Primit pentru publicare: 6 oct. 2017
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 6 oct. 2017
Editor: Ion ISTRATE

,,Doina’’ lui Eminescu

                         ,,Vai de biet romăn săracul
                         Că-ndărăt tot dă ca racul,
                         Nici-i merge, nici se-ndeamnă
                         Că nu-i este toamna, toamnă
                         Şi nici vară, vara lui
                         Şi-i străin în ţara lui.
                         Codrul geme şi se pleacă
                        Şi  izvoarele îi seacă,
                        Săracă ţară, săracă  !’’

        Poezia care a lipsit mai bine de o jumătate de veac din toate manualele noastre şcolare şi din ediţiile operei lui Mihai Eminescu apărute în acest timp este ,,Doina’’, acea evanghelie politică a românismului’’, cum o numea Octavian Goga cu prilejul dezvelirii unui monument dedicat poetului în localitatea Sânicolaul Mare.

     ,, S-a făcut închisoare pentru ,,Doina’’ lui Eminescu, pe vremea comuniştilor şi mai ales a sovietizării’’, spune într-un studiu introductiv un împătimit al poeziei eminesciene. În acea vreme, doar la Aiud ,,Doina’’ se recita şi se cânta în libertate deplină, ca să confirme paradoxul că într-o închisoare poţi fi mai liber decât în libertate : ,,De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-sa’’ sunt cuvinte simple, dar electrizante, clocotitoare ca toată suferinţa noastră, grea de secole. Îngânată numai în gând de către cei care o ştiau şi le era aproape de suflet, ,,Doina’’ se dovedea a fi mai puternică decât orice aparat de propagandă şi opresiune. De aceea, mai marii vremii s-au grăbit s-o elimine de peste tot, pentru a se da uitării.

     Doina este o capodoperă eminesciană care exprimă cu mijloacele artei cuvântului o concepţie politică, sau altfel spus, o atitudine a ziaristului Mihai Eminescu în împrejurările încheierii păcii de la Berlin, când, în urma războiului de independenţă din 1878, Basarabia a fost cedată Rusiei. Acest ,,cântec de lebădă’’ a fost dat publicităţii în primăvara anului 1883, în cinstea inaugurării statuii lui Ştefan cel Mare, în faţa Palatului Domnesc din Iaşi. Acolo urma să citească poetul acest poem, dar din diferite motive n-a asistat nici măcar la ceremonie. De la Iacob Negruzzi aflăm că ,,Doina’’ a fost ultima lectură a poetului la ,, Junimea’’, unde a primit aplauze şi îmbrăţişări.

      Poezia are 8 variante, dintre care, prima este scrisă, după părerea lui Perpessicius, în anul când Basarabia a fost cedată la ruşi, iar ultima versiune, este foarte probabil, o copie redactată expres pentru o lectură publică. În 1883, Alain Guilermou, directorul Institutului de Studii Româneşti din Paris spune că, între aceste două date limită, poemul a cunoscut un anume număr de modificări, dar se păstrează două elemente esenţiale ale temei: iritarea contra invadatorilor şi invocarea lui Ştefan cel Mare.

     Şapte din cele opt variante ale ,,Doinei’’ au aceeaşi formulă introductivă: ,,De la Nistru pân’ la Tisa,/ Tot românul plânsu-mi-sa’’. Modelul ei se găseşte în creaţiile folclorice româneşti de pretutindeni. Aproape fiecare versiune conţine câte un blestem, motiv des întâlnit în literatura română, care, la Eminescu este concentrat în patru versuri: ,,Cine-au îndrăgit străinii/Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia’’.

    Prin invocaţia ,,Ştefane, Măria Ta’’, care ocupă aproape jumătate din poezia ,,Doina’’, devine un cântec de luptă, iar măreţia voievodului un simbol al acesteia. Eminescu şi-l imaginează pe izbăvitor sunând de trei ori din corn ca şi cum ar fi vorba de un război ritualic, apocaliptic, dus de o fiinţă suprafirească. Controversată, înainte de 1989, dar şi după revoluţie, ,,Doina’’ nu este numai o capodoperă, ci şi cântecul năzuinţei noastre eterne.