Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

DESPRE BUCURIA SIMPLĂ A PARADOXULUI LIRIC: POETUL CEZAR CIOBÎCĂ – IUBITORUL DE HAIKU

Primit pentru publicare: 01 aug. 2017
Autor: Ciprian – Iulian ŞOPTICĂ
Publicat: 06 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

DESPRE BUCURIA SIMPLĂ A PARADOXULUI LIRIC

POETUL CEZAR CIOBÎCĂ – IUBITORUL DE HAIKU

 

Dincolo de evoluţia spectaculoasă a destinului cultural al autorului volumului de poeme haiku „Petale în vânt”, dincolo de inestimabila valoare a premiilor şi distincţiilor literare pe care le-a obţinut mai degrabă în afara ţării, decât în propria „ogradă  mioritică” (premiul II pentru cele mai bune haiku-uri tocmai în ţara de origine a genului, Japonia), afirmăm cu toată încrederea că avem de-a face cu un adevărat magistru în ale haiku-lui.

Poetul Cezar Ciobîcă, lucrător asiduu în ale cioplirii frumoase a cuvântului, nu doar că este creator de micro-poeme (de gen haiku, senryu, tanka), mai mult, a creat o adevărată şcoală a genului pe meleagurile natale, coordonând un club de haiku, totodată fiind şi organizator de concursuri şi chiar membru al juriului în cadrul Concursului Internaţional de Haiku. Așa cum autorul însuși mi-a mărturisit (într-un dialog amical, în care ne-am angajat reciproc, probabil din nevoia co-părtăşirii de sensuri în planurile cultural și moral), eul său poetic și-a asumat haiku-ul, nu ca pe un pariu cultural al timpului, cum fac unii literați dornici de „glorie”, ori ca pe un simplu „exerciţiu liric de exprimare a valorii şi talentului”, ci dintr-o motivaţie mult mai adâncă, nietzscheană, aş spune, ce ţine de „destinul” său „existenţial”. Haiku-ul s-a instalat în sufletul poetului ca o chemare lăuntrică, în sens de trăire lirică autentică, fiinţială, prin urmare, viaţa sa nu mai poate fi separată de impulsul/nevoia metafizică de a scrie.

Dacă avem în vedere caracteristicile haiku-ului: poezie scurtă cu formă fixă (măsura 5-7-5), ce refuză în mod structural personificarea, ca şi figură de stil, şi care se construieşte pe schema unei ghicitori poetice, în mod direct legată de mirajul naturii, de „înfrăţirea” cu misterele cosmice ale fiinţei: spaţiale şi temporale, aceste aspecte sunt identificabile în toate cele trei volume de poezie ale sale: Memoria clepsidrei, Caruselul anotimpurilor, Petale în vânt. Evident, nu putem trece peste structura interioară a micro-poemelor sale: antinomii metaforice ce schiţează într-un anumit orizont hermeneutic însuşirea organică a paradoxului liric, nu doar ca metodă şi stratagemă de construcţie poetică specifică haiku-ului, ci mai ales, miza metafizică pe un fel de „trăire spirituală unică”, dar totodată „universală”.

Am putea asemăna antinomiile poetice din haiku-urile lui Cezar Ciobâcă, cu un fel de „imperative estetice”, în sensul „imperativelor categorice” ale lui Immanuel Kant, însă a căror miză nu este neapărat universalizarea unor sentimente morale, ci a unor sentimente poetice proprii. Nu întâmplător, cititind poeziile sale, ai impresia de deja lú (deja citite), sau chiar iluzia că tu însuţi, în calitate de cititor, eşti co-participant la crearea imaginilor poetice, care nu doar că sunt astfel foarte uşor de memorat, ba chiar indică ideea unui memento liric, atemporal. Poeziile sale parcă nu le citeşti pentru prima dată, cu toate că, pentru a le putea înţelege şi trăi mai bine, ele trebuie recitite de mai multe ori. Valorificarea metaforei antinomice, revelatorie, cum ar spune Lucian Blaga, reprezintă însăşi esenţa lirismului universal. Poezia nu este doar o exprimare ficţională a trărilor şi emoţiilor/viziunilor proprii poetului, ea este însăşi modul autentic de a înţelege şi experimenta lumea. Aşa cum omul de ştiinţă sondează şi descrie realitatea cu mijloacele raţiunii, identificând prin observaţie şi experiment sensuri clare şi distincte ale lumii, aşa cum artistul (pictorul, actorul, sculptorul) exprimă şi înglobează într-un mod unic, exemplar, realitatea înconjurătoare, la fel şi poetul în dubla sa dimensiune existenţială: profetică şi artistică, contribuie intuitiv la procesul de revelare sau, mai degrabă, de permanentizare a misterelor.

Fructificarea oximoronului în formă de „ghicitoare lirică”, prin haiku-ul promovat şi însuşit de poetul Cezar Ciobîcă, ne introduce într-o lume interiorară, fascinantă, plină de încărcătură emoţională şi mai ales de trăiri metafizice personale. Interesant e că în final, poemele sale se generalizează, devin nişte repere globale, modele atemporale în care nu mai contează arhaismele sau regionalismele utilizate, ce trădează universul cultural autohton, paradoxurile poetice utilizate de autor devin parte în mod impresionant din patrimoniul cultural universal. Nu întâmplător, poemele sale pot fi foarte uşor de memorat, citindu-le ai impresia că tu însuşi le creezi împreună cu autorul în momentul lecturii. Mai mult, având în vedere natura metalogică a construcţiilor antinomice, împreună cu poetul avem senzaţia vie că transcendem lumea perisabilă, veche, în amurg, spre o lume a speranţei întru veşnicie, ca eternă înnoire a fiinţei.

Să intrăm dar, cu încredere şi visare în lumea metaforei antinomice a poetului, analizând selectiv mircopoemele din cele 5 capitole (cicluri poetice) evidenţiate de autor în volumul Petale în vânt (Primăvara, Vara, Toamna, Iarna, Printre anotimpuri): „petale în vânt/trena miresei”; „petale în vânt/hainele sperietorii”; „placa de beton/un fir de iarbă”; „bătrân pe prispă/ghiocel”; „sat îmbătrânit/o barză cu pui”; „plimbare în amurg/doi bătrâni mângâind primii mâţişori”. Identificăm clar, în exemplele date, metaforele antinomice, evident revelatorii: „petale/sperietori”, „bătrân/ghiocel”, „amurg/mâţişori”, „beton/iarbă” (Primăvara). „Rugi pentru ploaie/nemişcată pe clopot/o libelulă”: haiku cu o imensă încărcătură emoţională, expresie a unei stări existenţiale inefabile; „aniversare/sărmana suflă-n puful/unei păpădii”: expresie a unei trăiri contradictorii şocante, dar care pune în balanţă perisabilul, trecătorul, amurgul, („puful de păpădie”, „sărmana”) cu speranţa, renaşterea, reînvierea („aniversare”, „puful” duce la ideea de renaştere, continuitate) (Vara).

„Zi mohorâtă/toate vazele pline /cu sânziene” (contrast între ideea de spleen, nostalgie, regret: „zi mohorâtă”; şi ideea de speranţă, renaştere, iubire, mister: „vaze pline cu sânziene”; „blocaj în trafic/fiul meu mi-arată/un fluture-n zbor”: observăm încărcătura emoţională exterm de sensiblă, ce pune în balanţă două stări fiinţale contradictorii: zgomotul generat de trafic, determinând starea de încremenire temporală, oboseală,  nelinişte; respectiv imaginea magnifică, suavă şi feerică a „fluturelui în zbor”, în opoziţie directă cu „traficul”. Metafora este şi mai suprinzătoare, mai ales prin faptul că între cei doi termeni aflaţi în antinomie („fluture în zbor” – „blocaj în trafic”), apare un echilibru terminologic fără de care nu s-ar putea face trecerea radicală de la o stare la alta: „fiul meu”, sugerând ideea de puritate, armonie a universului infantil, inocent, indiferent total la haosul sonor din exterior („blocaj în trafic”).

Găsim însă şi construcţii ironice, vizând o uşoară atitudine critică la adresa unor stări de fapt, chiar dacă acestea sunt stări existenţiale (căsătoria, moartea, bătrâneţea, copilăria)  „lună de miere/cu gust de pelin/război iminent”, „clopote-n amurg/salcâmu-şi scutură floarea /într-o pubelă, „încă secetă/o bătrână îşi vopseşte/gardul în verde”, „din nou la şcoală/în ghiozdanul fetiţei/vuieşte marea” (Toamna). Opoziţia semantică „floare de salcăm” – „pubelă” exprimă ideea că până şi „urâtul” dizgraţios al banaliăţii citadine („pubela”) nu mai este o categorie estetică negativă, ci, printr-o magie poetică aparte, se umanizează metaforic, „pubela” asociindu-se din punct de vedere al sunetului cu „clopotul”, iar din punct de vedere olfactiv, cu „mireasma florilor de salcâm”. În ciclul Iarna, stările sublime ale interiorului poetului oscilează tranşant între imagini cosmogonice şi escatologice surprinzătoare: „Noapte geroasă/ puzderie de stele în/apa termală”; „Noapte geroasă/ pulberea Căii Lactee/ scârţâind sub tălpi”; şi imagini „boabe de rouă/ultima stea se sfarmă/în pliscul mierlei”: „cântecul mierlei” în acest „carusel” sinestezic, sugerând un efect mistic straniu, care, în cele din urmă, anunţă vuietul ameinţător al apocalipsei seculare: „slujbă de seară/ în schitul înzăpezit/doar sfinţi şi cari”; „biserica de lemn-/pe extintorul din colţ,/un licurici”; „seară de priveghi/se aud doar stelele/căzând din ţurţuri”.

De asemenea, stările poetice oscilează între nostalgie, regret, resemnare, pe de o parte, speranţă, reînviere, lumină, ideea începutului unui nou cilcu al vieţii, pe de altă parte: „stână pustie/doar ceaţa mai umple/doiniţele”; „pod cu vechituri/sita bunicii cerne/lumina lunii”; „primii fulgi de nea/bătrânul învăţător/amână dictarea”; „niciun fulg de nea/bunica ne coace iar/Alba ca Zăpada”, „niciun fulg de nea/fetiţa zgâlţâie-ntruna/globul de cristal”, „Ziua Copilului- /o bătrână zăbovnd/lângă şotron”; „aşteptând pensia-/în palma bătrânei/o frunză uscată”: poeme cu o încărăcătură emoţională puternică, de unde şi capacitatea impresionantă a autorului de a transforma o stare fiinţială personală, într-o metaforă revelatorie, antinomică, exprimând totodată efortul metafizic propriu de universalizare a trăirilor.

Încă din titlul volumui, Petale în vânt (poeme kaiku), avem de-a face cu o exprimare metaforică paradoxală: cuvântul „petale”, simbol al frumuseţii, al naturii în expansiune, dar şi evidenţiere a unei noi etape în cilcul evolutiv al vieţii (scuturarea florilor, urmată de polenizare, anunţând practic ideea de „sfârşit” premergător unui nou „început”), asociat sintagmei „în vânt”, expresie a unei acţiuni implacabile, posibil distrugătoare, perturabatoare în planul liniştit al naturii, ori a ordinii în cadrul cosmosului, dar şi factor creator, fără de care nu este posibilă sinteza contrariilor. În acord cu ideile poetice anunţate prin metafora simbol din titul, petale în vânt, vor fi şi motive poetice preferenţiale pentru autor; unele clasice: „frunza”, „apusul de soare”, „floarea soarelui”, „mireasma teiului”, „bătrânii”, „bunicii”, „stelele”, „luna”, „ninsoarea” „prunul”, altele suprinzătoare, inovatore, şocante prin puterea lor de redare a stărilor sau expresiilor poetice: „sperietoarea”, „paingul”, „clopotul”, „satul îmbătrânit”, „gara pustie”, „cântecul mierlei”, „casa natală”, „parcul pustiu”.

În concluzie, aş puncta aparent impropriu pentru analiza unui volum de haiku-uri, pe ideea de succes, în ceea priveşte capacitatea reală a autorului contemporan de poezie, de a-şi promova propria imagine poetică în junglca a-culturală a vremilor, (de care autorul de faţă s-a bucurat şi se bucură în continuare), mizând pe două strategii evident non-concurenţiale: iubirea pură de poezie (poetul ca philopoeticos) şi miza (conştientă) pe ideea paradoxului liric, ambele împletite pe o necesitate transculturală a postmodernităţii: traducerea poemelor într-o limbă de circulaţie internaţională, pe care însuşi autorul, în calitate de profesor de limbi străine (germana, engleză) o va înfăptui. Nu întâmplător, volumul Petale în vânt apare într-o ediţie bilingvă: română-engleză, după ce, volumul de poeme haiku Caruselul anotimpurilor, apare într-o ediţie quadrulingvică (română, engleză, germană, franceză). Chiar dacă autorul cunoşte foarte bine pericolul pierderii esenţei lirice prin actul traducerii, mai ales acolo unde întâlnim expresii, sintagme sau cuvinte intraductibile (ceaun, ciută, toacă, jerpelitură, uger, zemos, ison, paing etc), acesta nu ezită să facă public pentru cât mai mulţi cititori de pozie, propriul crez poetic.

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5