CÂNTECUL LA ORA DE LIMBA FRANCEZĂ

Autor,  Prof. Mariana-Luminiţa Pârvu, Liceul de Artă „Ştefan Luchian“, Botoşani

Să înveţi o limbă străină înseamnă să abordezi un alt mod de a vedea lumea, să descoperi un univers cultural şi lingvistic diferit de cultura ta proprie, originară. Ea favorizează schimburile de informaţii, oferă posibilitatea de a reacţiona şi de a interacţiona; permite exprimarea dorinţelor, a sentimentelor şi a opiniilor personale.

Succesul învăţării unei limbi străine depinde în mare măsură de abilitatea de a crea un ambient plăcut, atractiv în timpul orelor. Folosirea documentelor autentice, enunţuri produse în situaţii reale de comunicare şi nu create în scopuri pedagogice, sunt foarte utile în însuşirea unei limbi, datorită puterii lor de reînnoire şi de diversificare a procesului de învăţare.

Evoluţiile pedagogice, legate de dezvoltările tehnologice din ultimii ani, plasează elevii -şi profesorii- în relaţie directă cu prezentul, cu actualitatea. Ele favorizează accesul diversificat la informaţie şi conduc, în mod logic, la acţiune şi interacţiune imediată în limba ţintă.

Cântecul este un document sonor cu totul deosebit pentru că integrează un element non-lingvistic: muzica. Cântecul este limbaj legat de ritm, de dans şi chiar de sărbătoare. Lingviştii insistă mult pe plăcerea care există în abordarea unei limbi străine prin cântec.

Pentru Michel Boiron, cântecele „sunt solicitări afective şi estetice non-verbale“. Bine prezentate, ele permit un acces facil şi fructuos în însuşirea unei limbi străine.

 Cântecul contemporan facilitează descoperirea unei franceze orale în toată diversitatea sa.

În limba franceză, ca şi în toate celelalte limbi, vorbitorii dispun de o paletă de registre de limbaj care le permit să-şi adapteze discursul unui anumit context: profesional, şcolar, amical, familial, intim etc. Aceste registre diferă prin distanţarea sau apropierea faţă de norma gramaticală (de exemplu: omiterea negaţiei „ne“ în registrul familiar; diferenţe la nivel fonetic, sintactic şi lexical; folosirea argoului şi a verlanului).

Cântecul contemporan permite urmărirea „în direct“ sau aproape „în direct“ a tendiţelor limbii franceze.

De acea am decis să-l folosesc pentru a face mai plăcută şi mai cu folos trecerea de la primul bilanţ la unitatea aV-a „Espace. Télécommunications“ din manualul editurii Corint pentru clasa a XI-a, L2.

Mi-am propus să le mobilizez şi să le dezvolt acestor elevi de liceu competenţele de înţelegere şi de exprimare orală, de înţelegere a unui text scris şi de exprimare în scris, aşa cum prevede şi Cadrul European Comun de Referinţă pentru învăţarea limbilor străine, punând accent pe primele două.

După Jean Pierre Cuq şi Isabelle Gruca, exprimarea sau „comunicarea orală“ este o competenţă care constă în capacitatea de a te putea exprima în diverse situaţii de comunicare. Ea este cea mai naturală dintre formele de exprimare, căci cuvântul rămâne mijlocul de comunicare cel mai utilizat în viaţa curentă.

„La mise en route“, cum numesc francezii şi ceea ce noi am traduce prin „început de drum“, „introducere“, a fost făcută printr-o întrebare: „Folosiţi mobilul pentru a vorbi cu prietenii sau pentru a face declaraţii de dragoste?“. Cu câteva zile înainte avusese loc sărbătorirea Sf. Valentin. Răspunsul a fost, bineînţeles, afirmativ.

Pregătirea elevilor pentru ascultarea cântecului a fost continuată, spunându-li-se că, la fel ca ei, procedează şi tânărul muzician, autor şi interpret Cali, pe numele său adevărat Bruno Caliciuri. Au fost informaţi, în câteva cuvinte, despre biografia sa, despre albumele şi cântecele sale, despre stilurile sale preferate.

N-a fost ratată ocazia de a-i întreba dacă cunosc şi alţi cântăreţi francezi. Au amintit nume consacrate, precum: Edith Piaf, Joe Dassin, Patricia Kaas, Céline Dion, Lara Fabian. Am fost mulţumită că aceste nume mari ale muzicii franceze n-au fost îngropate în uitare de cele englezeşti. Unii dintre ei au fredonat chiar câteva fragmente din cântecele lor.

Am scris pe tablă titlul cântecului: „ C’est quand le bonheur?“ („Când eşti fericit?“). Am preferat acest hit din 2005 al cântăreţului francez Cali, considerând că reprezintă suportul ideal pentru temele ce trebuiau abordate (prietenia, dragostea, mijloacele de comunicare), precum şi pentru învăţarea unor cuvinte şi expresii familiare, exprimarea unor acte de vorbire, recunoaşterea şi fixarea unor structuri gramaticale.

Titlul întrebare cerea şi nişte răspunsuri; de aceea, elevii au fost invitaţi să definească fericirea, să spună când se simt fericiţi. Lăsând deoparte timiditatea, teama de a pronunţa greşit, şi-au spus părerile sincer, dovedind multă înţelegere, bun simţ, discernământ. Le-au fost prezentate şi cugetări ale unor personalităţi celebre, precum şi proverbe.

Pentru a le verifica competenţa de înţelegere orală, au fost întrebaţi dacă au sesizat repetarea unei sintagme. Am scris-o pe tablă în stânga şi în dreapta ei câteva expresii cu care era asociată, în dezordine. Au ascultat din nou cântecul şi au fost rugaţi să le aşeze în ordinea auzită.

La sfârşitul acestui exerciţiu au primit textul cântecului. Pentru înţelegerea detaliată şi pronunţarea corectă a versurilor, elevii au citit versurile. Am reperat apoi, împreună, cuvintele noi ce aparţineau, în general, limbajului familiar. Pentru a le facilita înţelegerea lor, am recurs la un exerciţiu de sinonime.

Verificarea competenţelor de înţelegere scrisă şi de exprimare orală a fost realizată cu ajutorul unor întrebări legate de conţinutul cântecului:

1 -Aţi recunoscut personajele?
2 -Care este personajul principal?
3 -Ce vrea să facă?
4 -Unde se petrece acţiunea? Există în cântec precizări referitoare la locul acţiunii?
5 -Acţiunea este trecută/prezentă/viitoare?
6 -Care este modul şi timpul verbelor cel mai frecvent folosit?
7 -Care sunt cuvintele/expresiile care exprimă căutarea fericirii?
8 -Cum se sfârşeşte întâmplarea prezentată?
9 -Ce impresie degajă cântecul?

Elevii au fost puşi să aleagă răspunsurile corecte, subliniind termenii convenabili din grila de impresii şi sentimente dată şi să şi le justifice.

Apoi, le-au fost distribuite partiturile acestui cântec. Având şi textul, ei au cântat alături de Cali „C’est quand le bonheur?“.

 Demersul meu metodologic a urmărit mai multe etape:

-introducerea („la mise en route“);
-ascultarea cântecului fără text;
-ascultarea cântecului cu textul acestuia;
-prelungirea activităţii.

Această ultimă etapă lărgeşte câmpul de reflecţie al elevilor, fixează cunoştinţele lexicale şi gramaticale ale acestora, aduce informaţii noi din dicţionare, albume, internet.

Le-au fost propuse, pe grupe, două tipuri de activităţi care să le pună în valoare creativitatea: realizarea unui eseu despre fericire şi compunerea unui e-mail adresat unei fiinţe dragi.

Având în vedere că sunt „muzicieni“, le-am propus să-l înveţe pentru a-l putea cânta ulterior în cadrul evenimentelor legate de limba franceză.

 La origine, cântecul nu a fost creat pentru a fi utilizat în timpul orelor de clasă. Prima sa funcţie este de a amuza, de a povesti o întâmplare, de a distra, de a relaxa, de a-i face pe oameni să danseze.

Pistele pedagogice propuse au fost concepute cu dorinţa de a îmbogăţi ora de clasă cu practici interactive, de a conferi limbii franceze, ca limbă străină, statutul său de limbă vie.

În afară de calitatea sa sonoră, tematică, acest suport auditiv se distinge şi prin calitatea lingvistică, conţinând structuri şi expresii care, odată cântecul asimilat, învăţat, vor rămâne în memoria auditivă, putând fi folosite cu uşurinţă în practica orală, dar şi în cea scrisă.

Obiectivul pedagogic rezumat în câteva cuvinte ar fi: creşterea interesului de a învăţa.

Cântecul -mijloc ludic, motivant, original- merită să fie folosit în învăţarea limbilor străine.

 Bibliografie

 Boiron Michel. Approches pédagogiques de la chanson. Cavilam, Vichy, 2005.

Cuq Jean Pierre, Gruca Isabelle. Cours de didactique du français langue étrangère et seconde. Presses universitaires de Grenoble, Grenoble, 2005.

Dragomir Mariana. Puncte de vedere privind predarea – învăţarea limbii franceze ca limbă străină. Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Tagliante Christine. La classe de langue. CLE International/VUEF, Paris, 2001.

***. Generation française 05. Livret pédagogique, Paris, 2005.

 ASASINATUL DE LA TUDORA – 4 DECEMBRIE 1893

Comisă la 4 decembrie 1893, în Postul Crăciunului, CRIMA DE LA TUDORA se încadrează perfect între cele două mari răscoale ţărăneşti, din 1888 şi 1907. Fireşte, a făcut valuti în presa centrală şi locală a vremii.

Începem cu un document oficial, anume Raportul Procurorului Tribunalului Judeţului Botoşani către Ministrul Justiţiei – „Vasile a Măriucăi a fost înainte cu 4 ani primar în comuna Tudora, timp de vreo 7 ani; a condus afacerile comunei cu multă destoinicie, însă s-a purtat cu multă violenţă faţă de locuitori; ultimii 4 ani dânsul a servit ca vatav de moşie în serviciul proprietăţii (…), locuitorii din Tudora fiind cunoscuţi ca cei mai răzvrătitori din acest judeţ. Administraţia judeţeană, văzând că în ultimul consiliu comunal nu se poate ajunge la o bună conducere a intereselor localnice, a dizolvat consiliul şi a numit ca preşedinte comisiunii interimare pe Vasile Amăriucăi, singurul care inspira mai multă confienţă pentru o bună administrare. În timpul interimatului său, sătenii din Tudora, pentru vechile resentimente ce aveau în contra-i, dădeau la fiecare moment semne de nemulţumire că dânsul se găseşte în capul comunei şi-l îndemnau de a grăbi cu lucrările alegerilor viitoare. Se mai întâmplă că tot în acest timp sătenii din Tudora se înscriau la cumpărarea pământurilor scoase la vânzare în comuna învecinată «Dolhasca», ocaziune în care deasemenea căutau în contra preşedintelui, pentru că nu le-ar fi eliberat mai urgent certificate de înscriere. În ziua de 4 decembrie, la primărie se găseau toţi funcţionarii comunali, ocupaţi fiecare cu lucrările lor. Locuitorii, în număr destul de însemnat, veneau pe rând la primărie, fie pentru a-şi regula birurile în percepţie, fie pentru alte daraveri, dar cu deosebire veneau
să-şi capete certificatele de înscriere, termenul de prezentare la Dolhasca fiind foarte apropiat. Până pe la orele 1-2 funcţionarii au stat în localul primăriei, iar pe la acea oră preşedintele Vasile a Măriucăi a ieşit, din primărie, spre a se duce la mâncare. Locuitorii adunaţi grupuri-grupuri dinaintea primăriei, prin prejur şi pe drum se apropie de dânsul şi încep a-l întreba despre interesele lor. Unii cerându-i cont ce scrisoare a primit de la Dolhasca în chestia pământurilor de vânzare (căci primise o scrisoare de la primarul de Dolhasca cu nişte petiţiuni imprimate), alţii au luat vorba despre alegeri, cerând fixarea termenului mai curând. Vasile a Măriucăi le-a răspuns că până peste 15 zile minimum nu li se poate pune alegerile, răspuns la care locuitorii au mulţumit, având o atitudine respectuoasă. Această discuţie urma pe drumul de la Primărie spre crâşma proprietăţii, la o distanţă una de alta ca de 400 m., când ajunşi cu toţii aproape de această crâşmă, Vasile a Măriucăi, văzând că oamenii s-au mulţumit cu răspunsul său relativ la alegeri, a voit să-i cinstească cu rachiu şi a căutat să intre în tinda unei dugheni, ca să scrie ţidula pentru darea rachiului. Atunci locuitorii care se strânseseră tare în jurul preşedintelui încep a striga că nu le trebuie cinstea lui, că sunt prea mulţumiţi de dânsul şi în acelaşi timp câţiva sar asupra-i, îl târâie în bătăi până în drum şi cu sălbăticie rară îl trântesc la pământ, îl lovesc, care cu ciomegele, care cu picioarele, strivindu-l cu desăvârşire. Martori de aproapi şi de departe spun că aglomeraţia din jurul victimei era de 50 oameni (…) Acest masacru a durat timp ca de o oră(…); funcţionari comunali, perceptori, notar, miliţieni, înspăimântaţi de cele ce se petreceau în vale, au fugit toţi de s-au ascuns în curtea proprietăţii (…) Până târziu seara a durat această teroare…” (Direcţia Generală a Arhivelor Naţionale, Fond Ministerul Justiţiei, Direcţia Judiciară, Dos.1/1893, f.78 şi 81), litera documentului mai menţionând că „nimene neîndrăznind a lua vreo măsură măcar în privinţa cadavrului; în timpul nopţii, asasinii, nemulţumiţiţi cu această faptă, ieşind din nou din crâşme, au mutilat cadavrul, l-au despuiat, dezbrăcat de haine, rupându-le bucăţi şi risipindu-le în toate părţile, până şi pe acoperămintele caselor şi, legând corpul victimei gol de o fâşie de rufă, l-au spânzurat de o răchită în faţa primăriei, unde a fost găsit la sosirea noastră. Se afirmă că victima a avut asupra sa bani, chitanţe, hârtii de valoare, dar nimic nu s-a găsit nici în rămăşiţele hainelor adunate, nici la locurile dimprejurul teatrului crimei.

La sosirea noastră în localitate am găsit pe locuitori adunaţi în grupuri mari pe strade şi la crâşme şi după ce am luat dispoziţiuni a se închide crâşmele; am adunat pe fruntaşii satului şi pe funcţionarii comunali, din ale căror informaţiuni am aflat numele principalilor criminali, care sunt în număr de zece până acum. Ei mărturisesc faptul, având o atitudine destul de semeaţă şi indică peste 50 de participatori pe care înadins voiesc a-i implica, spre a da crimei lor un aspect mai intim, micşorând astfel responsabilitatea lor. Aceşti principali criminali au fost puşi deja sub mâna justiţiei, rămânând ca cercetările să se continue în cabinetele Tribunalului, spre a se afla autorii morali pe care-i bănuim numai deocamdată, fără a ave indicii suficiente. D-1 Jude instructor, după rechiziţiunile noastre, va chema pe toţi cei ce au cunoştinţă în afacere şi numărul lor este destul de mare. / Forţa armată ce ni-a fost pusă la dispoziţie n-a fost întrebuinţată decât pentru aducerea la Primărie a tuturor persoanelor de care am avut necesitate în instrucţiune; astăzi ea a fost retrasă din localitate. / Despre cele ce preced, am onoare Domnule Ministru a Vă raporta, rămânând ca dispoziţiunile ulterioare ce se vor lua să vi le aducem de asemene la cunoştinţă. / Binevoiţi, Vă rog, Domnule Ministru, a primi asigurarea prea distinsei mele consideraţiuni. / Procuror Gh.Neculau (Idem, f.81 v.).

Periodicul local „Voacea Botoşanilor” consemnează că joi, 6 oct. 1894, în faţa Curţii cu Juraţi din Botoşani a venit din nou procesul intentat ţăranilor de la Tudora („Voacea Botoşanilor”, 15 octombrie 1894, p.2).

Apoi, ceva mai târziu, la 17 decembrie 1894, Procurorul General de pe lângă Curtea de Apel din Jassy raportează Ministrului Justiţiei că în asasinatul de la comuna Tudora, săvârşit în ziua de 4 decembrie 1893 asupra lui Vasile a Măriucăi, preşedintele comisiei interimare în acel timp la comuna menţionată, sunt implicaţi Gh.C.Sandu, Neculai Felciuc, Gh. C.Motriuc, V. Dănilă Cuza, Gh. Rujub, D. Humeniuc şi Anghelache Mârjan, care au venit în faţa Curţii cu Juraţi din judeţul Botoşani, în ziua de 15 ale cu rentei. Curtea a condamnat pe Sandu la trei ani, iar pe ceilalţi şase la câte un an corecţie – menţionează Raportul.

Dacă am folosi vechea judecată marxistă, specifică istoriografiei comuniste ante 1989, am putea încadra Asasinatul de la Tudora ca un act revoluţionar, premergător Răscoalei din 1907. Analizând acum, post 1989, evenimentul petrecut atunci, rămânem la convingerea unei crime odioase, abominabile.

Anul 1945…

… a fost considerat, conform istoricilor, plin de frământări şi cu grave consecinţe provocate de ororile celui de-al II-lea Război Mondial. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a uitat nord-estul Moldovei, binecuvântându-l încă o dată, cu naşterea în localitatea Borolea din comuna Hăneşti judeţul Botoşani a celebrului actor Constantin Cojocaru şi, cu siguranţă, se poate vorbi de „mâna Domnului” pe aceste meleaguri deoarece în 1931 s-a născut în Hăneşti, în preajma Crăciunului, într-o familie de preot, cunoscutul actor Teofil Vîlcu, iar 14 ani mai târziu, la Borolea, în prima zi de Paşte (6 mai), tot într-o familie de preot avea să se nască un abonat al premiilor UNITER, actorul Constantin Cojocaru.

Famila în care s-a născut Constantin Cojocaru…

… era una minunată: tatăl-preotul  Mihai Cojocaru, absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi şi mama-învăţătoarea Florica Cojocaru, absolventă a Liceului „Regina Maria” din Dorohoi, au reuşit, cu tact, să eclipseze problemele pe care societatea le crea familiei la vremea respectivă (refugiul în sudul ţării, nevoile enoriaşilor, transformarea bisericii din Borolea în punct de observare al artileriei, etc.) şi să le inspire celor 3 copii- Emil, Elena şi Constantin- propria deviză: „în viaţă pentru a te menţine trebuie să te jertfeşti”. Tânărul Constantin, beneficiind de o educaţie pe măsură a devenit un mare iubitor al cărţii, în general, şi al ştiinţelor, în special, absolvind clasele primare, şcoala secundara de 7 ani şi liceul în Botoşani. Iată o autocaracterizare a lui C-tin Cojocaru: „fiind minion, uşor fragil, deci nu prea înalt şi destul de slab, senzaţia mea este că înainte de a mă naşte am fost un semn de carte, dintr-o carte foarte importantă”. Personal cred că această „carte importantă” a început cu o poveste, pe care o prezintă  chiar renumitul actor într-un interviu din 2010 acordat „Jurnalului Naţional”: „ Nu am avut în gând să devin actor. Toată lumea are câte o poveste, ca atunci când era la grădiniţă…La mine nu s-a întâmplat asa. M-am pregătit pentru chimie, m-am dus la Iaşi să dau examen la chimie. Eram foarte bun la matematică, fizică şi chimie. Cu trei zile înainte de admiterea la institut am fugit, am luat un tren, am învăţat o fabulă pe drum şi m-am dus direct la Institutul de Teatru, unde am intrat. Nu aş mai vrea să o iau de la capăt, pentru că tot timpul am avut o baftă extraordinară şi nu ştiu dacă s-ar mai repeta.”

Astfel, în 1962 devenea student în Iaşi la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică…,

…Facultatea de Teatru, Secţia Actorie, la clasa profesorului George Carabin, ocazie cu care este rebotezat, încă din prima zi de studenţie: „eu am intrat la IATC la 17 ani. Aveam 17, dar arătam de 12 şi colegii mei au crezut că sunt băiatul administratorului şi mi-au zis: «Băi, ţâcă, ia fugi tu până la colţ să ne cumperi nişte ţigări» Şi m-am dus. Când a venit vremea să intrăm în clasă, m-am aşezat şi eu într-o bancă. «Ce cauţi tu aici, băi, ţâcă, du-te la tac-tu», mi-au zis. «Păi, sunt şi eu student», le-am spus eu mândru. «Ia-auzi, măi ţâcă…» Aşa că această poreclă s-a lipit de  mine de la 17 ani şi nu mi-a mai dat «drumul»”.

Patru ani mai târziu…

… tînărul actor Constantin (Ţâcă) Cojocaru este repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, pe a cărui scenă a evoluat din 1966 până în 1975. Despre această perioadă actorul îşi aduce aminte cu plăcere; experienţa căpătată alături de Andrei Şerban, Ion Cojar, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Alexa Visarion, ş.a, l-a  determinat să susţină că „la Piatra-Neamţ  a fost adevărata mea şcoală de teatru.” Aici a înţeles că actorul are nevoie de foarte multă răbdare, de coloană vertebrală, de muncă în echipă şi de faptul că „actorii sunt dovezi vii ale faptului că sufletul există”, aşa cum afirma Adrian Pintea. A lucrat cu mulţi regizori, a colaborat cu Marin Sorescu şi Liviu Ciulei şi a interpretat „foarte mult, de la Romeo, la Harap-Alb şi alţi Feţi-Frumoşi”, cum îi place actorului să se prezinte. Dintre rolurile jucate pe scena teatrului din Piatra-Neamţ se pot evidenţia: Topitorul de nasturi în PEER GYNT de Henrik Ibsen, regia Cătălina Buzoianu; Romeo în ROMEO SI JULIETA de W. Shakespeare, regia Silviu Purcărete; Davidson în DOSARUL ANDERSONVILLE de Saul Lewitt, regia Emil Mandric; Harry Philton în ZIGGER-ZAGGER de Peter Terson, regia Cornel Todea; Gaga Ioana (travesti) în MATCA de Marin Sorescu, regia Marin Sorescu; Gustave în BALUL HOŢILOR de Jean Anouilh, regia Radu Penciulescu; Vestitorul de bâlci în WOYZECK de Georg Buchner, regia Radu Penciulescu; Jeff în JOCUL DE-A VACANŢA de Mihail Sebastian, regia Gabriel Negri; Harap Alb în HARAP- ALB dupa Ion Creangă, dramatizarea si regia Zoe Anghel Stanca; Costica în ŞEFUL SECTORULUI SUFLETE de Alexandru Mirodan, regia Gabriel Negri; Hans în INIMĂ RECE de Wilhelm Hauff, regia Sanda Manu; Gheorghe în NĂPASTA de I.L. Caragiale, regia Alexa Visarion; Căpitanul Masham în PAHARUL CU APĂ de Eugene Scribe, regia Gabriel Negri; Laonic în CRONICA PERSONALĂ  A LUI LAONIC de Cornel Paul Chitic, regia Magda Bordeianu; Servitorul in NOAPTEA ÎNCURCĂTURILOR de Oliver Goldsmith, regia Andrei Şerban; Cerşetorul în OMUL CEL BUN DIN SICIUAN de Bertolt Brecht, regia Andrei Şerban; Soldatul Brave în DACĂ RĂZBOIUL AR IZBUCNI de Staffan Ross, regia Ion Cojar; Omul de tinichea în VRĂJITORUL DIN OZ dramatizare de Eduard Covali şi Paul Findrihan după Frank Baum, regia Ion Cojar; Iscoada în RĂZVAN ŞI VIDRA de B.P. Haşdeu, regia Gabriel Negri; Băiatul rău în AFARĂ-I VOPSIT GARDU’, ÎNĂUNTRU-I LEOPARDUL de Alecu Popovici, regia Ion Cojar;

În 2009, în „Cotidianul”, Gabriela Lupu  consemnează într-un interviu cu Constantin Cojocaru, un episod semnificativ din stagiatura acestuia la Teatrul Tineretului: „Îmi amintesc că a venit la un moment dat să monteze la Piatra, Marin Sorescu chiar pe una din piesele sale, “Matca”. Şi în acea montare avea nevoie de două babe. Şi în rolurile “gaga Ioana” şi “gaga Aglaia” ne-a distribuit pe mine (n.a. Constantin Cojocaru) şi pe Paul Chiribuţă. Aveam amândoi 20 şi ceva de ani. Am zis că-şi bate joc de noi şi atunci am jucat în consecinţă. Era pe vremea aceea în plină “glorie” Cântarea României şi atunci am ales să jucăm aşa, nişte babe de pe tractor. Spuneam textul ca pe o poezie patriotică, în “forţă”. Sorescu ne lăsa să ne facem “numărul”. Şi, la un moment dat, a venit să vadă o repetiţie Liviu Ciulei. Şi el ne-a spus delicat: “E interesant ce propuneţi voi, băieţi, dar eu îmi aduc aminte că am văzut o bătrână într-un sat care vorbea singură pe stradă şi spunea: “Nu ne duce, Doamne, în iarnă. Nu ne lăsa, Doamne. Mai îndură-te de noi”. Nu ştiu, dar parcă mai aproape sunt bătrânele de la ţară de Dumnezeu decât de şedinţele de partid”, a zis domnul Ciulei. Şi atunci, ruşinaţi, ne-am dus în cabină şi am refăcut rolul, abordându-l dintr-un cu totul alt unghi, cel adevărat, de data asta”

Începând cu anul 1975 se transferă la Teatrul Odeon din Bucureşti…,

…unde cunoaşte adevărata  ascensiune spre ceea ce Gabriela Lupu  numea „un actor iubibil” sau Miruna Runcan „…unul dintre cei mai elastic-complecşi-compleţi artişti de teatru ai generaţiei sale”. A jucat numeroase roluri cum ar fi:Utnapishtim în EPOPEEA LUI GHILGAMESH, versiune teatrală Dragoş Galgoţiu; Istvan în joi.megaJoy de Katalin Thuroczy, un spectacol de Radu Afrim; Pisanio în CYMBELINE de William Shakespeare, regia Laszlo Bocsardi; Regele Peter în LEONCE ŞI LENA de Georg Buchner, regia Alexandru Dabija; Black Will în ARDEN DIN FEVERSHAM de un autor englez anonim din secolul XVI,regia Dragoş Galgoţiu; Leonida în CONUL LEONIDA FAŢĂ CU REACŢIUNEA de I.L. Caragiale, regia Mihai Maniuţiu; Zoe în GAIŢELE de Alexandru Kiriţescu, regia Alexandru Dabija; Alchimistul în ALCHIMISTUL dramatizare de Radu Macrinici, după Paulo Coelho, regia Anca Colţeanu; Ridolfo în CAFENEAUA de Carlo Goldoni, regia Dragoş Galgoţiu; Mick în FRAŢII de Sebastian Barry, regia Alexandru Dabija;  Toulon în M…BUTTERFLY de David Henry Hwang, regia Ada Lupu; Mamoun în SARAGOSA–66 DE ZILE dramatizare de Alexandru Dabija după MANUSCRISUL GĂSIT LA SARAGOSA de Jan Potocki, regia Alexandru Dabija; Bonsai în UPERCUT STÂNGA de Joel Jouanneau, regia Dragoş Galgoţiu; Robert în OPERA DE TREI PARALE de Bertolt Brecht, regia Beatrice Bleont; Chigol în LULU de Frank Wedekind, regia Dragoş Galgoţiu; Tatăl în SGANARELLE de Moliere, regia Dragoş Galgoţiu; Omul căldurii, omul viitorului în LA ŢIGĂNCI după Mircea Eliade, text pentru spectacol Cristian Popescu, regia Alexander Hausvater; Tyrell în RICHARD III de W. Shakespeare, regia Mihai Maniutiu; Mai multe roluri în TEATRU SEMINAR dupa Petre Ţuţea, regia Dragoş Galgoţiu; Ţiganul, Trecătorul, Garcia Lorca in …AU PUS CĂTUŞE FLORILOR…  de Fernando Arrabal, regia Alexander Hausvater; Dottore în MINCINOSUL de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur; Robert în OPERA RÂNJETULUI de Dario Fo, regia Dragoş Galgoţiu; Spectatorul în DRAGOSTEA MEA ELECTRA de G. Laszlo, regia Gelu Colceag; Bufonul în REGELE LEAR de W. Shakespeare, regia Mircea Marin; Anghel în REGINA BALULUI de Nicolae Mateescu, regia Gelu Colceag; Milica în VISUL UNEI NOPŢI DE IARNĂ de Tudor Muşatescu, regia Sorana Coroama Stanca; Nichita in JOCURI CRUDE de Alexei Arbuzov, regia Dinu Cernescu; Locotenentul Radu în MILIONARUL SĂRAC de Tudor Popescu, regia Florin Fatulescu şi Tudor Mărăscu; Achim în JEAN, FIUL LUI ION de George Banica şi Nicolae Ţic, regia George Banica; Andres în WOYZECK de Georg Buchner, regia Alexa Visarion; Radu Selejan în ORDINATORUL de Paul Everac, regia Tudor Mărăscu; Pascalide în OPINIA PUBLICĂ de Aurel Baranga, regia Geta Vlad; Makar în SERENADA TÂRZIE de Alexei Arbuzov, regia Geta Vlad; Ţăranul în RĂZBOIUL VACII de Roger Avermaete, regia Dinu Cernescu; Pătraşcu în DESCĂPĂŢÂNAREA de Alexandru Sever, regia Tudor Mărăscu; Tolea Jarikov în DA SAU NU de Al. Gherman, regia Alexa Visarion; Ciobanul lunatec în ZAMOLXE de Lucian Blaga, regia Dinu Cernescu; Robert în REGELE IOAN de Friedrich Durrenmatt, regia Letiţia Popa; Trică în COMEDIILE CU OLTENI de Gheorghe Vlad, regia Geta Vlad; Bunicul în CAROL de Slawomir Mrozek, regia Mihai Stan; Gică în COMEDIE FĂRĂ TITLU de Ion Băieşu, regia George Banica;

A participat la numeroase Turnee şi Festivaluri…:

Festivalul Le Printemps des Comediens de la Montpellier cu spectacolul PESCĂRUŞUL;

Festivalul „La Luzege” din Lapleau-Coreze cu spectacolul PESCĂRUŞUL ;

Festivalul Internaţional de Teatru din Sibiu, turneu la Sf. Gheorghe, Biserica Catolică din Câmpulung Muscel, traseul pelerinajului la Santiago de Compostella în 26 de biserici catolice în Franţa şi Spania cu spectacolul MEMORIA CELOR CARE AU TRECUT ;

Turneu la Manchester, Leister şi Brighton, Marea Britanie cu spectacolul RICHARD III (1994);

Turneu la Hebbel-Theater din Berlin cu spectacolul FRAŢII ;

Turneu la Hebbel-Theater din Berlin, participare la Expoziţia Mondială de la Hanovra cu spectacolul SARAGOSA – 66 DE ZILE (2000);

Turneu în Franţa cu spectacolul SGANARELLE ;

Festivalul de Teatrul Experimental de la Cairo cu spectacolul TEATRU SEMINAR (1993);

Turneu la Oldenburg, Germania cu spectacolul LA ŢIGĂNCI (1996);

Festivalul de la Szambek, Ungaria cu spectacolul DRAGOSTEA MEA ELECTRA (1992);

Turneu la Oldenburg, Germania cu spectacolul …AU PUS CATUŞE FLORILOR… (1993);

Turneu la Moscova cu spectacolul WOYZECK (1983);

Turneu în Danemarca (1972), Serbările de la San Marino (1971), Festivalul de la Siberik, Croaţia cu spectacolul HARAP –ALB;

Bienala de la Veneţia cu spectacolul VRĂJITORUL DIN OZ (1968);

Debut la Festivalul de Teatru de la Nurnberg cu spectacolul AFARĂ-I VOPSIT GARDU’, ÎNĂUNTRU-I LEOPARDUL (martie 1967).

Talentul şi succesul actorului

au fost recunoscute …

…atât în ţară cât şi peste hotare, de numeroşi specialişti de teatru şi film şi nu în ultimul rând de către cel mai sever critic, spectatorul. S-a pensionat, la 53 de ani, în 1998, dar “valoarea de utilizare mi-a crescut brusc”, după cum afirmă Constantin Cojocaru, care  îşi doreşte să joace continuu, deoarece face parte dintre actorii care, efectiv, depun tot sufletul pentru reuşita unui spectacol. Aşa s-a întâmplat şi cu ultimele două piese (jucate în Franţa, Belgia şi Luxemburg), în care a fost protagonistul: “Ultimele zile ale Ceauşeştilor”, unde a interpretat rolul lui Nicolae Ceauşescu şi “Mansardă la Paris cu vedere spre moarte”, în care a jucat rolul lui Emil Cioran. Tot o recunoaştere sunt numeroasele premii şi nominalizări obţinute de-a lungul carierei: Nominalizat la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru Istvan din joi.megaJoy,2007; Premiul pentru cel mai bun rol feminin în spectacolele GAIŢELE de Alexandru Kiriţescu si CHEEK TO CHEEK de J.Gardell (Teatrul Nottara), Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamţ, octombrie 2005;

Nominalizat la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor pentru rolul Zoe din GAIŢELE de Al. Kiriţescu, 2003.

Cu aproximativ şase luni  în urmă…,

…Şcoala din Hăneşti s-a bucurat de prezenţa fratelui actorului Constantin Cojocaru, inginerul botoşănean Emil Cojocaru, care într-un periplu prin locurile natale, printre altele, ne-a povestit despre familia sa, despre şotiile copilăriei şi bineînţeles despre fratele său, precizându-ne că ,,Ţâcă nu îmbătrâneşte niciodată şi mai are multe de spus în teatru”.

Dacă Constantin Cojocaru…

…  are senzaţia că înainte de a se naşte a fost un semn de carte, într-o importantă carte a vieţii, cu siguranţă, după naştere, Ţâcă Cojocaru, nu reprezintă numai un semn de carte, ci o pagină din istoria teatrului românesc şi, cu siguranţă,  un capitol din istoria satului Borolea şi a comunei Hăneşti, de unde a început povestea…

OMUL CARE-ŞI ARE VREMEA LUI
CA PIEDESTAL

 În curând, eroul acestui text îşi va sărbători a 85-a aniversare a zilei de naştere, prilej pentru un tot atât de bogat bilanţ al ipostazelor sale de viaţă, fără număr, pe care, nostalgic, le retrăieşte în gânduri încă neşterse de vreme.

Ar fi vrut să scrie o carte despre cele petrecute pe parcursul sinuos al anilor săi de până acum, dar n-a apucat a se hotărî, deocamdată; a şi pregătit un cuprins al acesteia: Casa părintească, Copilăria, Munca „de jos”, Cum am învăţat carte, Premilităria şi refugiul, Şcolile care m-au făcut om, Itinerar profesional, Recunoaşteri şi recompense, Viaţa de familie, Pensionarea, Mergând mai departe.

Îi place să împărtăşească şi altora, dispuşi să-l asculte, crâmpeie din povestea vieţii sale, şi o face într-o rostire fluentă, numai din când în când întreruptă de câte o răsuflare adâncă, trădând un sentiment de melancolie care îl încearcă atunci când amintirile îi ating coardele cele mai sensibile ale sufletului; şi printre genele întredeschise, privirea-i cată către depărtări, urmărită de atenţia interlocutorului.

Sunt şi eu unul dintre acei care l-au ascultat, chiar de mai multe ori, şi, de această dată, mi-am propus să ofer şi cititorilor revistei „Luceafărul” măcar o parte din istorisirile sale, relevante pentru a-i contura, oricât de vag, personalitatea sa exemplară, la a cărei temelie stă SFÂNTA MUNCĂ, cu care s-a întovărăşit încă de la o vârstă fragedă, piedestal OMULUI capabil să îndure, să reziste, să înveţe, să iubească şi să slujească ţara, cu devotament, până la uitare de sine, timp de aproape jumătate de secol.

Născut la 22 ianuarie 1926, în satul Sârbi din comuna Vlăsineşti, primul din cei trei copii ai lui Vasile şi Natalia Găină, Nică (aşa i s-a zis de mic şi încă i se zice) n-a fost deloc un răsfăţat.

A învăţat şapte clase la şcoala din sat, avându-i învăţători pe Constantin Buhăceanu şi Visarion Ficiuc şi, încă de atunci, a fost nevoit să muncească, alături de tatăl său (mecanic de meserie), pe la diferiţi proprietari de tractoare, batoze de treier, mori şi făbricuţe de ulei, din comună şi din fostul târg Săveni pentru a-şi câştiga existenţa.

La sfârşitul clasei a VII-a, pentru cel care visa să înveţe mai departe, începe, cu adevărat, o viaţă de coşmar. Cu numai 2-3 zile înainte de Sf. Apostoli Petru şi Pavel, când, după tradiţie, se serba încheierea anului şcolar şi se premiau fruntaşii la învăţătură, toţi elevii şcolii au fost adunaţi de învăţătorul Buhăceanu care, cu lacrimi în ochi, le-a explicat tragedia cotropirii Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, ca urmare a Ultimatum-ului URSS din 26-28 iunie 1940. Serbarea n-a mai avut loc.

Spectrul celui de Al Doilea Război Mondial era aproape. Tatăl lui Nică a fost concentrat şi, la 22 iunie 1941, executa ordinul mareşalului Ion Antonescu: „Soldaţi, vă ordon: Treceţi Prutul!”, iar Nică a rămas, în acele condiţii, cap al gospodăriei. Evenimentele de pe front generau mari nelinişti în sufletele celor de acasă şi acestea aveau să se precipite spre sfârşitul anului 1943 şi începutul celui următor, când armatele sovietice au reuşit să oblige trupele germane şi pe cele ale aliaţilor să bată în retragere, ajungând până la Prut şi, astfel, mutarea războiului pe teritoriul ţării noastre devenise iminentă.

Evacuarea populaţiei şi protejarea principalelor bunuri de primejdia ce se apropia a fost măsura prioritară pe care au luat-o autorităţile din această parte a Moldovei. Întâietate, în această privinţă, avea tineretul între 17 şi 21 de ani, spre a fi cât mai ferit din calea războiului. Către sudul ţării erau dirijate convoaiele de refugiaţi şi, tot întracolo mărşăluia şi tineretul premilitar din Sârbi. Era, pentru copiii aceia, care, până atunci, nu ajunseseră mai departe de Săveni, prima confruntare dură cu viaţa. Ca mai toţi ceilalţi, Nică Găină, încălţat cu opinci şi având în spate un sac – un fel de raniţă -, în care îngrămădise nişte lucruri necesare pentru un drum atât de lung: câteva schimburi din pânză de cânepă, cusute de mama, un prosop, tot din pânză de cânepă, ţesută de aceleaşi mâini, o bucată de săpun de casă, o pereche de opinci noi, din piele de porc, o lanternă şi ceva de mâncare, păşea cu silă, blestemându-şi, în gând, soarta.

Premilitarii din Sârbi, aflaţi sub comanda învăţătorului Constantin Buhăceanu, au făcut primul popas la Botoşani, fiind cazaţi în unitatea militară de pe „Sucevei”; au dormit pe jos, pe saltele umplute cu paie, fără să se dezbrace. A doua zi, au mai parcurs 40 de kilometri, până la Tudora, iar în ziua următoare au ajuns la Vânători (Neamţ), unde au poposit din nou, câteva ore bune. (Din cauza oboselii îndelungate, s-a impus regula ca, după 3-4 zile de mers, să se dea câte o pauză de o zi, pentru refacere).

În continuare, s-au mai făcut opriri la: Bălţăteşti, Tupilaţi, Șerbeşti, Săvineşti, Roznov, Buhuşi, Fărăoani, Răcăciuni, Pânceşti, Adjud, Mărăşeşti, Focşani şi Suraia.

Cu cât se înainta spre sud, coloanele de refugiaţi se îngroşau. Iar premilitarul Nică Găină se simţea tot mai slab şi străin în marşul său dezolant; şi, văzându-şi grupul de camarazi atât de neînsemnat în mulţimea aceea de căruţe trase de cai şi care trase de boi, încărcate cu oameni şi bagaje, amestecate cu efective de pedeştri şi motorizate ale armatelor română şi germană, care aveau aceeaşi ţintă, deznădejdea îi cuprindea toată fiinţa.

Ajunşi pe linia de fortificaţii Focşani – Nămoloasa – Galaţi, premilitarii au fost încadraţi în campania militară şi, în perioada 15 aprilie – 23 august 1944, au lucrat în spatele frontului, la construcţia de cazemate, cuiburi de mitraliere, tranşee, şanţuri anti-tanc, la încărcat-descărcat balast pentru betoane, la tăiat lemne din pădure pentru adăposturi (bordeie) ş.a.

Premilitarii din localităţile Sârbi, Bozieni, Vlăsineşti, Săveni, Hăneşti şi Ştiubieni au făcut parte din aceeaşi companie, repartizată să lucreze în zona de fortificaţii Suraia – Năneşti – Vadu-Roşca – Hanu Conachi, situată între râurile Siret şi Putna. În această companie a lucrat şi a îndurat premilitarul Nică Găină cele mai grele privaţiuni: a muncit peste puteri în gospodăria familiei unde a fost cazat şi pe la alţi gospodari, pentru a supravieţui; dormea pe unde apuca – în casă, într-o magazie, sub un şopron, pe-o prispă, afară – fără învelitori, în ciuda faptului că, de-a lungul perioadei respective, au fost şi nopţi ( şi zile) mai reci; igiena personală nu şi-o putea asigura în circumstanţele date, când, de la unitate, primea doar o bucată de săpun, o dată pe lună; rufele şi hainele le putea spăla numai în apa rece a râului, iar o baie corporală, când şi când, o putea face în aceeaşi apă, a Siretului. De bani, pentru câte ceva strict necesar, nici vorbă!

Când zona aceasta a devenit teatru de război, conducerea armatei a dat ordin ca tinerele contingente de premilitari, spre a fi protejate, să fie retrase şi mai la sud, spre Râmnicul Sărat, Balta Arsă, Amara, pentru ca, nu după mult timp, compania lui Nică Găină să fie dizolvată şi premilitarii să fie liberi să plece unde vor şi cum pot. Dar, ce-a urmat pentru ei a fost şi mai rău. Ştiau cât de anevoios era să ajungă acasă. Drumurile spre Moldova erau greu de străbătut şi pericolele pândeau la tot pasul. Pretutindeni, convoaie ale armatei sovietice şi coloane nesfârşite de prizonieri. Încotro s-o ia „liberatul” Nică Găină? Fără un ban în buzunar, flămând şi dezorientat, fără speranţa de a afla un adăpost pentru o noapte sau măcar pentru un ceas, unde să-şi odihnească trupul trudit, înainta pe cărări paralele cu şosele, camuflate de culturi încă neculese, deoarece pericolul cel mai mare pentru el – ca şi pentru ceilalţi premilitari eliberaţi – îl reprezentau coloanele de prizonieri escortaţi de militari ruşi înarmaţi, în care oricând putea fi înrolat, sub ameninţarea cu moartea prin împuşcare, în caz de nesupunere. (Eventualii captivi îi înlocuiau pe cei care reuşeau să se desprindă din coloanele în marş şi să se facă nevăzuţi, în lanurile de porumb, de floarea soarelui sau în păduri).

Avantajul lui Nică a fost că nu era singur la acest drum. Erau împreună câţiva consăteni şi optimismul nu i-a părăsit nicio clipă. Mai aveau şi norocul să întâlnească în calea lor şi grupuri de militari români, care, nu numai că-i tolerau, dar îi şi sfătuiau cum să evite primejdiile.

Aproape o lună de zile a durat întoarcerea lor acasă şi, în tot acest timp, de puţine ori au beneficiat de găzduire şi hrană din partea unor săteni, oameni ai lui Dumnezeu; în mod obişnuit, făceau popasuri prin adăposturi nelocuite, colibe şi case pustii din vii şi livezi şi-şi astâmpărau foamea cu ce mai găseau pe câmp: fructe, struguri uitaţi prin podgorii, morcovi, sfeclă, cartofi, porumb chiar, şi toate li se păreau bune.

Îmbrăcămintea le era ponosită şi ruptă, abia se mai ţinea petic de petic. Încălţăminte nu mai aveau în picioare; de-atâta umblat desculţi, li se îngroşaseră tălpile încât nu mai simţeau pământul grunzuros sau pietrele pe care călcau.

Era spre sfârşitul lunii septembrie când cei patru premilitari au ajuns la casele lor din Sârbi. Li s-a părut că tot satul era în sărbătoare. Le-au ieşit în întâmpinare părinţii, rudele, vecinii, mulţi prieteni, toţi frumos îmbrăcaţi şi cu bucuria revederii zugrăvită pe feţele umezite de lacrimi. Îmbrăţişările s-au prelungit, într-o tăcere impusă de solemnitatea momentului, până când peregrinilor, epuizaţi de oboseală şi foame, li s-au deschis uşile caselor mari; mulţimea aceea de oameni, adunaţi să-i vadă, a continuat să mai rămână în aceleaşi ogrăzi, nehotărâţi să plece curând. Abia atunci li s-au dezlegat limbile…

Pe Nică al lui Găină, primirea acasă l-a impresionat în mod cu totul deosebit. Mama a fost cea dintâi care l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat îndelung, plângând în hohote de bucurie; nu-i venea să creadă că i s-a întors băiatul; era ca şi cum s-ar fi născut a doua oară. Multă vreme i-au sunat în urechi cuvintele de-atunci ale mamei, copleşită de fericire: „Dragul mamei, mulţumesc lui Dumnezeu că te-am văzut sănătos acasă. De-acum, pot să mor liniştită.” N-a murit, pentru că era încă tânără. Avea atunci doar 38 de ani. Iar feciorul ei cel mare, aflat lângă ea, o învrednicea şi mai mult.. Ceva, totuşi, îi apăsa pe suflet: satul fusese ocupat de armata rusească, cu consecinţe care aveau să împovăreze încă multă vreme viaţa oamenilor de pe aceste meleaguri. Şi, Natalia Găină, mama lui Nică, deodată, întracolo s-a lăsat dusă de gânduri… I-au fost rechiziţionaţi, pentru armata rusă, caii şi căruţa, i-au fost luate vitele şi păsările, cerealele din podul casei şi nu doar numai ei…; populaţia aptă de muncă şi, îndeosebi, bărbaţii tineri erau obligaţi să presteze diferite munci în folosul armatei ruseşti – recoltarea, selectarea, ambalarea, descărcarea şi depozitarea produselor agricole alimentare confiscate de la populaţie, colectarea unor bunuri din gospodăriile celor neîntorşi încă din refugiu ş.a., toate considerate captură de război.

Şi Nică, cel care, odată ajuns acasă, s-a prezentat la primărie, pentru a fi luat în evidenţă, şi-a făcut buletinul de identitate şi, consimţindu-şi toate îndatoririle cetăţeneşti, a participat la unele dintre aceste corvezi. Locul său de muncă era însă acasă. Fără el, principalele treburi gospodăreşti nu s-ar fi putut face. Era vreme de toamnă. Anul fusese ploios şi pământul a rodit bine. Oamenii rămaşi în sat – bătrâni, femei, copii, cei răniţi în război sau care au părăsit unităţile militare în retragere – au participat la strânsul recoltei; dar, lipsind mijloacele de transport (care fuseseră rechiziţionate), aceasta a rămas pe câmp. Doar o mică parte din produsele ameninţate de vitregia vremii reci, atât cât să asigure strictul necesar pentru hrana zilnică a oamenilor, a putut ajunge în sat, cărată cu spatele – grâu „treierat” cu palmele, ştiuleţi de porumb, cartofi, fasole, sfeclă ş.a.

Unii mai inventivi şi-au confecţionat cărucioare cu două roţi (de cotigă) pentru transporturi de mai mare volum. Aceste mijloace „cu tracţiune umană” aveau să fie la modă, după aceea, în toată perioada colectivizării, cu ele transportându-şi CAP-iştii mica producţie de pe loturile ajutătoare. Cei mai buni gospodari de altădată trăgeau la ham, de-a valma cu foştii săraci ai satului, într-o umulinţă comună.

N-a fost scutit de astfel de pătimiri nici feciorul cel mare al familiei Găină. La o vreme, însă, n-a mai putut îndura atâta înjosire şi s-a hotărât să-şi schimbe destinul. Tot la învăţătură i-a fost gândul. Dar, nemaiputând fi primit la cursurile de zi ale unei şcoli – avea 19 ani -, s-a înscris la „fără frecvenţă”, secţie a Liceului „Grigore Ghica” din Dorohoi, unde, în anii 1945-1948, a promovat 5 clase – 4, curs inferior (gimnaziu) şi clasa a V-a, curs superior.

Ca să câştige un ban al lui şi în aceşti ani, alterna pregătirea pentru şcoală cu munca, alături de tatăl său, în meseria de mecanic, pe care mai demult o deprinsese. Iar după sesiunea de examene pentru promovarea clasei a V-a, din luna iulie până în septembrie, a participat ca voluntar pe Şantierul Tineretului Bumbeşti – Livezeni, din Valea Jiului, lăsând şi acolo o fărâmă din fiinţa sa.

După numai două luni, a fost încorporat pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu şi, după lăsarea la vatră, a pus, din nou, mâna pe carte, învăţând cu o perseverenţă demnă de invidiat. Urmează cursurile unei şcoli de contabilitate din Iaşi, absolvă , apoi, Şcoala Medie de Comerţ Cooperatist din Vatra-Dornei ca, în 1959, să absolve Facultatea de Economie şi Finanţe din cadrul Institutului de Ştiinţe Economice Bucureşti, obţinând diploma de „licenţiat în economie”.

Calităţile şi meritele sale profesionale au atras atenţia superiorilor şi, ca urmare, a fost recrutat pentru Şcoala de Cadre din Bacău, cu durata de un an. După absolvirea acestei şcoli a fost pus la dispoziţia conducerii fostei regiuni Suceava. Tot atunci s-a şi căsătorit, trăind astfel marea taină că în marginile fiinţei sale poate cuprinde nemărginitul.

Din septembrie 1956, timp de 12 ani, a îndeplinit diferite munci de răspundere în fostul raion Fălticeni: lucrător politic, şef al Serviciului Plan la Întreprinderea Forestieră şi, apoi, la Sfatul Popular Raional. Reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, din 1968, i-a prilejuit economistului Nică Găină întoarcerea pe meleagul Botoşanilor, ca director al Sucursalei Judeţene C.E.C., funcţie pe care a îndeplinit-o nu mai puţin de 20 de ani, până la pensionare. Aici, şi-a dovedit, pe deplin, competenţele de conducător model: permisiv, cooperant, capabil de iniţiative valoroase, omul care a adus cu sine un suflu managerial mobilizator şi responsabil, în concordanţă cu obiectivele unităţii, în scurtă vreme, situată, sub conducerea sa, printre cele mai bune sucursale din ţară – cu un mare număr de sedii proprii şi mandatare, amenajate corespunzător, organizate la nivelul celor mai exigente cerinţe şi deservite de un personal pe măsură: profesionist, cinstit, disciplinat şi devotat locului de muncă, până la sfinţenie. În scrisoarea adresată, la 12 martie 1988, D-lui Director al Sucursalei C.E.C. Botoşani, cu prilejul ieşirii sale la pensie, de către prof. dr. Mircea Popovici, preşedintele C.A. al C.E.C., se afirmă: „Situăm pe loc de frunte eforturile depuse de Dv. Personal şi de colectivul de lucrători ai sucursalei de sub conducerea Dv., pentru modernizarea sediului Filialei C.E.C. Dorohoi, precum şi pentru finalizarea construcţiei şi darea în folosinţă a noului sediu al Sucursalei Botoşani, care se impune prin sobrietate şi funcţionalitate… Aţi contribuit la creşterea prestigiului C.E.C., la dezvoltarea spiritului de economisire al populaţiei, aţi instaurat un climat sănătos de muncă la nivelul întregului personal, tot ce aţi realizat constituind adevărate exemple de referinţă pentru cei care vă vor urma, premize pentru continuarea activităţii Sucursalei Botoşani în aceleaşi bune condiţii. Vă mulţumesc, pentru că datorită eforturilor Dv. şi ale colectivului pe care l-aţi coordonat, Sucursala C.E.C. Botoşani şi-a îndeplinit, timp de 20 de ani, rolul de adevărată „bancă populară”. Vă felicit încă o dată, şi vă urz multă sănătate, ani mulţi de viaţă şi multe împliniri personale Dv. şi întregii Dv. familii.”

Au urmat 11 ani, chiar fericiţi, pentru Dl. Director pensionar şi familia sa. Doamna a continuat să lucreze pe postul de secretar şi administrator la Grupul Şcolar „N. Iorga” din Botoşani, iar Doina, unica lor fiică, le aducea numai bucurii.

În anul 1999, însă, tovarăşa de viaţă a celui care, timp de 43 de ani, a girat şi fericirea familiei a trecut în nefiinţă. De atunci, fără să se lase învins de soartă, trăieşte din plin fiecare clipă: comunică zilnic cu Doina, profesoară, acum, în Iaşi, cu ginerele, cadru didactic universitar, ori cu cei doi nepoţi – studenţi – şi se declară mulţumit că, de fiecare dată, are veşti bune de la ei; citeşte, scrie, frecventează teatrul, biblioteca şi biserica; o dată la una-două luni, îşi vizitează sora din Vlăsineşti, pretext să poposească şi pe la anumiţi prieteni de pe-aici. Şi, seară de seară, înainte de stingere, Domnul Director îşi pune în ordine gândurile pentru ziua următoare.

Neprevăzute sunt pentru D-lui numai întâlnirile cu foşti colegi de serviciu şi cu mulţi prieteni şi admiratori, care continuă să-i aţină calea. Un drum al său până la librăria „Agata”, unde, cu regularitate, merge în ziua de 11 a fiecărei luni, pentru a cumpăra revista „Luceafărul”, durează ceasuri întregi. Îl salută cu plecăciuni, cu strângeri de mână şi cu îmbrăţişări oameni care nu-l pot uita, fiecare dorind să schimbe câteva vorbe cu D-lui. Şi tot aşa se întâmplă când se îndreaptă spre bibliotecă ori spre teatru, ceea ce-l face, uneori, să gândească aşa ca pentru sine, că valoarea lui se poate socoti şi după numărul celor ce se simt mai bine prin el.

Duminica şi în celelalte sărbători mari din calendarul nostru creştin-ortodox, D-l Director se roagă deseori în biserică, dar credinţa în Dumnezeu o poartă în suflet, mereu. Când îşi răsfoieşte albumele cu atâtea amintiri, ori când îşi revede distincţiile care i-au fost conferite pentru multele sale merite, retrăieşte, cu justificată mândrie, momentele din viaţă, care şi acum îl înalţă; şi pentru toate bucuriile pe care le-a avut şi le mai are, pentru sănătatea sa şi a copiilor, lui Dumnezeu îi mulţumeşte, convins că fără credinţă, sufletul omului este pustiu, dar şi că cea mai bună viaţă este aceea pe care Dumnezeu o face în tovărăşie cu munca omului.

Cu acest crez, să vă bucuraţi de viaţă, de dragostea şi recunoştinţa celor pe care i-aţi dăruit cu multă generozitate, de sănătate îndelungată şi de MULŢI ANI FERICIŢI.

Aceasta este şi urarea noastră, pe care v-o adresăm cu prilejul apropiatei aniversări a zilei Dv. de naştere, ab immo pectore!

179. CELE 7 ÎNSUŞIRI DEFINITORII ALE ANTIMODERNILOR:
Au fost sistematizate de Sorin Lavric din cartea lui Antoine Compagnon, „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” (vezi „România literară”
nr. 3 din 2010): ,,Potrivit lui A. Campagnon, însuşirile definitorii ale antimodernilor sunt: 1. „respingerea Revoluţiei Franceze”; 2. „repudierea Epocii Luminilor”;
3. „optica pesimistă”; 4. „credinţa în păcatul originar”;
5. „năzuinţa spre sublim”; 6. „vituperaţia discursivă”;
7. „neputinţa de a se împăca cu timpul în care le-a fost dat să trăiască”;

180. PROIECTUL EDUCŢIONAL SOLOMON MARCUS:
A fost prezentat în „Jurnalul Naţional” din 1 martie 2010. În ceea ce priveşte educaţia, Solomon Marcus crede că atenţia trebuie concentrată pe fapte ca: 1. „prea mulţi părinţi nu sunt capabili să fie prietenii copiilor lor”; 2. „prea mulţi profesori nu reuşesc să devină prietenii elevilor lor”; 3. „educaţia se bazează prea mult pe poruncă şi pe sancţiune şi prea puţin pe rugăminte, întrebare, îndoială”; 4. „educaţia nu reuşeşte încă să valorifice dimensiunea ludică, să descopere faţa pozitivă a greşelii, ca simptom al gândirii personale”; 5. „nu se face educaţia spiritului critic”; 6. „atmosfera predominantă în şcoală este mai degrabă una mohorâtă şi gravă decât una de bună dispoziţie, de bucurie, de autoironie”; 7. „programele şi manualele sunt marcate de toate aceste păcate”;

181. BLOCAJELE POEZIEI MODERNE:
Au fost identificate de Alexandru Muşina şi le-am găsit nominalizate în cartea „Paradigma poeziei moderne”, Editura „Aula”, Braşov, 2004:
1. „reflexul de protecţie” (reducerea necunoscutului la cunoscut); 2. „efectul de prezenteizare” (raportarea prezentului sau trecutului mai apropiat la un trecut mai îndepărtat – în fond unul mitic); 3. „efectul de seră” (tendinţa de a delimita anumite zone culturale, forme de expresie, de cunoaştere, de a le izola pe cât posibil de celelalte); 4. „tirania discursului” (tendinţa de a explica poezia modernă exclusiv prin cea care o precedă);

182. PARADOXUL ROMÂNESC AL SUCCESULUI EDITORIAL:
A fost sesizat de scriitorul Radu Pavel Gheo şi l-am găsit formulat în Dosarul „Dilema veche” cu tema „Cât de mare este literatura mică?” din nr. 336 / 22-28 iulie 2010: „Nu caracterul „consumist” sau „elitist” determină succesul unui autor sau al unei cărţi. Elementele extraestetice şi extraliterare joacă adesea un rol mult mai important decât produsul cultural propriu-zis”;

183. METODA COLUMB INVERSATĂ:
Aparţine scriitorului de science-fiction Michael Hăulică: „Pentru a ajunge în vest, ar trebui s-o luăm spre răsărit”;

184. UNICA FUNCŢIE A IRONIEI SOCRATICE:
„Să te ţină pe drumul căutării, să nu rămâi încremenit în iluzia unui lucru ştiut” (vezi Gabriel Liiceanu, „Întâlnire cu un necunoscut”, p. 246-247). Continuă Gabriel Liiceanu: „Dar asta nu se putea decât dacă erai dispus să accepţi (aşa cum declara Socrate despre el) că eşti de la bun început pe poziţia neştiinţei şi că vrei, cercetând, să încerci să ajungi la poziţia fermă a unui lucru înţeles şi astfel, de-abia de acum încolo, ştiut”;

185. FORMULA NOICA PENTRU DEDICAŢIILE DE PE CĂRŢILE PROPRII:
„Cu dulce dăruire românească”. O scria permanent în ultimii ani ai vieţii, iar celor din jurul său li se părea de un imens prost gust. Explică Gabriel Liiceanu, unul dintre cei din jurul lui Noica, având aceeaşi părere: „Culmea e că, prin tot ce făcuse şi prin tot comportamentul lui, Noica nu aducea a român. Era un aristocrat în carne şi oase, şi nu un Mitică guraliv şi netrebnic. N-avea nimic din acea hălăduire în timp care constituie farmecul şi blestemul acestui loc. Şi, mai presus de orice, nu avea în el nimic de ratat: făcuse o operă, iar nouă, discipolilor lui, români autentici, ne lăsase moştenire nevroza sa”; (vezi Gabriel Liiceanu, „Întâlnire cu un necunoscut”, p. 269);

186. ACOMODAREA ANTIMODERNILOR:
1. „întreţin legătura cu o epocă la care nu pot adera sub nici un chip”; 2. „sunt nişte rătăciţi care nu-şi găsesc locul şi care nu-şi pot accepta starea precară decât acoperind-o de anateme şi invective”; 3. „nişte cârtitori cărora prezentul le pare şubred, viitorul sumbru, iar trecutul mort”; 4. „nişte alpinişti stând pe buza prăpastiei, care nu îndrăznesc să privească peste margine de frică să nu cadă în hău, dar care nu încetează să dea verdicte pe seama golului căscat sub ei”; 5. „fiindcă prezentul îi chinuie, la rîndul lor se străduiesc să-şi chinuie semenii, scriind cu talent împotriva temelor la modă”; 6. „nişte colportori de presimţiri negre”; 7. „nişte spirite suspendate, care nu sunt nici tradiţionaliste şi nici progresiste, nici conservatoare şi nici liberale”; 8. „le lipsesc nu numai rădăcinile tradiţiei, dar şi încrederea în pretinsul progres al speciei” (vezi Sorin Lavric, „Falanga inadaptaţilor”, „România literară” nr. 3 din 2010).