activ şi proteic, glisând între acalmie meditativă, nerv post-avangardist, nou ruralism şi postumanism ”,  „Apostrof” nr. 1 din 2017, Liviu Papadima, „Dilema veche” nr. 681 din 2017, denumiri ale Ministerului Învăţământului până în 1989, Constantin Cubleşan, „Evadarea în interior”, Ştefan Augustin Doinaş, „Trandafirul negru”,]:

  1. Expresii, gânduri, sintagme, cuvinte, termeni: Simona Sora despre „intimitatea împrăştiată”; Gheorghe Azap despre cum”surmenarea s-a bobinat pe noi”; Acelaşi Gheorghe Azap vorbind despre „ciorba disperării”; Levi-Strauss despre  „avantajul privirii îndepărtate”; Bernard Mandeville dezvoltând „parabola stupului de albine”; Acelaşi Bernard Mandeville prefigurând „teoria mâinii invizibile a Pieţei”; Vintilă Mihăilescu constatând că „transparenţa a devenit o nouă spovedanie”; Yves Namur „deschizând uşi deja deschise”; a început să circule „Europa cu mai multe viteze”; Al. Cistelecan vorbind despre „expediţii în primordialitatea lumii”; Mircea Braga despre „fiinţarea exclusivă în absolutul intelectualităţii”;
  1. Emanuel Modoc despre „douămiism”: „Douămiismul reprezintă, în contemporaneitate, un moment singular: nu există, în momentul de faţă, nici un raport de antagonism generaţional cu acesta.  Douămiismul – fie că a fost emulat în proiect de căutare a propriei individualităţi, fie că a fost de-a dreptul reiterat în imediat următoarea paradigmă de creaţie – nu a existat nici un moment în care acesta să fie contestat din raţiuni de legitimitate estetică. Chiar dacă poezia aşa-numită „postdouămiistă” (termen pe care nu l-aş recomanda tocmai pentru că douămiismul este considerat, pe bună dreptate, ultima generaţie de creaţie din literatura română) este deosebit de activă şi proteică, glisând între acalmie meditativă, nerv post-avangardist, nou ruralism şi postumanism deopotrivă, aceasta şi-a îmbrăţişat precursorii  imediaţi, găsind în ei modele de referinţă pentru raportarea la realităţile sociale ale spaţiului autohton postcomunist.  În acest context, reciclările neoexpresioniste sau biografist-minimaliste din producţiile apărute în acest deceniu au dat măsura influenţei generaţiei douămii în aceeaşi măsură în care au făcut-o  şi despărţirile faţă de milenarism (şi aici mă refer nu la o  detaşare violentă faţă de precursori, cât la prezenţa vădită a exerciţiului mimetic „de probă”, prin care poezia ultimilor cinci-şase ani şi-a dobândit o oarecare autonomie” (vezi „Apostrof” nr. 1 din 2017);
  1. Pentru amatorii de statistici privind învăţământul: În „Dilema veche” nr. 681 din 2017, Liviu Papadima face un inventar al schimbării denumirilor Ministerul Învăţământului. Reluăm denumirile până la Revoluţia din 1989: „Se numea, în anul în care România a devenit Regat, „Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice”, denumire care a rezistat, se pare, aproape patru decenii, din 1881 până în 1920. Apoi, între 1920 şi 1929, Cultele s-au separat de Instrucţiunea Publică, pentru  a reveni , într-un interval de doi ani (1929 – 1931), în acelaşi minister, însă cu ordinea schimbată: „Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor”. A fost lărgit între 1931 şi 1934 – „Ministerul Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor”, pentru a se reorganiza, în perioada 1934-1936, ca „Ministerul Instrucţiunii Publice”. Epitetul „naţional” apare pentru prima dată în titulatura oficială în 1936 şi durează până în 1940: „Ministerul Educaţiei Naţionale”. Noi reorganizări se fac în vremurile tulburi de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, pe perioade chiar de câte jumătate de an: „Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor” (14 septembrie 1940 – 15 februarie 1941) şi „Ministerul Instrucţiunii, Educaţiei, Cultelor şi Artelor” (15 februarie 1941 – 1 iunie 1941). După 23 august 1944, denumirea se schimbă cam la patru – cinci ani o dată: din nou „Ministerul Educaţiei Naţionale” (până în 1948), apoi „Ministerul Învăţământului Public” (până în 1952), devenit, pentru următorii cinci ani, „Ministerul Învăţământului” (1952 – 1957), expandat, până în 1962, ca „Ministerul Învăţământului şi Culturii”. După ce, pentru un răstimp, „cultura” se substituie „cultelor”, din 1962 până în 1971 se cheamă iarăşi „Ministerul Învăţământului”, rebotezat, pentru o perioadă record – 18 ani! -, „Ministerul Educaţiei şi Învăţământului”;
  1. Constantin Cubleşan, în „Evadarea în interior”,  ne propune câteva versuri din poezia „Trandafirul negru” de Ştefan Augustin Doinaş: „În ţările de Jos, într-un vechi burg, / încins cu holde arse de pelagră, / un grădinar visă într-un amurg / un straniu trandafir cu floare neagră/…/ Altoiuri albe, muguri sângeroşi / în van îşi împleteau pe rând nuanţa. / Şi într-o zi, când trâmbiţau cocoşi, / pieri sub cerul de rubin speranţa /…/Şi-odată, cum lucra cântând pe maluri, / bărbaţii desluşiră spre apus / cum apele se scurg grăbite foarte /…/ Abia atunci bătrânii pricepură / că trandafirul negru, mult visat, / crescuse lin, ieşind prin nări şi gură, / din craniul pur al celui înecat”;

 

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5