Eseu cu…domnisoru Liviu

Deseori propria lor viață cuprinde elemente mult mai spectaculoase decât imaginația epică a scriitorilor. Dacă nu s-ar fi jucat acea partidă de poker în care ofițerul de honvezi, domnișoru Liviu din Maieru, n-ar fi pierdut (acoperind paguba din banii popotei și fiind demis din armată), probabil literatura română ar fi fost văduvită de câteva din capodoperele sale. Iar dacă ofițerul german, care a percheziționat locuința familiei Rebreanu, n-ar fi renunțat să-i confiște manuscrisul romanului „Ion”, cu greu această scriere remarcabilă ar mai fi putut fi reconstituită de Oliver Rebreanu, dat în urmărire de Imperiul Austro-Ungar. În fine, dacă tânărul secretar literar al Teatrului Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu, nu s-ar fi îndrăgostit până peste cap de actrița Fanny Rădulescu, căsătorindu-se cu ea (deși aceasta avea o fetiță, puia Florica, rod al dragostei cu un alt chipeș ofițer), memoria scriitorului n-ar fi fost apărată cu atâta devotament de soția și fiica adoptivă („Puișorul” epistolar). În cartea „Pământul bătătorit al tatălui meu” (Ed. Sport-Turism, Buc., 1980) ne sunt descrise veritabile pelerinaje ale celor două, în perioada 1953-1974, prin locurile unde a viețuit „fala Ardealului”, venerat prin case memoriale, statui, nume de școli.

La 26 iunie 1934, Puia Florica s-a căsătorit cu reporterul sportiv de la radio, Radu Vasilescu. De altfel și Rebreanu avea multe calități sportive: înota excelent, juca tenis și trăgea cu plăcere la țintă. Din nefericire, trăgea aprig și din țigarete, cauza esențială a sfârșitului prematur, la vârsta de 59 de ani. Cu soțul Puiei, scriitorul mergea deseori la meciurile din fotbalul interbelic, simpatizând cu puternicele echipe din Timișoara și Arad. Acasă, cu dramaturgul și romancierul Camil Petrescu, încingea ultima repriză de comentarii, în compania ceștilor de cafea, pregătiră de maestrul de ceremonii, Rebreanu.

Maieru fiind prea departe de București, romancierul se retrăgea în „Cuibul Viselor” de la Valea Mare (în apropiere de Pitești), unde întremase o serioasă gospodărie (vite, cloști cu pui, vie), loc propice scrierilor sale cu precădere „nocturne”. 14 ani de „Viața la țară” (aici a scris două romane, din editările cărora și-a cumpărat un automobil Chrysler, iar „Răscoala” fusese documentată în satele din sudul Argeșului).Memorabile secvențele în care îi scria soției („Nici o femeie din lume nu mi te poate înlocui nici măcar o clipă”) și corecția aplicată cu umbrela de Fanny actriței Puia Ionescu (care se îndrăgostise de Liviu al ei).

Trecând peste Valea Mare (un „Glas al pământului” propriu) și cele două episoade, parcă aparținând de „Glasul iubirii”, să ne oprim la implacabilul „Glas al destinului”. În anul 1941, Liviu Rebreanu, academician și scriitor consacrat, tradus în mai multe limbi, invitat să conferențieze peste hotare, a luat locul lui Radu Gyr, în guvernul Antonescu, la Direcția Teatrelor. Boala îi progresa rapid, dar el trăia iluzia vindecării. Și iată cum teribilul bombardament american din 4.4.1944 a făcut două victime colaterale ilustre. Prima, Ion Minulescu (acest „Mistral al românilor”, după Arghezi), decedat la 11.04.1944, în urma unui atac de panică, iar a doua, Liviu Rebreanu la 1.9.1944 (spaima de după bombardament i-a agravat boala, eveniment dublat de o neelucidată împușcare cu ocazia evenimentelor din 23.8.1944). Nici nu îndrăznim să presupunem ce soartă ar fi avut celebrul romancier, dacă supraviețuia, ca șef al acelei direcții. Întâmplător oare, apartamentele (nr. 5 și 6), devenite case memoriale ale celor doi, sunt vecine, peste drum de Palatul Cotroceni? O soartă nedrept de tragică pe același palier…