Am primit de la cineva una dintre cele patru fotografii ale Poetului înrămată în chip de tablou, pe carton galben, vechi, nu ştiu dacă realizată ca fotografie sau desenată fin în peniţă. Este ultima lui fotografie, aceea în care lumina lui este stinsă, figura prăbuşită în interior de prea marea combustie care a consumat-o, de prea multă oboseală care l-a ajuns.

Am aşezat-o la loc de cinste, dar nu-mi plăcea s-o privesc; mă întrista şi mă apăsa nedefinit figura lui de acolo. Nu-mi rosteam explicit nici în gînd că nu-mi place, că nu mă simt în largul meu în faţa tabloului cu chipul lui învins, ca un memento al perisabilităţii omeneşti. Apoi, după o călătorie la Bălți, în Basarabia, aceea care mai păstrează invincibil şi incorijibil, oricâte lecţii i s-ar fi administrat ca să se ,,civilizeze”- precum incaşii la venirea spaniolilor – sufletul robust şi îndelung vibrator al esenţelor româneşti, după ce propriul meu suflet, nici el mai corijibil sub acţiunea aceloraşi forţe de reeducare (precum cele celebre de la Piteşti!) s-a întîlnit cu al lor, într-o combustie afectivă greu de povestit, ca amintire a acelui moment de concentrare a energiilor luminate aduse împreună în ultima zi de lumină deplină a unei veri, ei mi-au dat un dar neîntîmplător. Era chipul lui Eminescu, ţesut pe un covor, dar chipul acela tânăr; fotografia din epoca vieneză, cu plete negre de voevod, cu ochii de vultur tânăr ţintiţi spre depărtarea idealului, cu chipul parcă nu din carne, ci din fildeş dăltuit de Verocchio ori de Michelangelo; cu nimic mai prejos decît acela al lui David din Florenţa; cu fruntea aceea despre care în timpul vieţii lui colegi nemţi de la Viena şi Berlin spuneau în şoaptă înfiorata: ,,eine denkenstirne!”(o frunte de gînditor!); cu gura aceea superbă, perfect desenată, irezistibilă, cu expresia ei dulce-mândră, decât care nu ştiu să fi văzut vreodată una mai frumoasă; cu expresia lui, deopotrivă bărbătească şi vitează, dar și copilăresc adorabilă!

Privesc de o viaţă chipul acesta, încerc să-l înteleg, mai ales că mi s-a dat de sus cîndva nemăsuratul dar de-a fi fost obligată să fac acest lucru prin profesie, (din păcate, mai mult poate pentru el, decît pentru mine, care oricum nu mă voi depărta de el în viaţa asta şi dincolo de ea, forţele întunericului, , au întrerupt această legătură atunci cînd au devenit conştiente de ,,nocivitatea” ei pentru scopul lor ocult ). Privesc şi simt mereu fascinaţia ei irepreșabilă, fiind în căutarea tainei, a explicaţiei pentru care această fotografie, acest chip anume, este, categoric, cel mai multiplicat chip al vreunui român din lumea asta. Nu cred că cineva, nici cu cele mai sofisticate maşini de numărat bani sau valori, ar putea să socotească de cîte ori a apărut pe lume imaginea acestei fotografii. Pe caiete de şcoală, pe cărţi, pe tablouri şi afişe, ca şi pe bani, pe orice emblemă românească, pe orice insignă, pe orice însemn românesc, această poză a lui își trimite, iar şi iar, privirea vulturească în vânt către depărtarea idealului, chiar dacă cel ce o privește nu ştie de loc să rostească sau să conştientizeze aceste cuvinte sau noţiuni. Dar cu toţii simt ceva anume care –i face să dorească subconştient să reproducă la nesfîrşit această imagine, aproape instinctiv; aşa încât, fie dacă numai şi pentru atât ar fi venit pe lume Eminescu, doar ca să facă această fotografie, şi tot n-ar fi trăit în zadar! În definitiv, nici măcar nu e o exagerare absurdă această eventualitate, căci doar în vremea de acum fotomodelele, deci persoanele care-şi vând chipul pentru a crea şi perpetua o anume imagine, sunt printre cei mai bine plătiţi oameni din lume! Dar cînd ne gîndim câtă valoare reală a mai şi produs purtătorul acestei imagini, nu putem cuprinde cu gândul meritul cosmic al acelui om care atât de repede a schimbat imaginea aceasta pe aceea, ultima, strigăt mut al consumării rapide a omului pe pămînt, precum frumuseţea superbă de-o zi a florii trandafirului japonez.

O privesc şi încerc să înteleg clar, să-mi explic puterea ei de fascinaţie asupra poporului român şi nu numai, comparabilă doar cu puterea de fascinaţie a Giocondei care a încremenit sub unda surîsului ei valuri de admiratori, începând cu propriul ei Pygmalion, Leonardo. Poate că o explicaţie ar putea fi citită astfel: acest popor a ieşit dintr-o demnă sămânţă latină azvârlită de vânt departe, în mijlocul a trei mari mase etnice străine, precum ,,la mijloc de codru des”; altoită pe o altă demnitate autohtonă, aceea traco-dacă, învinsă, dar niciodată umilită. Naţiunea cea nouă a fost însă, înghesuită şi ameninţată mereu de altele, mereu oprimată şi agresată şi, mai ales, umilită, ca pentru o vinovăţie apriorică, aceea de-a fi reuşit să apară şi să se menţină pe lume ca un accident deranjant în planurile şi rosturile trufaşe ale atâtor altora. Demnitatea ancestrală a acestui popor, obligat la încovoiere şi umilinţă, nu o dată izvorâtă din slăbiciunea lui interioară, își resimţea parcă mereu aspiraţia spre verticalitate, ,,dorul de ce-i nemărginit”. Iar atunci cînd a văzut acest chip şi l-a resimţit ca propriu, al său, el i-a devenit emblematic, poate nu atît pentru existent, deci nu atât pentru fenomen ci, mai ales, pentru entitatea de la capătul aspiraţiei, pentru noumen. Poate că Eminescu nu reprezintă, cum s-a spus, nu o dată cu multă răutate, întru totul ceea ce este poporul român în realitate, dar precis el este ceea ce poate şi aspiră să fie în proiecţia sa virtuală, este polul său ideal. Iar chipul său de perfecţiune umanistă antică din acea poză emblematică exact asta arată, ceea ce poate şi vrea să fie, în adîncul său, sufletul românesc şi mai mult decît orice, este emblema sa de demnitate, este răzbunarea secolelor de umilinţă impusă sau învinsă, este speranţa pe care o poartă în sine, precum ghinda stejarul, că această emblemă îi va fi cândva reală; este mîndria că măcar printr-un singur reprezentant al său emblema aceasta s-a realizat, s-a întrupat în atâta incomensurabilă şi poate nu încă de toţi înteleasă, dar percepută, valoare demonstrată.

Fiecare creaţie, fiecare nouă întrupare are o oră a ei, fastă sau nefastă, habent sua fata libelli, cum spuneau latinii noştri străbuni, ceasul bun sau ceasul rău cum spun bunii noştri din bătrîni. Ca atare, nu ne putem uimi îndeajuns de ce astre (ce ,,stele cu noroc”) şi-au întâlnit zborul lor mîndru ca să reverse ocrotitoare atâta dragoste şi noroc peste clipa aceea pământească fastă în care un aparat, încă rudimentar şi nesigur, din copilăria tehnicii fotografice, a clipit scurt şi fumegător, captănd pentru atâta neînvinsă eternitate tainică minune a unui chip trecător, în chiar cea mai deplină clipă a frumuseţii lui neasemuite când părea a fi un zeu şi poate chiar era!

N U M A I P O E T U L!

Autor, Vasile LEFTER

Toboşarii TIMPULUI bat tobele Nemuririi, apropiindu-ne cu fiecare pas de sfârşitul fără sfârşit, înălţându-ne pe culmea recunoştinţei. Cu pompă, cu raport de gală ne trezesc din inconştientul cotidian, vestindu-ne un alt 15 ianuarie, o zi aniversară, o zi cu esenţă de aştri, în care s-a ivit din NEFIINŢĂ o speranţă de dăinuire – Mihai Eminescu.
A curs iarăşi peste noi TIMPUL, ciclic şi imperturbabil. Am rămas însă aceiaşi muritori care aleargă după efemerele bucurii şi visează la căţărarea pe creanga aducătoare de mulţumire permanentă. Dar SUFLETUL? SIMŢIREA? Matricea sensibilă românească? Când ne vom întoarce ochii spre valorile acestei ţări sufocate de sfătuitori dinăuntru şi din afară? Când ne vom regăsi fiinţa în colosul artistic, filosofic, lingvistic al tuturor timpurilor carpato-dunărene?
A vorbi despre Eminescu doar „la aniversară” este aproape o blasfemie. În loc să ne fie cuminecătura de fiecare zi, rămâne de multe ori doar o fugară aducere aminte. Cel care ne veghează destinul cu priviri ce ard este, deopotrivă, şi „liră de argint”, şi „glas cu durere”, şi „fire întoarsă”, şi „rege al poeziei”, şi „enigmă nesplicată”, şi Bogdan, şi Ştefan, şi Nour, şi Dionis.
Eminescu e mit şi aparţine TIMPULUI mitic! Eminescu e Luceafărul ce „mii pustiuri scânteiază”, călăuzitor pe „mişcătoarele cărări”, care se vede aici şi aiurea, străfulgerând simţurile obosite ale muritorilor şi ţara de gheaţă a gândirii! Eminescu e al românilor şi al Planetei, prea puţin slujit de ai săi! Eminescu se încifrează cu fiecare mâine care se adaugă unui azi „nepăsător şi rece”, uimit şi înţelegător, murmurând o rugă din înalturi. La ceas aniversar, vă implor „trestii gânditoare” ale acestui pământ: Iubiţi-l pe Mihai cel Mare al Spiritului românesc! Numai atunci poetul ne va fi aproape, luminându-ne „cărarea strâmtă” pe sub „umbra de răchiţi”. Atunci ne vom răscumpăra sufletul vândut neguţătorilor de iluzii, strigând TIMPULUI: O rămâi !!!

Coborât din stirpea unor Vasile Voiculescu sau Tudor Arghezi, Theodor Damian, recunoscut drept scriitor român din SUA, poet, teolog, eseist de factură creştin – ortodoxă, şi-a pus creaţia sub influenţa benefică a ortodoxismului. A rezultat de aici un demers estetic original, bine primit în ţară şi străinătate.
Obişnuit să trateze cu seriozitate tot, de la experienţe minore ( cu câtă migală îşi perfecţiona în copilărie mersul cu cercul, a făcut sute de aplicaţii pentru a realiza acele „tangente” uluitoare şi atât de necesare în câştigarea unui joc de fotbal de masă etc.) până la experienţe majore (s-o amintim doar pe cea prin care o afecţiune i-a adus, după cum spunea Horia Ion Groza, „mirosul brizei morţii şi o dificilă intervenţie chirurgicală”), Theodor Damian îşi pune viaţa sub semnul a două concepte prefiguratoare de destin: cel al expatrierii şi cel al călătoriei. Există, pornind de aici, câteva mari etape: etapa copilăriei, petrecută în Botoşani în proximitatea lui Eminescu şi a celorlalte mari personalităţi pe care le-a dat spaţiul amintit şi despre care afirmă adesea : „Trăiesc aceste amintiri în mod constant. Cuantificarea aici este imposibilă. Toată copilăria mea, faza „botoşăneană”, e-n mine. Vie şi neştirbită. Lucrătoare. Formatoare şi transformatoare. Orice cititor va recunoaşte ceva din ea în fiecare din volumele mele de poezie. E adevărat că şi contactul meu cu Botoşani se desfăşoară ca un ritual. Aproape anual am venit la Botoşani de când m-am stabilit în America (1988). Am şi familia mea acolo, prieteni din copilărie şi cimitirul”; etapa Neamţ, despre care spune: „Eu m-am expatriat la vârsta de 14 ani când am plecat de la Botoşani, în mijlocul copilăriei aş zice, la seminar la Neamţ, la mănăstire. N-am vrut acest lucru. Cu toate consecinţele acestui exil, absolut extraordinare, neprevăzute de mine, atunci am simţit dezrădăcinarea şi am încercat să prind rădăcină în loc străin, ca un copac cu două sau mai multe rădăcini”; etapa Bucureşti, „…unde n-a fost un exil, pentru că Bucureştiul l-am visat şi l-am dorit”. Din această perspectivă, etapa Bucureşti a fost mai mult o izbăvire. Aici va absolvi Institutul Teologic (1975) şi tot aici va susţine doctoratul cu teza „Implicaţiile spirituale ale teologiei icoanei” (1999); etapa Elveţia, unde a stat patru ani pentru studii la Institutul Ecumenic Bossey de la Universitatea din Lausanne. Aici înfiinţează parohia românească „Sf. Trei Ierarhi”, Cenaclul Literar „Mihai Eminescu” şi revista „Adusu-mi-am aminte”. Nici această etapă n-a fost un exil fiindcă şi-a dorit-o; etapa America, începută la 21 de ani. Era deja la Sibiu unde îndeplinea două misiuni: preot slujitor la Catedrală şi secretar de redacţie la „Telegraful român”. Încurajat de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Antonie Plămădeală şi stăpânit de dorinţa sinceră de a studia, a fost admis ca bursier la Princeton University unde, în 1990, a terminat un program de masterat în teologie. Constatând că într-o anumită zonă a cartierului Queens nu era biserică ortodoxă românească, înfiinţează biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, unde este preot paroh şi azi. Într-o ordine normală, despre care Theodor Damian îi place s-o considere „cu uşi deschise din partea lui Dumnezeu”, înfiinţează Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă (aprilie 1993).
Tot în America înfiinţează şi conduce revista „Lumină lină”, despre a cărei titlu spune că „ ne duce cu gândul la celebrul poem al lui Ioan Alexandru, marele poet creştin, din păcate suficient de uitat. Sintagma profundă vine însă din secolul II şi se păstrează şi astăzi ca în acele începuturi” (vezi „Nord Literar”, nr.2 din 2010). Într-o altă prezentare a revistei, Theodor Damian adaugă: „Revista are o rubrică academică în care includem literatură şi istorie. Când spun literatură spun proză, poezie, critică, teatru. Are o rubrică de viaţă comunitară. Este sprijinită de Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă şi de mine personal. Este organul de presă al Cenaclului Literar „Mihai Eminescu”.
La Fordham University (New-York) îşi susţine doctoratul cu teza „Teologia Icoanei la Sfântul Teodor Studitul”. Din 1992 predă la Colegiul Metropolitan din New -York, la Facultatea de Ştiinţe Sociale şi Educaţie unde este titularizat în 1993. Tot în 1993 înfiinţează Cenaclul Literar „Mihai Eminescu”.
Există şi un mod de a fiinţa a lui Theodor Damian.,concentrat pe trei planuri şi surprins excepţional de Nicholas Buda: poetic, sacerdotal şi pedagogic. Conştient de menirea sa pe acest pământ, Theodor Damian n-a contestat această paradigmă, mai mult, în „Gândacul de Colorado – ziarul românilor de pretutindeni” o întăreşte: Relaţia dintre poetic, sacerdotal şi pedagogic în cazul meu este echivalentă cu cea între filozofie (căci asta predau la facultate în principal), poezie (căci asta fac din copilărie) şi teologie (căci întru aceasta îmi constă menirea). Nu există incompatibilitate între aceste trei, dimpotrivă ele sunt complementare. Ele sunt daruri de la Dumnezeu şi în acelaşi timp abilităţi care se dezvoltă prin practică neîncetată. Ca dar, teologia vine din vocaţie, poezia din inspiraţie şi filosofia din înţelepciune”.
Încheiem cu un citat din Gellu Doria, cel care îi cunoaşte foarte bine opera: „ Theodor Damian scrie o poezie simbiotică, rezultat al unui misticism bine dozat, în coabitare cu filosofiile lumii de rând, ajungând astfel la o poezie de o originalitate frapantă (…) care dezvăluie clar profilul unui poet rafinat în spiritul esenţelor estetice”
Georgică MANOLE

                                                                                         Gruia Cojocaru

            Amuzaţi, oripilaţi ori dezgustaţi de urzeala balcanică, plămădită astăzi de ,,afinii” andreescieni ori de pulpanele mătuşilor de tip Tamara, ce-şi resuscitează ambalajul în fratricide execuţii senatoriale – discret orchestrate din terasele ,,Cireşicăi” –, ne-am trezit cu procopseala torentelor noilor disponibilizări de personal din aparatul de stat.

Marea vânătoare, începută în mai toate departamentele statului, încă din 2009, soldată deja cu ,,decapitarea” câtorva sute de mii de bugetari, e magnifică în întreaga arhitectură, însă cu adevărat seducătoare nu se manifestă decât în sistemul de învăţământ. S-ar gândi cineva că încerc o bucurie secretă, cinică, odată cu suprimarea câtorva mii de lăcaşuri educaţionale, fenomen care a însângerat destinul atâtor localităţi, cu precădere din mediul rural? Fireşte că nu, ci mă frapează doar modul în care decidenţii din şcolile şi inspectoratele şcolare, vin astăzi în întâmpinarea direcţiilor croite de iubitul conducător. Se vede acest fapt în vizitele de lucru în care diriguitorii din domeniul educaţiei monitorizează activitatea din şcoala românească, supraveghere care are drept scop nu identificarea resursei umane cu o anume carenţă profesională, pentru a o ameliora într-o formă oarecare, ci descoperirea vulnerabilităţilor celor care, într-un mod sau altul, refuză clasica ,,înregimentare” prin asumarea sclaviei moderne, pentru a-i executa apoi, după rigorile anilor ’50 din defunctul secol XX. Şi cum uniformizarea a devenit, din 2000 încoace mai ales, o condiţie obligatorie şi pentru personalul din învăţământ – obligat să-şi inoculeze ideea că ,,şeful are întotdeauna dreptate” – nu e de mirare că primii care trebuie să părăsească sistemul sunt cei care dezvăluie faţa diformă a educaţiei româneşti. Odată ce decidenţii te-au ,,reperat”, dar nu te-au putut convinge prin mijloacele consacrate – atenţionări ori mici favoruri, şicane sau invitaţii insidioase de a urma o cale a obedienţei – probabilitatea de a fi proiectat în malaxorul sistemului urcă spre 100%.

Greu de crezut că-ţi mai vine să glumeşti ori să zâmbeşti, când decidenţii au pus tunurile pe tine într-o verificare minuţioasă a activităţii didactice! Ştim cu toţii că, ba îţi lipseşte un document – inutil, fără îndoială –, ba vreo doi-trei elevi se poticnesc la pavarea drumului întru cunoaştere, din pricina unor ,,borduri” furate din vara trecută, ba tu ai păşit o verigă din traiectoria unei lecţii, cert e că, oricâtă competenţă te-ar ,,însoţi”, nu poţi garanta izbânda când hienele au simţit gustul sângelui şi le simţi în ceafă răsuflarea. Aşa se face că, atunci când ieşi fără răni fatale dintr-o astfel de încleştare, începi să constaţi că prudenţa şi măgulirea amorului propriu al unui decident îţi poate aduce beneficii pe care, altfel, nu le poţi obţine… Şi totuşi, dacă toţi am gândi în acest registru, speranţa şi demnitatea umană, obosite de zbucium, ar mai primi o lovitură!

Fiecare îşi rostuieşte existenţa după o reţetă în care codul genetic, dimensiunea socială, timpul istoric şi şansa îi conturează, unic, destinul. În ceea ce mă priveşte, m-au atras în permanenţă prefacerile pe care le încearcă fiinţa umană, atunci când obţine sau pierde un rang. Ştiu, pe de altă parte că, dacă în politică cinismul îşi sporeşte ,,caratele” în funcţie de snobismul, decolteul ori lungimea unor tocuri, în învăţământ, cinismul – fără garnitură de sarcasm şi vomă (mascată) la adresa subordonaţilor – nu-l înnobilează pe ,,dirijor”; de aceea e fascinant să descoperi un personaj din selectul club al dirijorilor sistemului de învăţământ românesc, după ce şi-a pierdut însemnele puterii, dar nu pentru a te bucura de umilinţa rostită de limbajul corpului său, nici pentru delectarea cu subita sa umanizare, ci pentru a te avertiza pe tine însuţi că, în situaţii similare, poţi aborda jocul valsând pe aceleaşi erori.

Dar până la dezlipirea de pe soclu, mulţi dintre decidenţii învăţământului (şi nu numai) îşi trăiesc cu infatuare gloria, pigmentând-o cu gesturi revanşarde, stilizate prin mecanisme de comunicare, menite să te convingă că penalizările pe care ţi-le servesc – oricât ar fi de nejustificate sau absurde – vin spre propriu-ţi bine. Observând zâmbetul dezarmant al vătafilor din sistemul de învăţământ românesc al ultimilor decenii – ca să nu se gândească cineva că înfierez doar prezentul, şi, din nevoia de protecţie, mă agăţ de vreo ,,culoare”,uitând de matrapazlâcuri mai vechi! –, atunci când suprimă mai multe şcoli decât li se impune de la ,,centru”, ori când terorizează cu temeinicie, planificat personalul didactic de la talpa catedrei, încep, la altă scară, să reconfigurez imaginea pe care mi-am creat-o despre personaje precum Iosif Vissarionovici Stalin. Ingeniozitatea armelor de represiune din domeniul invocat, l-ar face să pălească pe însuşi ,,tătucul popoarelor”!

Autor,  Paul-Mircea Iordache

 1 Decembrie – Ziua Naţională a României – ne oferă imagini cu străzi pavoazate cu însemnele naţionale, Tricolorul fiind omniprezent. Dar, arborarea Tricolorului cere o rigoare deosebită, pe care, mulţi din cei implicaţi în acest act nu o cunosc sau o ignoră.

     Aş face o paralelă, firească, dealtfel, între o icoană şi drapelul naţional – Tricolorul fiind o veritabilă icoană a neamului românesc!…Şi, continuând, aş spune că, o icoană este aşezată, cu grijă, în poziţie normală – nu răsturnată –, pe peretele de răsărit al camerei, într-o zonă apropiată de tavan şi fără ca, alături,să se aşeze şi elemente decorative incompatibile. Aşa-i ?… Dar Tricolorul, dacă, şi pe el , îl vedem ca icoană,… ca icoană a neamului, atunci, cum îl arborăm?…

    Problema aceasta ţine de conştiinţa de neam şi de nivelul de educaţie, în general. Nu mai apelez la comparaţii – cu atitudinea faţă de drapelul lor naţional, al francezilor, al englezilor, al americanilor etc. Aţi văzut, în vre-o împrejurare, drapelul american arborat cu grupul stelar în poziţie: dreapta-jos? Nici pomeneală! Pe tema asta, am văzut într-un film, cum, întreaga acţiune avea ca subiect confruntarea dintre două tabere, într-un fort, pentru a se împiedica arborarea, în poziţie răsturnată, a drapelului american – ceea ce , avea ca semnificaţie capitularea forţelor de apărare ale fortului.

    Şi-a pus  cineva întrebarea, dintre cei care arborează greşit Tricolorul, ce semnificaţie pote avea aşezarea culorilor sau a poziţiei lăncii, neconformă reglementărilor legislative?… Desigur, aceeaşi semnificaţie: umilinţă adusă însemnelor naţionale, deci, un atentat la demnitatea noastră, ca români! Pare un fapt mărunt, pentru unii, să constate abateri de la norma arborării Tricolorului, dar nu e aşa! Pentru a argumenta, voi apela la prevederile legislative!

    Drapelul României are formă dreptunghiulară. Lăţimea drapelului este egelă cu 2/3 din lungimea acestuia iar lăţimea fiecărei fâşii de culoare este 1/3 din aceeaşi lungime. Dispunerea culorilor se face începând de la hampă (lance), în următoarea ordine: albastru-cobalt, galben- crom, şi roşu-vermion. Ordinea culorilor se citeşte de la stânga la dreapta. În cazul, în care, culorile sunt aranjate în succesiune verticală, albastrul se poziţionează sus, urmat, evident, de galben şi roşu.

    În situaţia în care, odată cu drapelul României, se arborează şi unul sau mai multe drapele de stat străine, drapelul României se arborează astfel:
             a) – când drapelul României se arborează alături de un singur drapel de stat străin, drapelul României se va aşeza în stânga, privind drapelele din faţă;
             b) – când drapelul României se arborează alături de mai multe drapele de stat străine şi numărul de drapele este impar, drapelul României se va aşeza în mijloc.Dacă numărul drapelelor este par, drapelul României va fi aşezat în stânga drapelului împreună cu care ocupă centrul, privind drapelele din faţă. Toate drapelele de stat care se arborează vor avea dimensiuni egale şi vor fi amplasate la acelaşi nivel( art.8 din Legea nr. 75/1994 şi art.9 din H.G. nr. 1157/2001).

   Drapelul României se arborează în mod permanent pe edificiile şi sediile instituţiilor şi autorităţilor publice, instituţiilor de învăţământ şi cultură etc.

   Drapelul României se arborează temporar, în locurile publice, cu ocaza Zilei Naţionale şi a altor sărbători naţionale, cu ocazia unor ceremonii etc.

   Drapelul României poate fi arborat şi de persoane fizice, la domiciliul lor, precum şi de persoane juridice, altele decât cele precizate anterior.

   Conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice răspund, în condiţiile legii, de arborarea şi menţinerea în stare corespunzătoare  a drapelului României pe edificiile şi în sediul acestora  ( art.20 din Legea nr. 75/1994 şi art. 22 din H.G.1157/2001).

   Contravenţiile, pentru nerespectarea celor menţionate mai sus, sunt constatate şi aplicate de persoane împuternicie de M.A.I., de prefect şi împuterniciţii acestuia şi se aplică conducătorului instituţiei publice, primarului, preşedintelui consiliului judeţean, precum şi persoanelor fizice sau juridice vinovate de săvârşirea contravenţiei( art.24 şi 25 din H.G. nr. 1157/2001).

   Ne întrebăm, în mod legitim, cine şi când va constata şi sancţiona, efectiv, contravenţiile la normele de arborare a Drapelului Naţional – în condiţiile în care, de ani de zile, se constată arborarea neconformă legii, a acestui simbol naţional – la instituţii publice( primării, şcoli, diverse sedii etc. etc.) sau pe artere de circulaţie şi alte locuri publice?

   Dar, în primul rând, cine şi când va instrui persoanele,cu sarcini în acest domeniu, din fiecare instituţie, pentru cunoaşterea prevederilor legale referitoare la arborarea Drapelului Naţional?

   De Ziua Naţională, din accest an, s-a putut vedea – e drept, la balcoanele unor persoane fizice – arborarea unor drapele , având lancea în poziţie orizontală, poziţie ce se aplică în situaţia în care este declarat doliul naţional. Să fie, oare, vorba de ignoranţa locatarilor?…Dar, cineva din administraţia publică, n-ar trebui să verifice?…Legea spune că, da!…Atunci?…

   Filiala Botoşani a Uniunii Vatra Românească a înaintat, succesiv, memorii adresate Guvernnului României – Primului Ministru, Călin Popesu-Tăriceanu(două memorii, îreg.Guvern. nr.5027/15.04.2008 şi nr.6993/19.06.20) şi Ministerului Administraţiei şi Internelor – Ministrului  Dan Nica(un memoriu, înreg. la M.A.I. la 31.07.2009 ), prin care a sesizat această situaţie. Răspunsurile primite – atunci când au fost – s-au mărginit în a prezenta prevederile legale, în acest domeniu.Cât, despre măsuri concrete pentru înlăturarea neajunsurilor – care, în cazul de faţă, pentru cetăţeanul român,se constituie într-o formă de atentat la demnitatea naţională, – nici un cuvânt!

   Noi revenim, pe această cale!

   Cineva trebuie să aibă în grijă Tricolorul!

   În final, redăm câteva exemple, de cum trebuie şi de cum n-ar trebui să se arboreze Drapelul Naţional.

                                                              Alina Cojocaru

            Petrecere mare de Ziua Naţională a României! Românul, hotărât şi entuziast cum îl ştim, că doar ,,de la Râm ne tragem” toţi, a ieşit în toate oraşele ţării să guste din licoarea solidarităţii, descătuşată de sentimentul naţional. Festivităţile, paradele militare, demonstraţiile de forţă ale armatei, desfăşurate în zona Arcului de Triumf din Bucureşti, ne-au creat sentimentul că aparţinem unui popor puternic ancorat în realităţile timpului, sensibil la zestrea lasată de înaintaşi, capabil să scruteze prezentul, între altele, şi cu demnitate.

            Pe de altă parte, incidentele, care au condimentat atmosfera la acest 1 Decembrie, se justifică prin aceea că, şi într-o zi sfântă pentru Poporul Român, oamenii nu pot evada dintr-un prezent sufocant, marcat de o sărăcie de care prea puţini suntem străini. Ironia face ca tocmai huiduielile şi scandarea unor lozinci de tipul ,,Aţi distrus România!”, ,,Hoţii!”, ,,Ruşine! Ruşine!”, ,,Trădătorilor!” să fi fost singurul moment adevărat al zilei. Aş fi uşor contrazisă dacă prosperitatea n-ar fi o fata morgana pe ale noastre meleaguri, sau măcar dacă Armata Română ar fi competitivă; cunoaştem însă cu toţii starea economică a ţării şi faptul că metamorfozele din sistemul de apărare, de după evenimentele din decembrie ’89, au îngenunchiat Armata Română. Exemple ale slăbirii capacităţii de apărare a Armatei Române sunt nenumărate, dar voi revela doar unul, ascuns mass-mediei de liderii din Apărare: în urmă cu câţiva ani, cu ocazia unor operaţiuni aeriene ale Alianţei Nord-Atlantice în Marea Nordului, prevăzute să se desfăşoare la altitudinea de 10 000 metri, operaţiunile planificate au suferit modificări substanţiale pentru că aviaţia românească, parte a proiectului, nu făcea faţă turbulenţelor atmosferice, şi, ca atare, s-a coborât etajul de zbor la doar 5 mii de metri…

            În schimb, stăm excelent la nivelul ,,serviciilor”, de vreme ce – fapt unic – i-am putut admira în toată splendoarea pe  băieţii cu ochi albaştri, chiar la Ziua Naţională. Probabil şefii lor – pentru care Ziua României s-a pasat, iniţial, cu surle şi trâmbiţi pe 30 noiembrie! – euforici după nesperatele creşteri salariale, au uitat că ,,serviciile” fiinţează peste tot în lume într-un cod al discreţiei… Cu nimic mai bun la români decât Codul Tăcerii – meticulos practicat în întâiul teritoriu ocupat de romani, în bazinul mediteranean, de la Primul Război Punic încoace –, dacă mă gândesc fie şi numai la microfonia pe care (adesea) suntem obligaţi să o digerăm, când ne sunt ascultate telefoanele, minunatul cod al discreţiei ,,serviciilor” ne-a transmis, printre paşii ,,puterii din umbră”, că afişarea transparenţei de la 1 Decembrie 2011 nu are legătură cu siguranţa naţională, deoarece suntem sub umbrela N.A.T.O., ci cu acela de a confecţiona dosare pentru zile negre…

            Dar uite că m-am depărtat de esenţa Zilei Naţionale şi mi s-a făcut foame! Doamne, fasolea cu ciolan îmi dă peste cap papilele gustative! Ce poţi să mai spui, când vezi legiuni întregi de urmaşi ai Romei, care îşi dau coate pentru un polonic de fasole cu ciolan? Semnificaţia Naţională a zilei de 1 Decembrie poartă un nume trist: sărăcia! Iar sărăcia, peste tot în lume, dezumanizează! Adevărul din spatele festivismului afişat la Ziua Naţională e acolo, în farfuria de plastic, gratis oferită de ,,generoasele” autorităţi ale statului românului, care, după ce ,,şi-a pus stomacul la cale” a plecat în lume bucuros…

            Am auzit în mass-media, imediat după ziua invocată, replici stupide, cum că alte naţiuni (japonezii cel mai adesea) aveau după al II-lea Război Mondial atâta orgoliu şi demnitate încât nu primeau mila nimănui. Da, dar japonezilor, chiar înfrânţi, nu li s-a pângărit demnitatea, pe când la noi, românii, siluirea corpului ori a conştiinţei s-a practicat, cu scurte întreruperi, de-a lungul întregii istorii. Urmare a acestui fapt, am ajuns astăzi – când stăpânii marilor cancelarii ale lumii dictează drumul pe care, din perspectivă naţională, trebuie să-l parcurgem – să identificăm semnificaţia momentului astral al naţiunii române, de la 1 Decembrie 1918, în perspectiva a ceea ce se va petrece… la partea a doua – fasolea, ciolanul şi aghiazma…

Alţii sunt de vină, istoria în care ne-am format, ori incapacitatea noastră de a ieşi din zgura vremurilor? Poate-mi va oferi un răspuns întâlnirea cu singurul român, în viaţă, născut pe 1 Decembrie 1918, Constantin Ciolan din Botoşani…

de Olimpius Istrate 
31 octombrie 2011

Dezvoltate iniţial pentru mediul de afaceri sau pentru a veni în întâmpinarea unor nevoi de socializare şi loisir, multe aplicaţii digitale îşi găsesc loc şi în spaţiul educaţiei, devenind ulterior obiectul unor programe specifice care le promovează şi le instituie ca instrumente sau metode didactice. În continuă înnoire, instrumentele TIC transformă mereu câte ceva în educaţie, într-o măsură mai mică sau mai mare, purtătorii acestei schimbări fiind cadrele didactice, elevii, părinţii, companiile, media, decidenţii din învăţământ.
Efectele majore şi rezultatele iniţiativelor ad-hoc sau ale programelor dezvoltate la nivel naţional pot fi urmărite doar în perspectivă, constând în cea mai mare măsură în creşterea accesului la educaţie, contribuţii la inserţia pe piaţa muncii a absolvenţilor, creşterea competitivităţii economice la nivel naţional, cetăţeni mai responsabili, mai educaţi şi mai pregătiţi pentru provocările culturale, personale şi profesionale ale secolului XXI. 

Permisiv şi rezistent la schimbare în acelaşi timp, sistemul de învăţământ incorporează, cu o întârziere specifică, acele elemente care îşi dovedesc valoarea în timp – însă pentru aceasta multe dintre ele trebuie încercate şi apoi abandonate – cu un cost variabil de resurse de timp sau financiare. Renunţarea la instrumentele şi practicile inutile (sau cu valoare insignifiantă raportat la efort) poate surveni ca urmare a insatifacţiei practicienilor, însă şi în urma invalidării din partea comunităţii academice din domeniul ştiinţelor educaţiei.

Analize tematice asupra rezultatelor proiectelor europene de elearning, în scopul evidenţierii impactului utilizării noilor tehnologii în educaţie la nivelul accesului la educaţie, angajabilităţii şi dezvoltării personale au fost derulate în 2005-2006 (Aceto et alii) şi finalizate cu câteva concluzii pe care le prezentăm pe scurt în cele ce urmează. Evaluarea a constat într-o meta-analiză a rapoartelor europene în domeniu, pentru a evidenţia efectele programelor sectoriale de sprijin ale Uniunii Europene din ultimii ani.
Contribuţia elearning la eforturile de îmbunătăţire a accesului la educaţie a fost circumscrisă prin următoarele rezultate ale analizelor amintite (Aceto&Dondi 2006, pp. 6 ş.u.):

Este destul de răspândită convingerea că utilizarea noilor tehnologii are drept rezultat mai multe oportunităţi de acces la educaţie în general. Însă nu există suficiente date certe despre efectele benefice asupra categoriilor defavorizate.

• Accesul sporit la educaţie vizat de diverse studii se referă în principal la aspecte precum calitatea conţinuturilor învăţării şi la transmiterea cunoştinţelor (de către cadre didactice mai bine pregătite). Este de remarcat faptul că rolul TIC – atât în ceea ce priveşte software mai bun pentru educaţie sau echipamente TIC – a fost considerat mai puţin important.
• În considerarea oportunităţilor pentru educaţie, învăţarea în echipă sau în grup cu ajutorul noilor tehnologii este încă privită ca fiind mai puţin eficientă decât învăţarea individuală.
• Elearning are încă de realizat progrese serioase pentru a depăşi problemele referitoare la oferirea de suport în învăţare şi pentru a-şi îmbunătăţi calitatea conţinuturilor şi evaluării.
• Elearning în sine nu poate fi considerată soluţia pentru toate dificultăţile la nivelul programelor sau sistemelor de educaţie şi în mod cert nu este de ajuns pentru promovarea accesului la educaţie dacă nu este asociată cu o viziune clară, cu o strategie adecvată şi cu politici incluzive care să integreze şi alte aspecte.
• Este absolut necesară o abordare realistă a sustenabilităţii programelor: evaluări sumative la intervale scurte conduse de argumente ale sustenabilităţii economice au determinat şi vor determina încetarea multor programe de elearning.
• Activităţile de elearning ar trebui să fie orientate către „a face învăţarea mai atractivă” în special pentru cei care nu sunt obişnuiţi să înveţe.
• Beneficiarii şi principalii vectori ai dezvoltării programelor de elearning ar trebui consultaţi nu doar în faza de pilotare, ci şi în proiectarea situaţiilor educaţionale care implică utilizarea TIC.

Rezultatele analizelor asupra cercetărilor semnificative în ce priveşte contribuţia elearning la creşterea şanselor de inserţie pe piaţa muncii – sau angajabilităţii absolvenţilor – pot fi rezumate astfel:

• Elearning este în sine considerată foarte eficientă pentru dezvoltarea abilităţilor celor încadraţi în muncă, şi mai puţin ale celor care intră pe piaţa muncii sau ale categoriilor de risc în ce priveşte excluziunea socială. În orice caz, sunt necesare investigaţii mai serioase în ce priveşte eficienţa investiţiei în elearning orientate către creşterea gradului de inserţie pe piaţa muncii.
• Activităţile de elearning sunt considerate mai potrivite pentru formarea competenţelor de bază şi tehnice decât pentru competenţe transversale.
• Un potenţial semnificativ este întrezărit pentru elearning în prezentarea achiziţiilor învăţării (e-portfolio).
• Concentrarea cercetărilor şi practicilor către „elearning de calitate” va conduce probabil la îmbunătăţirea soluţiilor de tip elearning şi, în ultimă instanţă, la îmbunătăţirea accesului pe piaţa muncii a celor care beneficiază de programe de educaţie cu ajutorul noilor tehnologii.
• Valorificarea experienţelor de succes din educaţia formală şi nonformală care au avut loc prin elearning poate conduce la îmbunătăţirea noilor programe orientate către creşterea şanselor de angajare.

Punctele cheie rezultate din analiza relaţiilor dintre elearning, cetăţenie şi dezvoltare personală constau în următoarele concluzii:

• Există convingerea puternică la nivelul practicienilor că elearning are un impact pozitiv în creşterea toleranţei şi nivelului de acceptare a grupurilor în situaţii de risc.
• Autonomia în învăţare este privită ca unul dintre principalele avantaje ale elearning în ce priveşte dezvoltarea personală.
• Concepţia dominantă este că elearning poate contribui semnificativ la dezvoltarea cetăţeniei participative şi a practicilor de învăţare pe parcursul întregii vieţi.
• O cheie de boltă a recomandărilor pentru politici şi practici se referă la evitarea neglijării factorului uman în definirea proceselor de învăţare cu ajutorul noilor tehnologii. Aceasta înseamnă concentrarea investiţiilor, cercetării şi practicii către două arii prioritare: posibilitatea de personalizare a parcursurilor de învăţare în elearning şi „umanizarea” procesului de elearning, concretizate în dezvoltări în arii precum integrarea elementelor bazate pe joc, posibilităţi noi pentru interacţiune şi pentru participare la decizie din partea celui care învaţă, aspecte de învăţare socială în cadrul programelor de elearning.

Impactul pe termen lung al programelor de elearning este considerat de unii autori rezultatul care merită într-adevăr atenţie şi singurul care nu este suficient explorat.
Diferenţa dintre durata unui mandat politic (4-5 ani) şi orizontul lung de timp în care acest tip de efecte apar (10-20 de ani) este de multe ori un impediment pentru decizia politică în favoarea unei investiţii majore în echipamente, formarea specifică a cadrelor didactice, soft educaţional, conectivitate, schimbări specifice în curriculum. Însă, din diverse motive precum nevoia de a urma tendinţele internaţionale, necesitatea clar identificată de modernizare, presiuni sociale etc., mai toate reformele educaţionale ale ultimilor ani au inclus şi o componentă de TIC mai mult sau mai puţin bine definită, necesară sau armonizată cu celealte componente.

Uneori, decizia de investiţie în programe de elearning este luată nu strategic, în aşteptarea efectelor pe termen lung, ci ca o măsură ameliorativă şi de aliniere la practicile internaţionale, câteodată în urma presiunilor socio-profesionale şi a nevoii de a avea o reacţie. Cu toate acestea, în discursul public sunt amintite beneficiile generale şi relativ difuze, am spune, în măsura în care sunt efecte ale altor influenţe, programe sau componente. Spre exemplu, ca urmare a observaţiilor constante privind deteriorarea calităţii sistemului de educaţie din Columbia, prin lansarea programului Revolución Educativa, obiectivul Ministerului Educaţiei Naţionale a fost nu numai de a îmbunătăţi rezultatele elevilor la teste, ci şi de a transforma modul în care aceştia învaţă şi a-i sprijini să gândească în mod critic şi să înveţe pe tot parcursul vieţii (Light 2007, 2009).

Oricum, impactul pozitiv asupra nivelului economic şi calităţii vieţii este un efect indirect, de multe ori, al programelor care introduc TIC în educaţie cu scopul de a ameliora rezultatele şcolare sau de a facilita activitatea cadrelor didactice (deci fără a-şi asuma obiective al căror grad de realizare nu îl pot estima). De exemplu, competenţele de utilizare a noilor tehnologii dobândite de elevi ca efect secundar al unui program prin care softuri educaţionale sunt utilizate pentru predare-învăţare se pot dovedi esenţiale pentru parcursul profesional ulterior al elevilor beneficiari, ceea ce conduce, în cazul programelor semnificative la nivel naţional, la creşteri economice observabile şi măsurabile pe termen lung şi foarte lung. Însă puţine studii sunt contractate pentru a estima efectele în acest plan. În plus, evaluări specifice sunt foarte dificil de realizat din diverse motive: dificultăţi metodologice, costuri mari pentru evaluări longitudinale, interes doar pentru rezultate imediate etc.

Efectele benefice pe termen lung ale programelor de introducere a noilor tehnologii au intrat deja în uzanţa discursului public, iar estimări generale asupra rezultatelor nu mai au nevoie de argumente nici măcar în studii şi rapoarte (cvasi-)ştiinţifice: „În România, următoarea generaţie va beneficia de competenţele TIC necesare, văzute de guvern ca o componentă esenţială a modernizării economiei naţionale.” Şi: „Un scop atins de programul Euro200 este asigurarea accesului la educaţie pentru copiii defavorizaţi socio-economic, prin utilizarea elearning.” (Economist Intelligence Unit -The Economist, 2009).
După cum se precizează într-un raport al UNESCO, „Tehnologiile informaţiei şi comunicării pun în mişcare noua economie, iar capitalul uman reprezintă combustibilul din acest punct de vedere. De fapt, revoluţia TIC a transformat cunoştinţele într-o resursă competitivă. În această eră economică, prosperitatea depinde mai mult de “minţi” şi nu de “muşchi”, iar valoarea este creată prin cunoştinţele celor care lucrează şi prin învăţare continuă.” (Chinien, 2003)

Bibliografie:

Aceto, S. & C. Dondi (ed.). Evolving elearning. HELIOS Yearly Report 2005-2006. Brussels: Menon Network EEIG, 2006.
Chinien, Chris. The Use of ICTs in Technical and Vocational Education and Training. Moscow: UNESCO Institute for Information Technologies in Education, 2003. (Online: http://unesdoc.unesco.org/images/0013/001330/133024eo.pdf)
Commission of the European Communities. European benchmarks in education and training: follow-up to the Lisbon European Council. Brussels, 2002.
Commission of the European Communities. The concrete future objectives of education system. Brussels, 2001.
Economist Intelligence Unit (The Economist). Closing Digital Divide. London, 2008.
European Commission, Directorate-General for Education and Culture. Basic Indicators on the Incorporation of ICT into European Education Systems. Facts and figures. 2000/01 Annual Report.
European Commission, Directorate-General for Education and Culture. ICT in education and Training. Progress Report. Brussels, November 2003.
Light, Daniel & Manso, Micaela. 1) An Educational Revolution to Support Change in the Classroom: Colombia and the Educational Challenges of the Twenty-First Century 2) Educational Collaboration: An Experience Involving the Colombian Ministry of Education and Intel 3) Policy Futures in Education article. New York & Buenos Aires. 1) May 2007, EDC; 2) September 2007, 3) Volume 7, Number 1, 2009.

  iTeach: Experienţe didactice
- o revistă pentru educaţie şi educatori -

 „Învăţat e omul care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii”
Nicolae Iorga

 Păstrez cu drag în suflet amintiri despre prietenii cu care am împărtăşit atâtea gânduri, cu care am petrecut atâtea clipe minunate şi am făcut atâtea lucruri frumoase de-a lungul vieţii… Şi-am întâlnit atâţia oameni dăruiţi cu flacăra luminii… Lumina care se revarsă cu generozitate spre ceilalţi, lumina care arată drumuri, lumina care ajunge direct la inimă…

De Sfântul Mihail şi Gavril mă gândesc la colegul meu, Mihai Pînzariu, care a luminat sufletele atâtor oameni din Vorniceni.

Mihai este fiul lui Costache şi al Adelei Pînzariu, oameni gospodari şi fruntaşi ai comunităţii vornicenene, oameni cu credinţă şi frică de Dumnezeu. Tatăl său a fost gospodarul care, bătut de ploi, uscat de arşiţă, răzimat mereu de coarnele plugului ori în coada sapei, a scormonit de noapte până în noapte pământul, pentru a-i culege roadele. S-a străduit mult pentru ca fiii săi să fie folositori sătenilor iar atunci când s-au realizat, a fost tare mândru. Mihai, colegul meu, s-a născut pe 6 noiembrie 1936. Era una din acele lungi zile de toamnă, când cade o brumă groasă iar prin văzduhul curat și proaspăt flutură, căzând alene spre pământ lungi fire de păienjeniș iar de pe salcâmi se scutură din când în când frunzele ruginite. Era un bărbat de statură mijlocie, rumen la faţă, cu ochi negri, vioi și isteți, cu plete albe mult prea devreme. Avea un temperament calm, echilibrat şi înclinat uneori spre reverie. Nu se supăra niciodată pe cei din jurul său. Asculta totdeauna cu mare atenţie şi cu ochi scânteietori pe oricine. N-a iubit niciodată oamenii cărora le plăcea să umilească.

Urmează clasele primare la Vorniceni având ca învățători pe Dumitru Strugaru și Dionisie Pădureț. Alături de alți colegi s-a bucurat mult când a luat ființă gimnaziul la Vorniceni, pe care îl urmează în perioada anilor 1949-1952. În anul 1952 s-a prezentat la examenul de admitere la Școala Pedagogică de Băieți din Șendriceni ale cărei cursuri le termină cu rezultate bune în anul 1956. Încă din timpul când eram elevi, între noi exista o prietenie strânsă și durabilă ce se sudase și mai mult în cursul unor peripeții petrecute împreună.

Odată, într-o vacanță de vară ne-am hotărât, alături de alți colegi să mergem la hram, de Sfântul Ilie, într-un sat vecin. Era o zi însorită, plină de căldură blândă și de lumină. Soarele bătea către amiază. Ridicând ochii și clipind des din cauza soarelui am observat întreaga natura vie, dealurile Vornicesei care erau acoperite cu minunate flori, mirosea a fân cosit iar vântul aducea dinspre câmpuri miros dulce de grâu copt și de boabe de porumb în formare. Privelișta ce se înfățișa ochilor noștri ne deștepta în suflet o mare bucurie și admirație nespusă față de locurile natale. După ce am trecut de Podișul Crucilor, am ajuns în Valea Budăilor unde s-au așezat acum un veac 20 de familii sosite din Basarabia, care au înființat Dealul Crucii. Am poposit în curtea bisericii, locul de petrecere și de adunare în zilele de sărbătoare, unde era foarte multă lume. În mijlocul acestei mulțimi era un mare scrânciob care funționa manual. Am încercat să ne urcăm în el. Impresarul, văzându-ne cam pricăjiți, și-a dat seama că nu aveam bani, ne propune să-l punem în mișcare alături de alți tineri, iar după un timp, să ne bucurăm de el. Plini de entuziasm, am acceptat. În timp ce-l împingeam, ne țiuiau urechile de cântecele interpretate de fanfară cu alămurile ei iar un vânt ușor ca zefirul ne răvășea pletele, răcorindu-ne fruntea. În scânciob erau fel de fel de persoane. Atenția noastră a fost îndreptată – deoarece ne-a apucat râsul – la un domn chel și cu o frunte cam bombată, care-și tinea pântecele pe genunchi,  şi care era foarte nervos pe noi, pentru că nu învârteam scrânciobul cu o viteză mai mare. Zgomotul produs de scrânciob parcă înjunghia văzduhul şi se auzea gâfâitul celor care trudeau și vorbele lor repezite, aruncate din vârful limbii, că au obosit. La un moment dat, prietenul meu, s-a uitat la mine cu tristețe și cu o voce tainică – voce cu care spui ceva și nu trebuie să afle nici vântul – mi-a șoptit la ureche: ”Ajunge! Sunt prea obosit.” După o mică pauză i-am auzit din nou șoapta : ”Îți doresc din suflet ca altă dată să nu mai faci aşa ceva…”. Pentru un moment am avut revelația mulțimii din jurul nostru care ne privea cu compătimire, iar noi credeam că ne aclamă.

După câteva ore de ”muncă voluntară”, impresarul bosumflat – a avut o altercație cu alte persoane – se întinse de câteva ori, de-i pocneau oasele, își aruncă privirea spre ceasornicul din buzunar și cu o voce cruntă și disprețuitoare ne zise: ”Plecați! Ajunge! Nu mai am nevoie de voi.”. Atunci mi-am simțit sufletul ca pe un bolovan, care nu o putea lua la vale, fiindcă e plin de buruieni ce s-au prins de el și-l țin lipit de pământ. Dacă aș fi putut, mi-aș fi luat sufletul, care era atât de disperat și l-aș fi aruncat în Gârla lui Jian. Am simțit şi o amenințare în vorbele lui stâlcite, acoperite de fanfara cu alămurile ei. Ne-au pierit toate speranțele. Am salutat scurt din cap și am plecat. Și pentru că soarele se grăbea cu pași de uriaș spre asfințit, iar Sfântul Ilie, care este atât de aprig la fire, fulgera atât de tare încât cerul se despica și parcă era o dâră de flăcări ce se topea în văzduhul înalt și întunecos, am luat-o la fugă spre casă.

Fiindcă programul de la internat era foarte strict, nu permitea ieșirea din incinta școlii decât cu bilet de voie semnat de dirigintele clasei iar noi doream să fim mai mult liberi, am hotărât să ne transferăm la gazdă. Mai întâi am convins părinții, care după lungi stăruinţi, au acceptat. Problema cea mai acută de la gazdă era încălzirea camerei. Lemnele nu se puteau procura decât pe bază de cartelă, pe care noi nu o aveam. Prietenul meu, Mihai, avea o rudă care era ceferist în gara Dorohoi. Prin intermediul acestuia mergeam în timpul nopții și ajutam la descărcatul unor vagoane cu lemne care soseau în gară. Pentru munca prestată primeam câteva bucăți de lemne. Rezultatele la învățătură erau compromise. La intervenția părinților, care au aflat de la diriginte de isprava noastră, am ieșit din acest impas numai prin generozitatea directorului de școală, care ne-a aprobat reprimirea în internat.

În ultima vacanță școlară – adică în vara anului 1955 – am lucrat împreună ca sezonieri – contabili la baza de recepție din gara Vorniceni. În vremea aceea fiecare țăran trebuia să predea statului în mod obligatoriu o cantitate de cereale, în funcție de suprafața de teren pe care o poseda (așa-zise cote către stat). Mihai lucra la laborator unde stabilea cantitatea de cereale predată, umiditatea și greutatea hectolitrică, iar eu împreună cu alți colegi – elevi de la Școala Pedagogică de Băieți din Șendriceni – calculam suma ce i se cuvinea fiecărui țăran (se plătea un preț derizoriu, de 0,28 lei pentru un kg de grâu, sumă cu care nu se putea cumpăra nicio cutie de chibrituri). Ca să ajungem în fiecare zi la baza de recepție, trebuia să parcurgem pe jos o distanță de 8 km, pe un drum nepietruit. Aerul tare al câmpurilor, soarele prin care alergam, somnul adânc în care, osteniți cădeam seara, ne-au ajutat să devenim mai viguroși și mai rezistenți. Când timpul era neprielnic, ne odihneam acolo, într-o cămăruță cu paturi de fier etajate. Dacă nopțile erau limpezi și somnul mai întârzia ne tolăneam pe iarba din fața gării. Discutam despre tainele cerului, despre viața care putea exista acolo, de constelațiile care se văd din emisfera noastră. Uneori, discutam despre oameni, despre preocupările lor şi despre viitorul nostru, pe care ni+l doream cât mai luminos.

În timpul vacanțelor școlare, toți liceenii se adunau seara, la școala din deal (nu era cămin cultural) pentru a pregăti diverse programe artistice. Mihai era un bun organizator, dansator și recitator. Numeroase programe artistice prezentate în fața sătenilor erau concepute și conduse de el. Fiind elevi cu perspectivă, credeam că a sosit asupra noastră un vânt de copilărie, de generozitate și de încredere în întregul nostru viitor. Doream ca în fiecare dimineață să ne trezim în adierea acestui vânt îngăduitor și tandru. La 1 septembrie 1956 Mihai este repartizat învățător la școala elementară din Vorniceni. După terminarea serviciului militar revine aici şi muncește cu dragoste și cu pasiune, ajutând copii să descifreze slovele cărților căci după cuvântul cronicarului ”nu e alta mai de folos a omului zăbavă decât cetitul cărților”. A acordat o atenție sporită formării treptate a scrisului elevilor ca acesta să fie corect din punct de vedere gramatical, ordonat, caligrafic, frumos și citeț. A învățat pe începători să caute neobosiți cheia care să deschidă taina citirii – începători care au avut nevoie de îmbărbătarea și dăruirea sa pentru a înlătura greutățile și să pună în locul său bucuria cunoașterii.

După cum dirijorul unei orchestre cunoaște tonalitatea vocii fiecărui component, așa și Mihai Pînzariu în decursul carierei sare a cunoscut îndeaproape dorințele, procesele psihice, dificultățile și particularitățile fiecărui elev. Om dedicat disciplinei școlare, adesea sever și hotărât, a urmărit cu înverșunare și pasiune țelurile descoperirii aptitudinilor elevilor și ale cultivării lor sistematice în folosul patriei și viitorului ei. Era cu ideea că numai munca creatoare dă sentimentul bucuriei, al demnității și al mândriei, de aceea a combătut tendința unora de a dădăci oamenii fără să gândească și să acționeze creator. Dragostea deosebită pentru copii, dorința de a-i ajuta, de a-i învăța, de a-i îndruma, s-a realizat numai prin pregătirea sa pedagogică și prin lecțiile sale, care au devenit adevărate opere de creație.

Între anii 1970-1976 a fost directorul Școlii Generale nr. 2 din Vorniceni, fiind un bun organizator și îndrumător al întregului proces instructiv-educativ. A acordat o atenție deosebită asigurării tuturor condițiilor materiale necesare bunei desfășurări a muncii și cu mult tact, empatie și sensibilitate pedagogică, a creat un mediu atractiv, plăcut și interesant, ajutând pe elevi să descifreze mai ușor curiozitățile cunoașterii. Zilnic, cu ochiul său iscoditor de gospodar experimentat, cerceta cu migală fiecare colțișor al școlii, cu un înalt spirit de răspundere, o caldă și sinceră dăruire pentru ordine și disciplină, fiind stimat și respectat de toți concetățenii săi. Pentru că era o persoană de o cinste și de o responsabilitate ireproșabile, nu și-a permis niciodată să întârzie, venind primul și plecând ultimul din școală.

Parcă-l văd stând în fața școlii, cu ferestre largi, cu clase luminoase și încăpătoare și cu grădină bine îngrijită în fața ei, ca să afle acolo cum în vremea prânzului copiii năvăleau pe ușă ca un stol de vrăbii, cu râsete și chiote. Erau toți copiii satului, pe care îi iubea ca pe ai lui. O mare parte dintre aceștia au fost îndrumați spre alte școli și meserii și n-au rămas acasă să păzească gâștele gospodărești sau ale mai marilor satului. Nu pot să nu vorbesc și despre alte calități ale sale, ca director, care i-au adus prețuirea și stima cadrelor didactice din școală : răbdarea, înțelegerea cu care se interesa de problemele lor de viață și de muncă, stăruința pe care o depunea pentru a le rezolva.

Mihai Pînzariu n-a fost numai un dascăl al școlii ci și un îndrumător al activității culturale a comunității vornicenene, alături de celelalte cadre didactice, care l-au sprijinit. Neuitate vor rămâne în conștiința sătenilor acele șezători minunate, bine organizate în cadrul Căminului Cultural sau dansurile populare cu elevii și tinerii satului, conduse de el.

În anul 1961 se căsătorește cu Teodora Gologan, absolventă a Institutului Pedagogic de 2 ani din Bîrlad. Era o ființă modestă, inteligentă, cu o față luminată și cu ochi limpezi, plini de înțelegere. Avea o fire sociabilă, optimistă, fiind apreciată atât de elevi cât și de părinți. Și-a iubit mult familia și copiii satului pe care-i considera viitori oameni respectuoși față de valorile neamului. A născut și a crescut doi copii : Gabriel, care în prezent este secretarul Consiliului Local al comunei Vorniceni și coordonează, conduce și răspunde de buna funcționare a Direcției Juridice și Administrației Publice Locale şi Florin, absolvent al Școlii Militare de ofițeri activi, stabilit la Botoșani.

Dacă regretatul scriitor, Teodor Mazilu, spunea că « viața ar trebui să fie o sărbătoare permanentă », din nefericire, acest deziderat n-a fost posibil a se realiza în viaţa lui Mihai Pînzariu. S-a îmbolnăvit la o vârstă când puterea sa de muncă şi de creaţie era în plină desfăşurare. O perioadă de timp boala nu i-a permis să-şi desfăşoare întreaga sa activitate de educator. Totuşi, datorită medicilor, care l-au îngrijit, voinţei sale de a învinge boala, reuşeşte după o perioadă de timp să revină la catedră. A luptat ca un adevărat erou să înlăture din minte gândurile despre boală, despre urmările ei, despre nefericire, care îl chinuiau mereu. Reîncadrându-se în rândul colegilor săi în munca de educaţie a tinerei generaţii, care îi era atât de dragă, dar cerea sacrificii, Mihai Pînzariu n-a avut timp să se gândească la nefericire aşa cum afirma marele scriitor Bernard Shaw : „prima condiţie pentru a nu fi nefericit este să n-ai timp să te gândeşti la nefericire”. Pentru el viaţa a avut două coordonate importante : copiii şi profesia şi n-a condamnat niciodată viaţa pentru că îi punea tot felul de dileme.

În ultimele momente ale vieţii, i-am făcut o vizită şi am observat că obrajii săi erau galbeni şi fără pic de viaţă, ochii stinşi, sfredeliţi, rămaşi în fundul capului, iar cutele din jurul gurii s-au adunat şi s-au înmulţit. Boala necruţătoare a reuşit, cu o putere uriaşă, să-l învingă. Se silea să zâmbească, să arate că e bine, dar se vedea că puterile i-au scăzut. Soţia sa era alături de el, povestind istoricul bolii. Am băgat de seamă că glasul ei era tremurat şi în ochi îi pâlpâia o durere amară. Simţea un gând care se încolăcea în suflet : „ce va face în continuare, cum se va descurca singură ?”

Într-o zi de mai, când priveam cu duioșie razele soarelui care mângâiau sufletele, cântătoarele care sărutau văzduhul înmiresmat și-l umpleau cu duioase și armonioase ciripituri, clopotele celor 2 biserici răsunau în întregul sat; vesteau sfârșitul unui om care a slujit întreaga comunitate sătească. Activitatea sa didactică de peste 40 de ani, care a parcurs un drum drept, fără compromisuri, aducând comunității vornicenene multe bucurii și satisfacții, constituie un fragment din istoria învățământului vornicenean.  

(Portretul si fotografia cu soția sunt din martie 1974. Fotografia de când erau tineri este din 1959 și reprezintă pe : T Epure, M.Pinzariu, I. Ungureanu, M Găina)

Batjocorit şi umilit, victimă a unui atentat dezonorant la identitate, parcă anume pus la cale de cineva, întinându-i-se memoria, Centrul Istoric al Botoşanilor îşi resoarbe seva ancestrală de cultură şi civilizaţie, răsturnând obsedantul comentariu mediatic din ultimul timp.

Tonul l-a dat Editura Agata, care a renunţat la organizarea lansărilor de carte în alte spaţii, decisă să-şi valorifice resursele proprii favorizate de finalizarea lucrării de reabilitare şi restaurare a Centrului Vechi.

Într-o ţinută destinsă, Sala de conferinţe a Editurii Agata din Centrul Istoric al Botoşanilor, a găzduit ieri – 3 noiembrie 2011- un eveniment cultural deosebit: lansarea volumului de poeme – Ecouri – scris de Maria Moisoiu, la care au participat oameni din mediul cultural şi jurnalistic (scriitoarea Lucia Olaru Nenati, preşedintele Asociaţiei Jurnaliştilor – Cristian Lupaşcu, directorul Teatrului Mihai Eminescu – Traian Apetrei, prof. Dana Pietraru, redactorii revistei Luceafărul – istoricul Ionel Bejenaru, muzeograful Gheorghe Median, Al.D. Funduianu, Ovidiu Chelaru, D.M. Gaftoneanu – deţinătorul a opt premii, toate din acest an, pentru poezie etc.), funcţionari ai Primăriei Botoşani, prieteni şi foşti colegi ai poetei.

Cu gândul de a reveni şi dezvolta ideea din titlu las loc selecţiei realizată de jurnalistul Cristian Lupaşcu privind aprecierile din discursurile participanţilor la acest eveniment cultural: <<“Cea de-a treia carte semnată de Maria Moisoiu şi apărută la Editura Agata din Botoşani, în condiţii grafice deosebite, pune în evidenţă atât trăsăturile afective ale autoarei, cât şi o susţinută tenacitate de autodepăşire, în plan literar, dorinţa de a face cunoscută cititorilor săi realitatea vieţii contemporane cu multiplele ei iradieri spirituale“, a subliniat, în prefaţa cărţii, eseistul, filosoful şi poetul Dumitran Frunză.
“Sincera mea părerea este că acest al treilea volum a câştigat în valoare şi în expresie. Dacă în primul volum am întâlnit idei şi sentimente versificate, aici putem vorbi deja de o abundenţă de figuri de stil, de metafore, care, câteodată, te pun pe gânduri“, a declarat fostul director al Direcţiei pentru Cultură, Dana Pietraru, prietenă cu Maria Moisoiu.
“Cartea de faţă care nu trebuie povestită, care nu trebuie neapărat luată în vizor, din punct de vedere critic. Este o carte care se citeşte, care, la rândul ei, generează emoţii“, a subliniat Ionel Bejenaru.
“Urmărind şi ceea ce a scris doamna Maria Moisoiu şi acum, dar şi până acum, am ajuns la concluzia că fenomenul acesta este o reacţie, o atitudine de răspuns şi de opoziţie faţă de această realitate destul de degradată, destul de pragmatică“, a subliniat Lucia Olaru Nenati.
“Doamna Moisoiu nu aparţine niciunui curent literar şi nu vrea, probabil, să ajungă să fie comparatată cu nimeni. Este un om care scrie pentru că simte că trebuie să scrie. Şi scrie cu cuvinte aşa cum îi vin, nu căutându-le, nu dând perfecţiune versului. Îl lasă să fie mai ales sugestiv“, a spus şi Gheorghe Median.>>

În acest străvechi şi înălţător spaţiu – Centrul Istoric şi Cultural al Botoşanilor – evenimentul a fost perceput imediat şi apreciat ca atare, ca fiind o reuşită.
De aceea cred, sincer, într-o revigorare a vieţii culturale şi atitudinii civice din acest loc şi nu în promisiuni deşarte aşezate schematic pe hârtie, ce generează comentarii sterile şi amplifică efectul nociv, aici, unde aerul respirat trebuie să fie curat. Faptele constructive din ultimul timp (proiectul ce se finalizează prin grija Primăriei, iniţiativa Locativei de a trece la treabă şi a-şi ingriji spaţiile ce le administreză, interesul proprietarilor de imobile din Centrul istoric pentru a le utiliza adecvat, susţinerea actului cultural întreprins de diferite organizaţii civice şi mediul privat de afaceri, etc.) vor conduce spre un atractiv Centru Cultural al Botoşanilor, valorificând ceea ce înaintaşii noştri au făurit.