ÎN ANII DE ŞCOALĂ ISTORIA A FOST MATERIA MEA PREFERATĂ, SINGURUL OBIECT PENTRU CARE NU TREBUIA SA FAC NICI UN EFORT SĂ ÎNVĂŢ

P.U: Vă rog, pentru cititorii revistei noastre, un scurt curriculum vitae.
Gh. M: M-am născut la 11 octombrie 1949 în satul Nucşoara de Jos al comunei Râncezi (azi Poşeşti) din judeţul Prahova, localitate cunoscută pentru pitorescul ei dar şi pentru faptul că de aici se trage iluministul Eufrosin Poteca. Studiile elementare şi liceale le-am urmat în localitatea natală, respectiv, Liceul „Constantin Dobrogeanu—Gherea” din Ploiești, pe care l-am absolvit în 1967. În acelaşi an am fost admis, în urma unui concurs cu şapte candidaţi pe un loc, la Facultatea de Istorie – Filozofie, secţia Istorie, a Universitaţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, pe care am absolvit-o în 1972. Am fost repartizat la Muzeul Judeţean Botoşani. Între anii 1972-1974 am lucrat ca muzeograf la Casa Memorială „Nicolae Iorga”, după care am fost inclus în colectivul de muzeografi însărcinat cu elaborarea tematicii noului Muzeu Judeţean de Istorie ce urma să fie amenajat în localul vechi al Prefecturii de pe strada Unirii. În cadrul acestui proiect, finalizat în decembrie 1977, m-am ocupat de partea privind istoria contemporană, perioadă de care am rămas definitiv legat şi în care m-am specializat. Din anul 1993 sunt Şeful Secţiei Istorie – Arheologie din cadrul Muzeului Judeţean Botoşani. Sunt căsătorit din anul 1975, am doi copii – băiatul medic oncolog la Bucureşti, fata inspector principal la Primăria Botoşani – şi doi nepoţi. În primăvara anului acesta îl aştept pe cel de-al treilea nepot.
P.U: Cine v-a insuflat pasiunea pentru obiectul istorie în anii de şcoală?
Gh. M: Nu-mi aduc aminte să mă fi îndrumat cineva spre pătrunderea şi înţelegerea istoriei, dar cărţile cu subiect istoric s-au numărat printre primele mele lecturi, fapt care, se pare, n-a rămas fără urmări. Dacă totuşi cineva are un merit, nu în orientarea mea spre istorie, ci spre lectură, acela este tata. Tatăl meu era casier la Cooperativa de Consum din localitate şi în fiecare zi de luni mergea la Vălenii de Munte, la bancă, să depună încasările pe săptămâna precedentă. De la oraş se întorcea întotdeauna cu o carte, pe care eu şi fraţii mei ne-o disputam pentru a o citi primii. Nu odată, aceste cărţi, din care mai păstrez câteva, erau, fie romane istorice, fie culegeri de balade sau legende româneşti. În biblioteca mea am din acea perioadă cărţile lui Sadoveanu, „Fraţii Jderi” şi „Nicoară Potcoavă”, pe care cred că le-am citit de câteva ori. În anii de şcoală, istoria a fost materia mea preferată, singurul obiect pentru care nu trebuia să fac nici un efort să învăţ. Prin urmare, alegerea, la terminarea liceului, a facultăţii pe care era mai bine s-o urmez, a fost un fapt aproape firesc.

ATUNCI (n.n. 1972) AM LUAT BOTOŞANII, CONVINS CĂ DUPĂ CEI TREI ANI DE STAGIU ÎL VOI PĂRĂSI. ACUM, DUPĂ APROAPE PATRU DECENII, AM CONVINGEREA CĂ ACEASTA ERA ALEGEREA PE CARE TREBUIA SĂ O FAC

P.U: Cum aţi ajuns pe plaiurile botoşănene?
Gh. M: Am venit la Botoşani, aşa cum spuneam, la terminarea facultăţii, dar nu pentru că mi-aş fi dorit să lucrez într-un muzeu şi nici pentru faima oraşului. Eu am terminat cei cinci ani de studii universitare cu o medie aproape de zece, fiind al doilea în promoţia anului 1972 şi aveam toate şansele să obţin un post într-un centru universitar, aşa cum se întâmpla cu absolvenţii în situaţii similare din promoţiile anterioare. La repartiţie, care a fost zonală şi nu naţională, Iaşul a primit pentru absolvenţii Facultăţii de Istorie, două posturi de asistent universitar, unul la Institutul de Marină din Constanţa şi altul la ASE Bucureşti. Eram convins că unul îmi va reveni mie, numai că nu a fost să fie aşa. În acel an Ministerul Învăţământului a decis ca studenţii căsătoriţi să primească o bonificaţie de 50 de sutimi la media de absolvire pentru a putea să aibă şanse mai mari. Să găsească posturi apropiate de locul unde lucra soţul. Colega care era a treia pe lista absolvenţilor era în această situaţie şi în mod firesc a intrat la repartiţie după şeful de promoţie, luând unul din cele două posturi de asistent universitar. Între posturile bune rămase disponibile, mie, care am intrat al treilea la comisia de repartizare, mi-a rămas să aleg fie o şcoală generală din Bârlad, fie Muzeul din Botoşani. Atunci, am luat Botoşanii, convins că după cei trei ani de stagiu îl voi părăsi. Acum, după aproape patru decenii, am convingerea că aceasta era alegerea pe care trebuia să o fac.
P.U: Ce impresii aţi acumulat despre oraşul Botoşani atunci, în primele luni de la ocuparea postului de muzeograf la Muzeul Judeţean?
Gh. M: Am venit la Botoşani la începutul lunii septembrie a anului 1972. La şapte dimineaţa coboram din tren şi, o jumătate de oră mai târziu, eram la muzeu. Primul dintre viitorii mei colegi de muncă pe care l-am întâlnit a fost femeia de serviciu, tanti Leana Podaru, care, după câte ştia ea, trebuia să lucrez la Muzeul din Flămânzi (Muzeul Răscoalei din 1907), care se deschisese în acel an şi nu avea muzeograf. N-am vrut să cred, dar adevărul avea să-mi fie confirmat o jumătate de oră mai târziu de directorul instituţiei, Pavel Şadurschi, apoi de preşedintele Comitetului de Cultură, Eugen Aron, şi, în cele din urmă, de şeful Secţiei Propagandă a Comitetului Judeţean PCR, Andrei Cardaş, pe care în zilele următoare l-am contactat. Nimeni nu vroia să ţină cont că pe ordinul meu de repartizare scria că sunt repartizat la Muzeul Judeţean de Istorie din Botoşani şi că acolo trebuia să fiu încadrat. La un moment dat, Eugen Aron mi-a spus pe un ton răstit că dacă ar fi solicitat un post pentru Flămânzi n-ar fi venit nimeni, aşa că a apelat la acest artificiu. Vă daţi seama că, în aceste condiţii, Botoşaniul mi s-a părut cel mai ostil loc din lume şi nu ţin minte să mă fi atras cu ceva în zilele acelea de început. Nu puteam admite faptul că am fost păcălit cu bună ştiinţă şi, decis să-mi fac dreptate, am plecat la Bucureşti. Botoşanii îmi produceau o senzaţie de rău doar la simpla pronunţare a numelui său. Şi atunci, în mine s-a inoculat ambiţia de a face orice ca să vin aici, altfel noţiunea de dreptate ar fi rămas fără sens pentru totdeauna. Am mers la Ministerul Culturii unde mi s-a propus un post la Muzeul din Deva. L-am refuzat. Am mers, apoi, la Comitetul Central al PCR unde am fost primit în audienţă, ascultat şi îndrumat să las un memoriu. Urmarea acestuia a fost rechemarea mea la Botoşani, la începutul lunii octombrie 1972 şi angajarea ca muzeograf la Casa Memorială „Nicolae Iorga”. Ce şi cât m-a costat această victorie, ar putea constitui subiectul unei cărţi.
P.U: Dar, până în prezent?
Gh. M: Pe parcurs am început să privesc oraşul cu alţi ochi. I-am descoperit rând pe rând străzile, monumentele, i-am cunoscut prin lecturi trecutul, am cunoscut mulţi oameni şi am legat trainice prietenii, m-am căsătorit şi m-am stabilit definitiv aici. Acum privesc Botoşanii ca pe propriul meu oraş pe care-l iubesc şi căruia i-am dedicat întreaga mea activitate.
P.U: De unde aveţi această aplecare deosebită spre marele nostru istoric Nicolae Iorga? În acest sens apreciez valoroasa dumneavoastră carte „Nicolae Iorga şi Botoşanii– legături epistolare”, publicată în anul 2006 la Editura Agata.
Gh. M: Nicolae Iorga este prima personalitate despre care am auzit vorbindu-se. Satul în care m-am născut este situat la doar 12 km de Vălenii de Munte şi mulţi dintre consătenii mei îl cunoscuseră personal pe marele istoric care în mai multe rânduri le fusese oaspete. Impresia lăsată asupra lor a fost atât de puternică, încât a generat şi o zicală pe care am auzit-o adesea în copilăria mea: „deştept ca Iorga”. În anii claselor primare am avut revelaţia faptului că Nicolae Iorga nu era doar un om deştept, ci şi scriitor. Jucându-mă, am găsit în podul casei unchiului meu, care era profesor de istorie la şcoala din sat, mai multe reviste pe care era scris numele istoricului. Era „REVISTA ISTORICĂ” pe care, desigur, la acea vârstă nu o puteam citi. M-a intrigat însă rugămintea unchiului meu de a nu spune nimănui despre „descoperirea” mea din podul casei. Mult mai târziu am înţeles de ce nu se putea vorbi despre Nicolae Iorga, dar întâmplarea din copilărie mi-a stârnit interesul pentru marele istoric şi dorinţa de a şti cât mai multe despre acesta. Am avut prilejul să-mi satisfac această dorinţă în anii de liceu, când am vizitat de mai multe ori Casa Memorială de la Vălenii de Munte, dar mai ales în anii de facultate. Multe din scrierile istoricului mi-au folosit la pregătirea examenelor, iar lucrarea de licenţă, care privea relaţiile lui Mihai Viteazul cu polonii şi habsburgii am realizat-o, în bună parte, pe baza scrierilor acestuia. Angajat la Casa Memorială „Nicolae Iorga” din Botoşani am avut posibilitatea să intru în universul personalităţii lui Nicolae Iorga şi am realizat ceva, anume, că spiritul marelui savant mă însoţise continuu şi-mi ghidase paşii, aducându-mă în casa copilăriei sale, iar acest lucru nu putea fi întâmplător. Trebuia să fac ceva, ce nu fusese încă făcut la Botoşani şi acel ceva avea să fie cercetarea legăturilor marelui istoric cu ţinutul natal. Aşa am ajuns la Biblioteca Academiei Române unde, timp de mai mulţi ani, am citit corespondenţa primită de Nicolae Iorga, cuprinsă în 453 de volume. Din cele câteva zeci de mii de scrisori le-am selectat pe cele trimise de botoşăneni (aproape 200), pe care le-am publicat în cartea „Nicolae Iorga şi Botoşanii – legături epistolare”, pentru care am primit în anul 2007, Premiul Naţional de Istorie „Nicolae Iorga”.

PROFESOARA ILEANA TURUŞANCU ESTE CEL MAI SPECIAL OM DE CULTURĂ
PE CARE L-AM CUNOSCUT VREODATĂ

P.U. Ce cărţi aţi mai publicat?
Gh. M: Nu sunt un autor prolific şi, prin urmare, nu mă pot lăuda cu prea multe lucrări semnate. Am realizat împreună cu Duşa Ozolin primul album al judeţului Botoşani, apărut în anul 2000 la Editura Honterus din Sibiu, pentru care am scris textul. Am mai scris împreună cu Ştefan Iovanesian cartea „Armenii în istoria şi viaţa oraşului Botoşani”, apărută în 2001 la RIA Botoşani. În anul 2004 am scris o carte dedicată profesoarei Ileana Turuşancu apărută în colecţia „Oameni şi fapte” la Editura Agata (n.n. primul număr al colecţiei a purtat titlul: „Omul: Paul Ungureanu, Fapta: Colecţia „Manualul şcolar de-a lungul timpului”). Tot la Editura Agata mi-a fost tipărită cartea cuprinzând corespondenţa primită de Nicolae Iorga de la Botoşani. Acestora li se adaugă câteva zeci de studii şi comunicări ştiinţifice publicate în reviste de specialitate şi în anuarele unor instituţii muzeale din Botoşani şi din alte oraşe ale ţării.
P.U: De-a lungul timpului aţi fost organizatorul a numeroase expoziţii şi simpozioane la Muzeul Judeţean. Enumeraţi câteva dintre ele cu impact deosebit asupra vizitatorilor şi auditorilor.
Gh. M: În cei 32 de ani care au trecut de la deschiderea Muzeului Judeţean de Istorie am realizat peste 100 de expoziţii temporare, la sediu sau în diverse localităţi ale judeţului. Am organizat câteva zeci de simpozioane şi alte manifestări ştiinţifice. Este dificil să aleg ceva anume dintre acestea pentru că toate au fost interesante şi au avut ca subiect evenimente şi personalităţi puse pentru prima oară în lumină sau reevaluate din puncte noi de vedere. Pornind de la faptul că vizitatorii cunosc evenimentele majore din istoria naţională şi personalităţile proeminente ale culturii şi ştiinţei româneşti, mi-am propus să relev prin activităţile expoziţionale şi prin simpozioanele care le însoţesc, tot ce este mai important în istoria judeţului şi municipiului Botoşani, lucruri extrem de interesante şi foarte puţin cunoscute. Dintre expoziţii amintesc pe cele dedicate arhitectonicii botoşănene, unora dintre arterele principale ale oraşului (Calea Naţională, Bulevardul), unor instituţii (şcoli, spitale), unor personalităţi mai puţin cunoscute (oameni politici, magistraţi, artişti), minorităţilor etnice (evrei, armeni, lipoveni), târgurilor şi oraşelor de altădată.
P.U: Ţin să vă mulţumesc pentru ajutorul direct pe care l-am primit de la dumneavoastră în realizarea expoziţiei şi simpozionului intitulat „Manualul şcolar de-a lungul timpului (1880 – 2000)” în Sala Polivalentă a Muzeului Judeţean Botoşani între 2 – 12 februarie 2004.
Gh. M: Într-adevăr, a fost o expoziţie inedită organizată de un cadru didactic botoşănean. În aceeaşi măsură, simpozioanele au făcut cunoscute publicului date, de cele mai multe ori inedite, despre diverse evenimente, sau au readus în atenţia botoşănenilor personalităţi ilustre originare din Botoşani. Pentru că este cel mai recent, amintesc aici simpozionul naţional dedicat centenarului naşterii geografului Victor Tufescu, organizat împreună cu Primăria Municipiului Botoşani şi Societatea profesorilor de geografie, condusă de regretatul dascăl botoşănean Ioan Mintici, la 15 octombrie 2008.
P.U: Dintre personalităţile botoşănene pe care le-aţi cunoscut, profesoara Ileana Turuşancu a ocupat un loc special în galeria prietenilor adevăraţi. De ce?
Gh. M: Profesoara Ileana Turuşancu este cel mai special om de cultură pe care l-am cunoscut vreodată. Am întâlnit-o pentru prima oară prin 1974 – 1975, când mă documentam pentru realizarea tematicii muzeului. Ajutorul pe care mi l-a dat prin documentele oferite, prin datele pe care mi le-a pus la dispoziţie, prin relaţiile în care m-a pus cu diferite personalităţi ale oraşului, mi-au fost de un nepreţuit ajutor în activitatea care mă preocupa. Ulterior am devenit unul dintre apropiaţii doamnei profesoare, iar spre sfârşitul vieţii acesteia printre cei foarte puţini care i-au rămas alături. Cu câţiva ani înainte de a se stinge a considerat că muzeul este cel mai bun depozitar al unor lucruri de care s-a simţit extrem de legată, donându-le. Doamna profesoară ne-a donat biblioteca personală cu câteva sute de cărţi, o etajeră şi un birou care au aparţinut tatălui său, avocatul I. P. Darie, fost primar al Botoşanilor şi prefect al judeţului, precum şi arhiva personală (n.n. I.P.Darie a fost bun prieten cu N. Iorga, iar când venea în Botoşani era oaspetele de seamă în casa familiei Darie). Este un gest unic, pentru care merită preţuirea tuturor celor ce iubesc acest oraş, unul dintre motivele pentru care m-am simţit extrem de ataşat de această excepţională personalitate.

SUNT UN OM DE ECHIPĂ ŞI-MI SUNT APROPIAŢI, ÎN PRIMUL RÂND, CEI ALĂTURI DE CARE-MI DESFĂŞOR ZI DE ZI ACTIVITATEA

P.U: Care sunt, pe linie profesională şi culturală, alţi prieteni apropiaţii dumneavoastră?
Gh. M: Sunt un om de echipă şi-mi sunt apropiaţi, în primul rând, cei alături de care-mi desfăşor zi de zi activitatea. Dintre ei îi pot remarca pe colegii mei, muzeografii Steliana Băltuţă, Violeta Damaschin şi Ionel Bejenaru, cu care am avut şi am cele mai dese tangenţe profesionale. Dincolo de relaţiile profesionale, am numeroşi prieteni de care mă leagă preocuparea mai largă pentru cultura botoşăneană, printre aceştia numărându-se Lucia Olaru Nenati, Traian Apetrei, Georgică Manole, Paul Ungureanu, Ion Istrate, Dumitru Lavric, spre a numi doar câţiva dintr-o listă mult mai lungă.
P.U: Sunteţi un soţ şi un tată fericit. Care este secretul în acest sens?
Gh. M: Nu ştiu dacă este un secret al fericirii conjugale. În ceea ce mă priveşte, pot spune că am o căsnicie fericită şi sunt un om împlinit pe plan familial. Am avut şansa să întâlnesc persoana cea mai potrivită alături de care să merg în viaţă şi am privit de la început viaţa de familie ca pe un bun de mare preţ care trebuie păstrat cu sfinţenie. Pentru mine soţia a fost din prima zi a căsniciei noastre un partener egal, cu care am împărţit şi bucuriile şi necazurile. Am crescut împreună copiii, am rezolvat împreună treburile casei, ne-am făcut timp şi pentru a ieşi în lume şi cred că prin felul nostru de a ne manifesta am oferit un exemplu bun copiilor noştri. La rândul lor au familii închegate şi privindu-i, constat că ne calcă pe urme. Dacă acesta este secretul fericirii conjugale, sunt fericit să-l fi descoperit.
P.U: Care sunt achiziţiile cele mai importante pe care le-aţi făcut pentru Muzeul Judeţean Botoşani de-a lungul timpului?
Gh. M: Majoritatea obiectelor care compun patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie provin din cercetările de teren şi din donaţii. În ce mă priveşte, m-am ocupat de constituirea patrimoniului colecţiei de istorie contemporană şi, dat fiind caracterul specific al acesteia, nu am putut face decât puţine achiziţii. Am primit, în schimb, numeroase donaţii dintre care le pot aminti pe cele făcute de doamna Florica – Elena Şuster (documente privind biologul Petru Şuster), profesoara Elena Turuşancu (mobilier de epocă, documente şcolare şi de istorie civilă, fotografii, cărţi), doamna Nina C. Ionescu din Bucureşti (obiecte şi documente care au aparţinut col. Constantin Ionescu, veteran din cel de-al Doilea Război Mondial), dr. Nicolae Merişor, membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi Primăria Municipiului Botoşani (obiecte şi documente privind activitatea matematicianului Octav Onicescu).
P.U: Ce proiecte aveţi în plan profesional şi publicistic pentru anul 2009?
Gh. M: Între proiectele la care lucrez în acest moment, cele mai importante sunt cele dedicate celui de-al Doilea Război Mondial, de la al cărui început se împlinesc 70 de ani, şi Liceului Laurian care îşi serbează 150 de ani de existenţă. Ele vor fi marcate în toamna acestui an prin expoziţii şi simpozioane. În planul cercetării ştiinţifice, în acest moment redactez o lucrare referitoare la corespondenţa primită de profesoara Ileana Turuşancu din partea unor importante personalităţi legate de Botoşani, între care Marcel Olinescu, Eugen Ispir, Victor Tufescu, N. N .Răutu, Gh. Eminescu şi Augustin Z. N. Pop.
P.U: La început de an, alte gânduri şi idei ale omului şi muzeografului Gh. Median.
Gh. M: Îmi doresc să fiu sănătos, să duc la bun sfârşit tot ceea ce mi-am propus şi un an cel puţin la fel de bun ca cel care a trecut.
P.U: Vă mulţumesc pentru dialogul purtat şi, în mod special, pentru sinceritatea răspunsurilor.

Interviu realizat de Paul Ungureanu