Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

Dacia, “Grădina Maicii Domnului”, a numit Papa Ioan Paul al II-lea România în 1999; “Bucureştiul –noul Ierusalim pământesc” profetizase altcineva anterior

Oprea Ion [320x200]Primit pentru publicare: 23 iun 2015
Autor: Ion N. OPREA
Publicat: 24 iun.2015

 

Dacia, “Grădina Maicii Domnului”,  a numit Papa Ioan Paul al II-lea România în 1999

“Bucureştiul –noul Ierusalim pământesc” 

„Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară așa de tot și luară a romanilor, aceasta nici se poate socoti nici crede”, își declara scepticismul stolnicul Constantin Cantacuzino, cel care în opera sa istorică, Istoria Ţării Româneşti dintru început, rămasă neterminată, autorul fiind executat de turci în 1716, susţine originea latină, unitatea şi continuitatea poporului român în Dacia.

Dacă dacii nu au învățat latina de la soldații romani, atunci de unde?, se întreba lumea.

Nicolae    Densușianu scria:  „când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmizegetusa n-au trebuit tălmaci”. Iar Dio Casius spusese: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian și Decebal au fost războaie fratricide, iar tracii au fost daci”.

Deci, dacii și romanii vorbeau aceeași limbă. Însă dacii nu au învățat latina înainte să dea piept cu romanii, ci limba latină provine din limba dacilor, Oro Manisa, învățată de la zei. Acest lucru l-a afirmat în decembrie 2012 și Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, am mai spus. Atunci, Ledwith, fost membru al Comisiei Teologice Internaționale, care a avut acces la arhivele bibliotecii Vaticanului, a făcut o declarație care a fost considerată șocantă: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (adică limba latină)”.

Nu doar scrierea dacilor a fost prima din lume, ci și limba lor. Din vechi inscripții știm că dacii își numeau limba Oro Manisa sau Drago Manisa, ambele sintagme însemnând „Limba Curată” ori „Grai Divin”. Textele sugerează că Oro Manisa era limba vorbită și de zei, astfel explicându-se denumirea de „Grai Divin”. Gramatica acestei limbi prezintă numeroase neregularități, ceea ce caracterizează limbile foarte vechi și conservatoare. Se consideră în prezent că această limbă a dispărut, fiind păstrată în mică parte în cea română și cea albaneză.

Conform variantei oficiale, limba română este una indo-europeană, făcând parte din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor romanice. Se consideră că s-a format din amestecul limbii dacilor cu latina după cucerirea Daciei de către romani în anul 106, influența dacică rezumându-se la aproximativ trei sute de cuvinte. De altfel, poporul român s-ar fi format din amestecul soldaților romani cu femeile dace, în doar 169 de ani. Această variantă „oficială”, care ne este băgată pe gât cu forța de prea mult timp, are însă multe lacune, chiar penibile pe alocuri, dar le+am spus în altă parte.

 

La  fel ca Densușianu cu un secol înainte, Ledwith a mai spus că, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori, deoarece vorbeau deja limba din care se născuse latina. De aici, românii apar drept unul și același popor cu dacii, continuatori direcți și legitimi ai acestora, iar romanii ca un neam tracic.

Reamintim şi că, la   vizita sa în România din anul 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a numit România „Grădina Maicii Domnului”, de unde rezultă că Vaticanul cunoaște faptul că dacii / românii sunt primul popor din lume, țara lor este  locul în care trăiau zeii antici. De altfel, cu aproape treizeci și trei de ani înainte de mărturisirea irlandezului Miceal Ledwith, Iordache Moldoveanu a scris  într-un articol din Flacăra,  pe 24 ianuarie 1980: „limba română, într-un stadiu primitiv specific, se vorbește din neoliticul timpuriu în Carpați și pe Valea Dunării. Dovedim, pe bază de inscripții, că în epoca bronzului, strămoșii noștri scriau alfabetul și vorbeau o limbă română de tip arhaic, protolatin. Asta pe când Roma nici nu exista”.

În 1942, prozatorul Ioan Alexandru Brătescu-Voinești în cartea sa “Originea neamului românesc și a limbii noastre”, citată și de Silviu Dragomir în articolul “Actualitatea ideilor scriitorului Ioan Al. Brătescu Voineşti privind…” afirma: „N-a pierit nici o limbă a Dacilor, pentru că ei n-au avut o altă limbă proprie, care să fie înlocuită prin limba Romanilor şi n-au avut o astfel de limbă pentru simplul motiv că Dacii vorbeau latineşte. Limba Dacilor n-a pierit. Ea a devenit în Italia întâia  limba Romanilor care era o formă literară a limbii Daciei, iar mai târziu limba italiană; aceeaşi limbă a Dacilor, dusă în Franţa a ajuns întâi limba Galilor, iar cu timpul limba franceză; în Spania ea a devenit întâi limba Iberilor, iar cu timpul limba spaniolă, iar aici a devenit cu vremea limba noastră românească”.

În Memoriu asupra vechei și actualei stări a Moldovei din secolul al XVIII-lea, contele francez de Hauterive nota: „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puțin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi și dacă nu m-aş teme să dau o înfățișare paradoxală acestei observații juste aș zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puțin a aceea în ale cărei părți se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai”.

Argument  suplimentar al moștenirii directe din Oro Manisa îl reprezintă şi faptul că limba română are și ea o gramatică foarte neregulată. Vocabularul și gramatica textelor de pe tăblițele de plumb de la Sinaia arată o profundă înrudire cu limbile așa-zise indo-europene, în realitate acestea provenind din Oro Manisa. În 1936, în volumul al treilea al lucrării Istoria Lumii, francezul Louis de la Vallé Poussin spunea că locuitorii de la nordul Dunării de Jos „pot fi considerați ca locuri de origine a limbilor indo-europene, adică strămoșii Omenirii”.

Scriitorul și lingvistul suedez Ekström Par Olof anunța în 1976 că „Limba română este o limbă-cheie, care a influențat în mare parte toate limbile Europei”. Încă din 1862, la Paris, diplomatul francez Félix Colson preciza în Nationalité et régenération des paysans moldo-valaques că dacii erau de origine pelasgă iar limba lor nu era decât un idiom al limbii comune, pelasga, de dinainte de fondarea Romei. „Care a fost dialectul vorbit de vlahi? Filologii l-au considerat ca fiind importat de la romanii cuceritori. Nu este decât o aserţiune. Idiomul vlahilor este acela al pelasgilor, el s-a format de treizeci de secole. El a fost vorbit şi în Munţii Pindului, cu mai mult de o sută de ani înaintea cuceririi lui de către soldaţii lui Traian… În Peonia, în Pelasgonia, în Macedonia de Sus, pe care Eschil o numeşte Pelasgia, în cantoanele din Epir şi din Tesalia, ocupate de pelasgi, dialectul vlah nu a fost împrumutat de la stăpânii lumii. Dimpotrivă, romanii vorbeau limba pelasgilor… Este evident că descendenţii pelasgilor care locuiesc în număr de mai multe sute de mii, în munţii care au fost leagănul rasei lor antice, cei care populează fosta Dacie, vorbesc încă limba naţională, care în Italia a dat naştere limbii latine… Nu ne mai este permis să ne îndoim că naţiunile pelasgice nu au fost poporul latin. Totul concură spre a dovedi că dialectul lor a devenit limba latină. Este incontestabil că pelasgii au contribuit la fondarea Romei… Dialectul vlah preexistă. Imediat după cucerirea romană, el s-a revelat spontan în Dacia, în Panonia şi pe Pind… A trebuit ca istoria să înregistreze povestea despre colonii care au adus în Dacia limba latină. În acest scop scriitorii au inventat povestea sângeroasă a exterminării naţiunii dace de către Traian”, scria el.

„Populaţia de aici a migrat apoi spre toată Europa cu 30-40.000 de ani în urmă”, afirma profesorul german Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană de la Universitatea din Hamburg. Poporul pelasg, cunoscut în antichitate mai ales ca trac, provenit din Pelasgeea / Dacia, reprezintă indo-europenii care au împânzit nu doar Europa, ci și nordul Africii și sudul Asiei, până în India și China.

Cercetătorul german Bosch Gimpera spunea despre spațiul din care au pornit indo-europenii că „este situat între Valea Dunării, Marea Egee și Marea Neagră”. Scriitorul Eugen Delcea susține că numele de ionieni, acordat pelasgilor de către greci, provenea de la calitatea lor de „fii ai zeului Soare”, al cărui cap se găsea pe Vârful Omu, numit în vechime Kogaionon, deși e posibil să-și fi primit numele de la conducătorul lor, Ion fiind și astăzi cel mai des întâlnit nume la români. În India și Persia, pelasgii apar ca arieni, având o limbă asemănătoare cu cea a dacilor. În Orientul Apropiat, ei sunt sumerienii, hitiții și fenicienii / filistenii. Bascii și etruscii păstrează elemente comune de limbă, folclor și tradiții cu zona de origine din România. Spaniolii se autodenumeau „urmași ai geților și lui Zalmoxe”. Francezii, care păstrează puține cuvinte din latină, până în secolul optsprezece, exceptând orașele mari, vorbeau precum cronicarul moldovean Grigore Ureche.

În articolul Unde s-a născut civilizația? din numărul șapte din 1975 al publicației Reader’s Digest, arheologul american William Schiller afirma: „Civilizația s-a născut acolo unde trăiește astăzi poporul român, răspândindu-se apoi, atât spre răsărit, cât și spre apus, acum circa 13-15.000 de ani!”.  „Națiunea cea mare pelasgo-arimică, de la începutul neoliticului, este de origine carpato-atlantică. Națiunea aceasta a populat, în expansiunea ei, Europa, sudul Asiei și nordul Africii – numită rasa albă europeană”, scrie şi cercetătorul Virgil Oghină.

Enciclopedia britanică din anii 1920 menționa influența daco-geților în nordul Chinei. Arheologul german Klaus Schmith spunea și el că „purtătorii civilizațiilor cele mai vechi ale Chinei și Japoniei au imigrat în epoca neoliticului, în mare parte, din sud-estul Europei, din regiunea dintre Nipru, Dunăre și Balcani”. Iar istoricul englez Edward Gibbon, fost membru al parlamentului britanic, scria în Istoria decăderii Imperiului Roman din 1776 despre marele imperiu pelasgo-dac: „Analele Chinei păstrează amănunte despre statul și mișcările triburilor pastorale, care pot fi adeseori distinse sub denumirea vagă de Scyți sau Tartari, succesiv vasali, dușmani și cuceritori ai unui mare imperiu… De la vărsarea Dunării până la Marea Japoniei, longitudinea Scythiei se întindea pe aproape 110 grade, care cuprindeau, pe această direcție, peste 1.700 de localități. Triburile pastorale ale Nordului au reușit de două ori cucerirea Chinei”.  Tartari,  nimeni alții decât dacii din zona Tărtăriei, unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume.

Despre aceeași Tărtăria amintea și Helena Petrovna Blavatski, fondatoarea Societății Teosofice, în cartea Isis dezvăluită din 1877: „Multe din manuscrisele antice secrete pot fi găsite în Tartaria şi India… întrunite în cartea lui Dzyan, care a venit din noaptea timpurilor, lăsată nouă de un popor necunoscut de etnologi şi pe care au redactat-o în limba Senzar… Această limbă a fost vorbită de primii locuitori ai pământului”, adică pelasgii / dacii.

Cu mai bine de un secol înaintea Helenei Blavatski, ocultistul suedez Emanuel Swedenborg susținea şi el  ceva asemănător, părerea lui fiind că la Magna Tartaria se găsea „cuvântul” original al Bibliei. Într-adevăr, la Tărtăria s-a găsit cea mai veche scriere din lume, acolo fiind originea tuturor cuvintelor scrise vreodată.

La aproximativ patruzeci de kilometri de Tărtăria se află orașul Simeria, nume scris multă vreme ca Symeria. Cum în limba dacilor „y” se transforma adesea în „u”, numele localității ardelene este identic cu cel al țării sumerienilor. Dacă ținem cont și de asemănările dintre literele de pe tăblițele de la Tărtăria și scrierea cuneiformă sumeriană, de faptul că sumerienii se îmbrăcau exact ca țăranii români și vorbeau o limbă asemănătoare, devine evident faptul că din Symeria Ardealului au migrat sumerienii în Orientul Apropiat în mileniul al IV-lea î.e.n. Lista regilor sumerieni chiar susține că, înainte de Potop, au domnit pe Pământ zeii și semizeii, „apoi a sosit potopul, iar după potop au venit la domnie regii popoarelor din munţi”. O referire evidentă la daci, care trăiau în munții Carpați.

Prin secolul al XVI-lea î.e.n. a apărut în zona Basarabiei și a Deltei Dunării tribul dacic al cimerienilor, fără îndoială plecat din același loc ca și sumerienii. Unii scriitori antici greci considerau că cimerienii și-au continuat existența sub numele de treri, costoboci sau carpi, geograful Strabon identificându-i cu cimbrii. Conform lui Abydeni, unul dintre regii sumerienilor, anterior cu patru generații Potopului, se numea Daos, care înseamnă „dacul”. Paul Lazăr Tonciulescu a demonstrat că sumerianul Gudea Ensi din Lagaș provenea din Dacia.

Gudea era un nume obișnuit la daci iar Burebista și Decebal fuseseră declarați „ansi” („semizei”) de către daci, nume preluat de sumerieni, care l-au transformat în „ensi”, epitet pe care îl atribuiau conducătorilor lor. Iar guteii, ce au întemeiat orașul Gutei în nordul Sumerului, veneau din Munții Gutâi din Maramureș.

Să nu uităm că, în timpul vizitei sale din 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a numit România „Grădina Maicii Domnului”. Să nu uităm nici că doar  câteva decenii înainte de vizita Papei, indianul Sundar Singh folosea o exprimare asemănătoare în profeția sa apocaliptică, exprimare care trebuie ştiută de fiecare român: „în timpurile ce vor veni, România va ajunge şi va rămâne o paradisiacă grădină a binecuvântării divine, a dragostei, a fericirii a purităţii şi înţelepciunii”. Și continua:  „România va trece prin mai multe faze de transformări fundamentale, devenind în cele din urmă, graţie spiritualizării ei exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul «Nou Canaan», iar Bucureştiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui foc (…) şi va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil «Nou Ierusalim» pământesc”.

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania