Primit pentru publicare: 15 iunie 2016
Pentru conformitate: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 16 iunie 2016
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

II

Densuşeanu în facsimilul lucrării omului de ştiinţă C. I. Istrati

 “Nicolae Densuşeanu, Viaţa şi opera sa”, 1913, este însăşi ceea ce cunoaştem – „Dacia preistorică”

                                       – Detalii C.I. Istrati –

 

Iată cum îl prezenta pe N. Densuşeanu dr. C. I. Istrati, reproducând în facsimil lucrarea „Dacia preistorică” , apărută la Institutul de arte grafice Bucureşti, 1913, cu titlul „Nicolae Densuşeanu viaţa şi opera sa”:

“In revista «Căminul Nostru» de la 1 Aprilie 1911 (1), primul său articol începea cu următoarele cuvinte:  La sfârşitul săptămânii trecute ziarele publicau, probabil după informaţiile poliţiei, o notiţă cu caractere mici cam în această cuprindere: “S’a găsit mort, la locuinţa sa din str. Sfinţilor, Nic. Densuşianu, Bibliotecarul Statului- Major al Armatei”. Cam tot atâta ar fi spus şi rubrica decesurilor de la Ofiţerul Stării Civile, şi ca concluziune, Nic. Densuşianu se despărţi de lume tot aşa de modest, precum trăise în ea. Nu pleca din lumea aceasta cu sgomot şi alaiu, pentru că ziua de înmormântare nu era — ca pentru numeroşi alţii — singura în care i se mai pomenia numele».

Aceste puţine cuvinte, cari lasă să se vadă aşa de limpede şi cine era N. Densuşianu, şi care este soarta — să zic şi la noi, dacă nu mai mult la noi ca în altă parte — a celor modeşti, corecţi, muncitori  şi demni, fac cea mai mare cinste d-Iui O. Lugoşianu. Desigur că Domnia-sa le-a scris, cum le-am citit şi eu de altfel, cu inima plină de durere.

 Da, Niculae Densuşianu nu mai eră; el murise la 24 Martie 1911 orele 1 şi jumătate după amiază! Sufletul acestuia, care părăsia  valea plângerilor, după o vieaţă plină de resemnaţiune şi muncă, era  sufletul unuia din cei mai de seamă fii ai neamului românesc. Am credinţa şi curajul a spune că neamul românesc   nu a avut mulţi fii destoinici ca Densuşianu şi că în Panteonul nostru va fi el, desigur, fruntaş între fruntaşi. Rar s-a văzut un om mai hotărît în a-şi sacrifica  vieaţa lui — căci el de 40 de ani nu mai trăia decât pentru un anumit scop, — care să părăsească  toate plăcerile vieţii, să se izoleze de lume, să renunţe la familie, să se despartă voit şi hotărît de tot şi toate, pentru a-şi consacra toată activitatea de care era capabil, realizării numai unui vis frumos ce ducea la desmormântarea unui trecut de aur al neamului său.

Modest, inteligent, foarte cult, cunoscător profund al limbii latine si eline, a germanei, francezei, italienei şi ungarei ; înzestrat cu o voinţă de fier şi cu o răbdare şi perseverenţă extraordinară, omul acesta te uimeşte prin ceea ce a făcut şi prin chipul cum a făcut. S-a mulţumit în vieaţa să abia (doar) strictul necesar,   din care totuşi  a reuşit a-şi adună un material bogat de documente, de acte şi   publicaţiuni, de care a avut necesitate.

 A strâns îndeajuns însă ca să lase o bibliotecă de seamă danie statului major al armatei, şi ceva — o adevărată amintire pioasă — Astrei din Transilvania. Tot ceea ce a făcut, se vede uşor din ce a publicat şi mai ales din notele sale extraordinar de numeroase, de bogate şi precise. El a urmărit un singur ţel, acela de a desmormânta  trecutul nostru măreţ şi a pune în lumină faptele    glorioase    ale neamului românesc.

Naţiunile ca şi religiile au preoţii lor, dintre care  unii trăesc şi    adesea se schingiuesc, numai pentru înălţarea lor. N. Densuşianu a fost un preot; mai mult:   un apostol. Acei cari îl cunosc, acei care  îi vor afla activitatea sa, nu vor putea să aibă decât admiraţie şi recunoştinţă pentru el.

Viitorul va înscrie pe Densuşianu printre acei Români care au contribuit cu ceva la deslegarea chestiunilor ce interesează  omenirea.

Am cunoscut personal de mult dar prea puţin pe acest om. Am studiat însă de curând opera sa,  împrejurări  fericite m-au pus în poziţiune a-mi da de aproape seamă, consultând notele şi scrierile  lui inedite şi de a fi fericit   văzând prin mine însumi, de ce lucrare de seamă a fost capabil un român!

Din munca şi suferinţa lui, se înalţă mândria de neam, care cucereşte inimile şi întăreşte cugetele. Le mulţumesc acelora graţie cărora pot să vă    desvelesc pe un Densuşianu, pe care puţini îl cunosc la noi. Aduc mulţumiri cu această ocaziune d-lor A. Henţiescu, executorul testamentar al Iui N. Densuşianu şi d-lor C. Gobl şi I. Rasidescu, care au meritul, cum   se va vedea  mai în urmă,   de a fi contribuit la realizarea unei opere mari.

Adresându-se la mine, Domniile-lor au ghicit că vor găsi o inimă care bate cu uşurinţă şi cu toată căldura pentru o faptă bună. Munca  ce  am    desfăşurat, de mai bine de un an, va fi din parte-mi o slabă răsplată numai faţă cu memoria aceluia care m-a încântat prin opera sa şi m-a înălţat mai mult în mândria ce am de a fi de neam românesc.

Am văzut şi de astădată că aveam a face cu un om. Figura lui clasică, aleasă, deschisă, binevoitoare şi care-ţi desvăluia  firea lui bună şi pe omul care cugetă; modestia lui nu prea cunoscută ori mai ales apreciată la noi şi care-1 făcea sfios, te surprindeau plăcut de la prima sa înfăţişare. Căutătura lui limpede, ca şi cugetul său curat; vorbirea sa rară, desluşită, aşezată din toate    punctele de vedere, îţi arătau îndată o fire de seamă şi un om simţitor.

Deşertăciune nu era în el;   goliciunea, care  ameţeşte pe  atâţia la noi,  era străină firii lui. Puţin pretenţios, natural, fără metehne, fără dorinţe care  chinuesc omulţime  şi strică societăţii, el căuta  liniştea, seriozitatea şi relaţiile sănătoase. Se mulţumia  cu puţin; toată vieaţa lui stă dovadă. O astfel de   fire cumpănită şi  bine îngrădită nu putea însă să nu aibă şi partea ei pasionată,     în care furtuna să bântue fără rezervă şi care să robească firea cea mai aleasă.

Densuşianu era un patriot adevărat, nu încrezut, nu închipuit,    cu atât mai puţin un înşelător. Tot focul de care era capabilă   o astfel de fire  aleasă   servia să încălzească, în inima lui, iubirea de neam şi contribuia a-1 face să renunţe la tot, să se sacrifice cu desăvârşire pe el pentru a mai adăuga ceva la înălţarea neamului său.

Şi ce iubire aleasă, curată, fu aceasta; dornică numai   de a pune în lumină, cât mai mult, părţile bune ale neamului românesc, şi a-i arăta  trecutul cât mai înalt, pentru a-i asigura urcarea mai sigur în viitor!

El închină toată suflarea lui neamului din care a ieşit, Densuşeanu era dintre  Transilvănenii  aceia care  nu voiesc  a mai  şti nici de Transilvania lor iubită şi martiră, nici   de România pe care aşa de mulţi dintre ei o critică pe nedrept, nici de Macedonia, pe care pare că am uitat-o cei din ţara liberă,    după ce i-am pricinuit  atâta rău, nici de Basarabia, care a împlinit un secol de letargie, nici   de Bucovina cu comorile ei din trecut,  nimic din toate acestea dar care iubesc, iubesc cu patimă toată   ţara  locuită de români, fără anume hotare decât acelea ale     graiului nostru iubit pământ care a fost roşit cu sângele eroilor şi  martirilor noştri, patria vecinică a doinei    fermecătoare şi a   consânzenelor cu  feţi frumoşi care fac    să ne sboare gândul   înălţându-se tot  mai sus

 Dacia, Dacia Felix, era patria lui Densuşeanu.

Dacia protolatină, Dacia  pelasgă, iată idealul  său, iată ce dorea  inima lui şi pentru a cărei înălţare a muncit şi s-a sacrificat.

Să nu fie nimeni sceptic. Se vor convinge toţi, sunt sigur, ca şi mine, cetind această lucrare de preţ.

De Dacia se leagă pe viitor două nume, apropierea lor să nu ni se pară, nici curioasă şi mai puţin   încă   nepotrivită:     Traian şi Densuşeanu !.   Traian cuceri Dacia istorică, cu armata romană şi cu puterea geniului său.   Densuşeanu   cuceri  Dacia preistorică, prin această monumentală lucrare postumă, numai cu munca lui aprigă şi geniala lui divinaţiune.

Armatele romane, pentru a pătrunde în inima Daciei şi a cuceri  capitala ei,  urmară mai multe căi.   Carapaţii,  aceşti veşnici buni apărători ai acelor  ce au ştiut să se umbrească sub    coamele lor dătătoare de viaţă,      formau însă un zid contra  năvălitorilor.

 Legiunile  care se  ridicaseră, mai   de-a dreptul de la Severin spre Sarmisegetuza, urmară cursul Jiului. Ceea ce putu face tehnica modernă cu inginerii noştri, pe frumoasa dar sălbatica vale a Lainicilor, pe care s-a aşternut  nu demult o admirabilă cale, nu fură în stare  să o facă, mai ales grăbiţi    cum erau specialiştii armatei romane. Iată de ce de la Bumbeşti, unde-şi făcu  ultimul său castru în vale,  armata  romană apucă  direct peste munţi, prin pasul masivului   Vulcan şi   peste munţii Haţegului spre a se coborî pe clinul lor de   miază-noapte în   îngusta dar   fertila şi mai ales poetica vale a Streiului, ce-şi  duce apele în Mureş.

În acest centru pur românesc se află   nu departe    de “Poarta de fier”  Transilvania, Grădiştea,  acum o mică comună rurală, dar care fu de două ori mândră şi impunătoare, mai întâi ca Sarmisegetuza şi apoi   ca Ulpia-Traimta,   fosta capitală a Daciei. Ea e situată pe malurile Haţegului   în o vale  admirabilă,   înconjurată de înalte şi frumoase catene de munţi.

Ceva mai din sus de Grădiştea,   se  află mica  comună   Densus,     numită Densuş, fosta reşedinţă a lui Claussius Longinus, care  există şi până acum, servind ca biserică greco-catolică română sătenilor. Acolo s-a născut N. Densuşianu, la 18 aprilie 1846,  în acest leagăn  al latinităţii Daciei, în   acest cuib  de raţă  pământesc, în acest colţ de pământ sfânt  nouă, dar   cam uitat,      plin de urmele şi amintirile  marilor popoare, cel  dac şi cel roman, văzu lumina  soarelui   şi crescu    acel care   nu putea să fie  făcut în urmă şi mai conştient    prin o cultură aleasă, decât un mare patriot român.

Astăzi Ulpia Traiană se numeşte Vărhely  şi  acest   nume spune mai mult decât orice, care e soarta de acum a vechiului principat al Transilvaniei şi ce  se petrece   cu fraţii noştri din nord—est.

 Mausoleul  lui Longinus, acest admirabil monument,  scăpat   de   vitregia  timpilor ca şi închinătorii lui, este cea  mai vie dovadă şi cel mai deplin   protest al drepturilor ginţilor care nu se pot călca în picioare, Vărhely nu va triumfa nici când de Ulpia Traiană.

Venit pe lume, cu puţin   înainte de 1848, care  ridică viaţa a peste 40  mii de români, în general fără cultură, dar conştienţi şi mândri de originea lor,   îngrijit de o mamă iubitoare şi în casa unui preot  transilvănean  cult şi patriot,  Densuşianu a crescut în o viaţă modestă dar curată. Copilări  în mijlocul unei naturi admirabile,  în o localitate care la fiecare moment îi vorbea   de trecutul glorios   al neamului românesc şi în o  epocă  în care românii ceriăşteau la o viaţă ceva mai liberă. Aceştia, încrezători în drăguţul lor de împărat,     alături  de armata  căruia şi pentru care sângerase din adânc, erau  acum  siguri că şi ei au dreptul la o viaţă omenească după secole de adevărat martiriu.

 El începu să-şi dea   seamă despre ale  lumii,   tocmai atunci când   româniieşeau cu încetul din o lungă vale a plângerii în care volnicia nu cunoscuse margini. Nu   cu mult înainte, administraţia centrală trebuise să dea ordine să   se mai cureţe drumurile de numeroasele ţepi, pădure de    leşuri româneşti victime ale ungurilor, pentru a nu jigni văzul acelui mare  suflet şi rar protector al elementului român, fie-i binecuvântată memoria, împăratul Iosif al II-lea.

Un scriitor ungur n-a scris oare:  “Niciodată     furcile, temniţele, securile, cârligele, ştreangurile şi colţurile stâncilor n-au omorât mai mulţi criminali ca români”.

Cum putea oare  un  atare copil, crescut    cu astfel de    amintiri şi văzând mizeria din jurul său, să nu devie   un mare patriot, atunci când prin cultură    el îşi dete mai bine   seamă   de suferinţele   neamului  său, care  totuşi avea    pentru   el atâtea drepturi.

 …Dar cel ce are încredere în triumful adevărului şi dreptului şi cel  ce  cunoaşte  evoluţia neamului  nostru, nu   se va îndoi   un moment   de viitorul întrevăzut  de Bolintineanu, pe care-I are acest popor. Cei din România liberă au însă şi sarcini mari şi   mai grele şi am   nădejdea că-şi    vor da seama de ce trebuie să  făptuiască faţă cu neamul întreg   din acest punct de vedere!”

La împlinirea a 150 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, mare eveniment, revista Saeculum, Focşani, sub semnătura redactorului ei şef, Rodica Lăzărescu, a adresat unora dintre “nemuritori” un set de întrebări,  printre care şi aceasta: “”Cum vedeţi poziţionarea acestei temeinice şi respectabile instituţii naţionale pentru următorii ani, având în vedere fragilul nostru   sistem de  învăţământ, tineretul debusolat, mai degrabă tentat de mirajul banului şi al puterii personale decât de miracolu Adevărului şi al Frumosului?, întrebare la care consemnez din răspunsul Academicianului Gheorghe Păun.

“Tineretul debusolat” este o formulare de o prea mare generalitate. Depun mărturie că în multe şcoli, cred/sper că în foarte multe, se învaţă cu adevărat, că în metroul bucureştean se citesc cărţi, fie şi pe tabletă, că în Biblioteca Judeţeană din Piteşti – şi nu numai acolo n.n. –  vin mereu tineri şi împrumută cărţi, că nepoţii mei şi colegii nepoţilor mei… Marea problemă a învăţământului este instabilitatea, din motive politice, cele şaizeci şi ceva de „reforme” despre care auzeam la TV că s-au operat în sfertul de secol de la Revoluţie, fiecare „reformă” schimbând ce schimbase ministrul dinainte, care şi el…Nimic nou, se pare, şi Moisil avea o butadă de genul „cea mai importantă reformă în învăţământul nostru ar fi să nu se    mai facă nicio reformă timp de un deceniu”, de acest reflex al fiecărui nou guvern. Noroc cu familia, atâta cât mai este (mă gândesc la părinţii plecaţi la muncă prin Europa, cu copiii lăsaţi în ţară), că se zbate, cheltuieşte cu meditaţii, cursuri particulare,  after school, cluburi. Există o criză a stabilităţii, cum există şi una a valorilor,   o criză în raport cu morala tradiţională, în toată societatea românească şi în toată societatea occidentală, lucrurile sunt profunde şi contradictorii, se ghicesc forţe direcţionate în toate direcţiile, inclusiv multă entropie, evoluţiile sunt greu de prezis – dar iarăşi vin cu optimismul ţăranului de pe Argeş în Sus, poate mai mult sentimental   decât lucid, dar cu bătături în palmă, pe talpă, în suflet: România este în marginea Europei, are avantajul limes-ului, al istoriei ceva mai tinere, al ortodoxiei autocefale, al Mioriţei şi Meşterului Manole, Luceafărului şi Tinereţei fără bătrâneţe   (patru mituri geniale, le amestec puţin, ar mai trebui adăugat ceva despre Zalmoxis, pentru a avea o perioadă, cum i-ar plăcea şi academicianului filosof Alexandru Surdu, ce reazem de înţelepciune pentru „uz intern” şi ce efigie puternică dacă am ieşi în lume cum ar trebui cu cele paru-cinci mituri, pomovate împreună!),   România are  belşug de sare în pământ şi de fosfor în minţile copiilor, are Carpaţii în centru, ca o linie a norocului, rezistenţei şi înaltului, pe scurt, o inerţie funciară, de secole probată, menită altor secole”, tocmai cum vedeau şi N. Densuşianu,  C.I.  Istrati şi mulţi alţii ca ei.

Şi, optimist dar şi circumspect, academicianul Gheorghe  Păun concluziona răsunsul la întrebarea primită: „Rămâne să lucrăm, cu determinare, naturaleţe, optimism. Spuneam şi în altă parte: de ani buni, tot întâlnim diagnosticieni, dar mare nevoie avem de terapeuţi…”

 

 

Pentru conformitate, Ion N. Oprea