Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024
Dă-mi, Doamne, trupul înapoi!
Dă-mi, Doamne, trupul înapoi!
Spre-Acolo am plecat ieşind din tine precum îşi lasă şarpele-n pământ cămeşa, o, trup al meu, sărmane trup, cu greu te-am părăsit şi lepădat de dor şi de durere, de suspin, şi de-ntristare. Precum un laş, precum un hoţ, ca un tâlhar care-a furat, care a jefuit, care-a prădat. Spre-Acolo, fără inimă, fără pleoapă, cu resentiment şi-n mare grabă. Fără chip în oglindă, fără vorbă, fără suspin, întristare, durere. Spre-Acolo îndepărtându-mă, apropiindu-mă de nimic şi de nimeni. Măcar de nimicul din care-am pornit printre năzbâtiile Începutului dintâi. Ce amalgamate ne sunt rostuirile universale! Că toate au un început fără un capăt, de socot, să pot imagina nemărginiri şi veşnicii, nu pot tot rătăcind prin hiperspaţiul fără puncte cardinale. Şi cum îmi striveşte eterul nemateria, consubstanţialitatea, începe să-mi fie frică şi frig, ca o subtilitate a paradoxurilor. De undeva un gând curat mă împresoară. De undeva vine fluidul acela. Universal. – Dă-mi, Doamne, trupul înapoi! Mi-e dor de durere, de suspin, de-ntristare. Trimite ,,vo” înştiinţare popii şi lasă, mai lasă o vreme suflare şi-n trupul Caliopii.
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania