Evenimente editoriale botoşănene

Autor, Gheorghe Median

Existenţa unui important număr de scriitori şi poeţi, ca şi a mai multor edituri, face ca lansările de carte, să fie pentru Botoşani, un fapt obişnuit. Mai puţin obişnuit este ca volumele oferite cititorilor cu aceste ocazii, să vină din alte domenii decât cel literar. Şi totuşi, din când în când, se întâmplă şi aşa ceva, iar importanţa evenimentului se impune a fi relevată, mai cu seamă atunci când eroii săi sunt personalităţi de prestigiu, veritabili cercetători în domeniile pe care le-au abordat.

Dintre apariţiile editoriale ale ultimelor două luni, ne-au atras în mod deosebit atenţia două volume, pe care le nominalizăm în ordinea apariţiei lor: „Judeţul Botoşani în 2013- Monografie geografică”, avându-l ca autor pe profesorul Mihai Poclid, şi „Proprietatea funciară în judeţul Botoşani”, semnat de profesorul Constantin Cojocariu. Încercăm să creionăm în câteva cuvinte importanţa fiecăruia dintre ele, cu convingerea că cele notate nu reliefează decât o infimă parte a valorii lor şi a contribuţiei pe care autorii acestora şi-au adus-o, scrindu-le, la mai buna cunoaştere a istoriei judeţului Botoşani. Ne-am oprit asupra cărţilor mai sus amintite, nu doar din motivul invocat mai sus, ci şi pentru faptul că acestea, s-ar putea număra printre ultimele lucrări care fac trimitere la Botoşani, ca judeţ, apropiata regionalizare a teritoriului ţării, făcând ca aceste temen să dispară.

Volumul „Judeţul Botoşani în 2013 – Monografie geografică”  a apărut, în excelente condiţii grafice la Editura „Taida” din Iaşi, în luna mai, şi s-a bucurat de o deosebit de elegantă lansare, în Salonul „George Enescu” al hotelului „Rapsodia” din Botoşani, în prezenţa unui numeros public şi a reprezentanţilor autorităţilor locale şi judeţene.

Volumul, însumând peste 600 de pagini, redă în mod sugestiv – aşa cum notează autorul în capitolul introductiv – personalitatea geografică a judeţului Botoşani, oferind cititorilor datele esenţiale fizico-geografice, istorice, demografice, economice, statistice, şi turistice care-l definesc. El depăşeşte prin aria de cuprindere, bogăţia informaţiilor şi prin varietatea şi numărul izvoarelor informative utilizate ( istorice, cartografice, arhivistice etc.), scrierile monografice anterioare dedicate Botoşanilor – „Monografia oraşului Botoşani” (1926), întocmită de Artur Gorovei  „Botoşanii în 1932”, coordonată de Tiberiu Crudu, şi „Judeţul Botoşani. Monografie geografică” (1977) realizată de Victor Tufescu, validându-l pe autorul său, ca pe un autentic cercetător ştiinţific.

Cunoscător profund al geografiei judeţului Botoşani, autor al multor  lucrări dedicate acestui subiect, profesorul Mihai Poclid extinde în aceast volum aria de cercetare, oprindu-se asupra unui aspect mai puţin abordat de cercetătorii botoşăneni şi anume de apariţia şi evoluţia aşezărilor umane, urmărind procesul populării teritoriului  judeţului începând din paleolitic, până în epoca contemporană, de la apariţia primelor aşezări umane semnalate pe valea Prutului (Ripiceni, Mitoc, Crasnaleuca, Coţuşca, Stânca etc.), până la satele înfiinţate după reforma agrară din anul 1921 (Ichimenii Noi-comuna Adăşeni, Murguţa-comuna Dobârceni, Seliştea-comuna Mileanca, Păsăteni-comuna Ungureni etc.).

Primele capitole ale volumului prezintă – dincolo de aspectele fizico-geografice – evoluţia structurii administrativ-teritoriale a ţinutului Botoşanilor, de la întemeierea Moldovei până la ultima organizare administrativ-teritorială din anul 1968, autorul incluzând aici şi reglementările legislative ulterioare pe baza cărora unele localităţi rurale au fost declarate oraşe iar altele au dispărut ca unităţi distincte, fiind înglobate unor localtăţi învecinate. În mod firesc, autorul se opreşte aici asupra fostelor ţinuturi (apoi judeţe), Botoşani şi Dorohoi, a căror evoluţie în timp o descrie, oferind cititorilor nu numai numeroase informaţii ci şi puncte de vedere personale asupra celor relatate.

Autorul se opreşte,  apoi, pe larg, asupra principalelor localităţi ale judeţului, Botoşani, Dorohoi, Săveni, Darabani, Ştefăneşti, a căror evoluţie în timp, pe coordonate istorice, economice şi sociale o urmăreşte, acestora alăturându-le, cu descrieri amănunţite, localităţi care acum se află fie în cuprinderea altor judeţe, fie dincolo de graniţele ţării: Hârlău, Noua Suliţă, şi Târgu Herţa. Demn de semnalat este faptul că în tratarea istoricului localităţilor, autorul nu porneşte de la atestarea documentară a acestora, consemnată după formarea statului feudal Moldova, ci cu mult mai devreme, când teritoriul de la est de Carpaţi se afla sub controlul migratorilor. În opinia sa, şi Botoşanii şi Dorohoiul au lua fiinţă cu mult timp înainte de formarea statului moldovenesc fiind, la începuturile lor, puncte de strângere a dărilor, aşezări supravegheate îndeaproape de unităţile militare ale stăpânitorilor cumani şi apoi tătari.

Trebuie remarcat aici şi faptul că autorul consemnează atestarea documentară a tuturor localităţilor judeţului şi explică toponimia acestora,  oferind cititorilor date inedite, sau mai puţin cunoscute, dar extrem de importante pentru biografia aşezărilor judeţului.

Studiului asupra populaţiei îi sunt dedicate cuprinzătoare capitole referitoare la evoluţia numerică a acestei şi la structura în funcţie de sex, grupe de vârstă, stare civilă, apartenenţa etnică, ocupaţie socio-profesională şi religie, tratarea subiectelor respective făcându-se din perspectivă istorică, cu date care pornesc din anul constituirii Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, până în zilele noastre.  Conţinând date cunoscute dar şi foarte multe informaţii inedite, fiecare subcapitol este o micromonografie care lărgeşte aria de cunoaştere a domeniului respectiv şi dă o nouă viziune, integratoare, asupra judeţului.

Dintre subcapitolele dedicate populaţiei, reţine îndeosebi atenţia cel privind structura religioasă a acesteia, în tratarea căruia autorul se ridică deasupra lucrărilor monografice obişnuite, informaţiile oferite cititorilor pornind de la primele dovezi ale pătrunderii creştinismului în această zonă, în urmă cu circa 1600 ani, continuînd cu nominalizarea tuturor lăcaşurilor de cult de pe teritoriul judeţului, cu ctitorii lor,  şi sfârşindu-se cu structura organizatorică – parohii şi protopopiate – urmărită din anii 1859-1860 până în anul 1930. Desigur, nu au fost omise comunităţile etnice existente în judeţ – armeni, evrei, lipoveni – cu bisericile şi lăcaşurile de cult ale acestora.

Se impune sublinierea faptului că autorul a acordat o atenţie deosebită ctitoriilor din Dorohoi şi Botoşani ale lui Ştefan ce Mare ( bisericile purtând hramul „Sf. Nicolae” ctitorite în anii 1495 şi 1496) şi cele din Botoşani ale Elenei Despot Doamna ( „Sf. Gheorghe”- 1541 şi „Uspenia”-1552), înscrise pe lista monumentelor istorice, precum şi mănăstirilor şi schiturilor de pe cuprinsul judeţului ( Agafton, Vorona, Gorovei, Cozancea, Guranda, Zosin), cărora le-a afectat un număr sporit de pagini.

Ultimul capitol al volumului este destinat prezentării economiei judeţului, cu cele mai semnificative dete privind comerţul, meşteşugurile, industria, industria, agricultura, reţeaua rutieră, poşta şi telecomunicaţiile, începând din secolul al XIV-lea până în anii noştri. Tot aici, şi în aceeaşi manieră, sunt prezentate învăţământul, cultura, sănătatea, sportul şi turismul, autorul reiterând principalele date care privesc evoluţia acestor domenii,  şi reliefând ceea ce dă unicitate judeţului: monumentele de artă, muzeele şi casele memoriale, marile personalităţi născute aici, rezervaţiile de floră şi faună, locurile încărcate de farmec de la Ipoteşti, în care şi-a petrecut copilăria Mihai Eminescu, pitoreasca vale a Prutului, numeroasele lacuri şi iazuri etc.

Nu putem încheia această succintă prezentare, fără a menţiona capitolul Anexe, care cuprinde un impresionant număr de documente privind  populaţia şi organizarea teritorial-administrativă a teritoriului între anii 1774-1968  (catagrafii, condici, tabele), lista aşezărilor umane atestate între secolele al XIV-XVII, un tabel recapitulativ al tuturor localităţilor judeţului, inclusiv a celor dispărute, hărţi ale Moldovei şi ţinuturilor Botoşani şi Dorohoi din diferite perioade istorice.

Volumul impresionează prin ampla documentaţie care i-a stat la bază, prin minuţia cu care autorul se opreşte asupra tuturor domeniilor abordate,  şi prin strădania, reuşită, de a realiza o prezentare completă a judeţului Botoşani. El este, aşa cum au apreciat toţi cei care s-au exprimat în privinţa sa la festivitatea de lansare, o excepţională carte de vizită a judeţului, un îndrumar extrem de preţios pentru viitorii autori de monografii şi nu în ultimă instanţă, o încununare fericită, a  muncii unui profesor care a demonstrat că activitatea de la catedră este perfect compatibilă cu cea de cercetare ştinţifică. Se cuvine să-l felicităm, deci, pentru această realizare şi să-i dorim noi realizări pe tărâmul scrisului.
*
Cel de al doilea volum la care dorim să ne referim „Proprietatea funciară în judeţul Botoşani” este semnat de profesorul Constantin Cojocariu şi a apărut la Editura „Quadrat” din Botoşani. Lansat în cadrul unei manifestări de ţinută la Muzeul Judeţean de Istorie, în prima zi a acestei veri, în prezenţa reprezentanţilor oficialităţilor locale şi a unui numeros public, volumul ne relevă încă odată, dacă mai era nevoie, calităţile de autentic cercetător ştiinţific ale autorului,  probate în multe alte lucrări anterioare, dintre care, remarcăm în mod deosebit, volumul „Judeţul Botoşani -structuri administrative”, apărut cu doi ani în urmă.

Cunoscător ca puţin alţii al istoriei judeţului, Constantin Cojocariu a sesizat faptul că deşi, în mare, trecutul botoşănean este cercetat, există domenii peste care s-a trecut cu superficialitate. Unul dintre acestea îl reprezintă agricultura, în studierea căreia,  proprietăţii funciare, care şi-a pus amprenta asupra stării social-economice a sătenilor, gradului de emancipare culturală, şi nivelului de civilizaţie a comunităţilor rurale – nu i-a fost dedicat nici un studiu de anvergură.

Volumul, de ample proporţii, priveşte proprietatea funciară şi problemele de ordin economic şi social pe care aceasta le-a generat, din prima jumătate a secolului al XIX-lea până în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea, aspectele locale fiind raportate, spre o mai bună înţelegere, la cele de ordin naţional.

Cele şapte cuprinzătoare capitole ale volumului, se referă la proprietatea funciară din judeţele Botoşani şi Dorohoi la mijlocul secolului al XIX-lea, reforma agrară din anul 1864, relaţiile agrare la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, împroprietărirea însurăţeilor, reforma agrară din anul 1921, sate înfiinţate după 1921 şi reforma grară din anul 1945, acest ultim capitol, încheindu-se cu câteva referiri la cooperativizarea agriculturii, proces început în martie 1949 şi finalizat în aprilie 1968.

Bazându-se pe o solidă documentaţie, care a însemnat studierea documentelor de arhivă privind fiecare localitate a judeţului, statisticilor generale şi cele ale instituţiilor judeţene publicate în segmentul de timp analizat, referitoare la cele mai diverse aspecte ale vieţii rurale şi, desigur, amplei bibliografii generale relative la relaţiile agrare din România, autorul reuşeşte nu numai să lămurească problema abordată, ci şi, extrem de important, să releve lucruri noi, neabordate până acum.

Cartea profesorului Constantin Cojocariu pune în evidenţă faptul că, în plină epocă modernă, în timp ce o bună parte a statelor europene era în plin avânt economic, societatea românească rămânea, în esenţa ei, în tiparele feudale, departe de progres. Cauza o constituia menţinerea vechiului regim de proprietate asupra pământului, statisticile consemnând faptul că, la mijlocul secolului al XIX-lea, în cele două state româneşti, peste 80% din suprafaţa agricolă revenea proprietăţii moşiereşti, 14% celei ecleziastice, şi doar 6 procente obştilor de ţărani liberi, în cazul judeţului Botoşani, celor răzeşeşti.

Lipsiţi de pământ, ţăranii erau departe de a se putea ridica din punct de vedere economic, starea lor materială, apreciată după numărul de vite de care dispuneau (fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi), permiţând celor din primele două categorii, să trăiască puţin mai bine decât ceilalţi. Singura soluţie ca ţara să progreseze, iar sătenii să aibă posibilitatea de aşi ridica nivelul de trai, era redistribuirea proprietăţii funciare, soluţie indicată şi de Marile Puteri europene în Convenţia de la Paris, din anul 1858.

După Unirea Principatelor, din ianuarie 1859, sub domnia lui Al. Ioan Cuza, s-au făcut paşii decisivi în direcţia redistribuirii proprietăţii funciare: crearea unui fond funciar al statului, din care să poată fi împroprietăriţi o parte a clăcaşilor, prin adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti din anul 1863, şi adoptarea legii agrare din 14 august 1864. Analizându-le, autorul cărţii notează că, dacă în cazul celei dintâi n-au existat probleme, cea de a doua s-a aplicat cu nenumărate abuzuri, toate în defavoarea clăcaşilor: întocmirea eronată a listelor cu cei ce urmau să fie împroprietăriţi, ţăranii fruntaşi îndreptăţiţi să primească mai mult pământ fiind trecuţi la categoriile inferioare, întârzierea, uneori cu aproape doi ani a măsurătorii loturilor ce urmau să revină foştilor clăcaşi, împroprietărirea multor clăcaşi cu terenuri neproductive, alungarea sătenilor de pe moşii, pentru ca aceştia să primească pământ din rezerva statului, presiunile făcute asupra sătenilor să refuze a primi pământ, pe motiv că nu ar avea cum să-i despăgubească pe proprietari etc. Această situaţie a generat un fapt greu de anticipat – mulţi clăcaşi au rămas în afara actului de împroprietărire.

Exemplificând acest fapt, autorul prezintă concluziile cunoscutului agronom Ion Ionescu de la Brad, asupra modului de aplicare a reformei agrare în judeţul Dorohoi, din care reiese faptul că suprafaţa primită de clăcaşi prin împroprietărire, era mai mică decât suprafaţa avută anterior în folosinţă. Astfel, dacă până la aplicarea legii agrare, clăcaşii din acest judeţ aveau în folosinţă suprafaţa de 63.903 fălci, după împroprietărire, aceasta era de numai 50.184 fălci, reprezentând doar 78,53/, din cea avută înainte de reformă. Aşa se explică faptul că marea proprietate moşierească şi de stat a continuat să stăpânească circa 70/ din întreaga suprafaţă, ţărănimii revenindu-i restul de 30/.

Gravele deficienţe cu care s-a aplicat legea agrară din 1864, constată autorul cărţii, au făcut ca revirimentul economic al lumii satului să fie deprte de aşteptări. Proprietarii funciari şi-au păstrat în continuare statutul de cei mai importanţi posesori de pământ, iar ţăranii împroprietăriţi, obligaţi, pentru a face faţă nevoilor vieţii şi a putea plăti foştilor proprietari despăgubirea fixată de lege, să lucreze, în sistemul înrobitor al învoielilor agricole, pe moşiile acestora, au rămas, în marea lor majoritate, în aceeaşi situaţie economică grea ca înainte de împroprietărire.

Legea rulală din 1864, urmată de cea a împroprietăririi însurăţeilor, din august 1876, ca şi cele două legi privind înstrăinarea unor bunuri ale statului, din martie 1881 şi aprilie 1889, n-au rezolvat problema pământului în România. Nici în judeţele Botoşani şi Dorohoi, unde au fost împroprietăriţi un număr de 39.445 locuitori cu 148.744 ha, această problemă nu şi-a găsit rezolvarea. Suprafaţa de circa 4,65 ha. cât avea, în medie, o exploataţie agricolă de până la 10 ha, care cuprindea locul pentru casă şi grădină, precum şi terenul pentru cultură, fâneaţă şi imaş, asigura doar anevoie, necesităţile unei familii ţărăneşti. Completând acest tablou, autorul adaugă faptul că din cele 39.480 familii de ţărani, 7.387 familii primiseră numai locuri pentru casă şi grădină, multe ale familii fiind total lipsite de pământ. Acest fapt explică nemulţumirea locuitorilor de la sate, manifestată cu o deosebită vigoare în timpul răscoalelor din anii 1888 şi 1907.

Lipsa de pământ, principala cauză a nemulţumirii ţăranilor, este pusă  în evidenţă de autor prin numeroase exemple. Desprindem dintre ele unul de ordin general: în fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi, în anul agricol 1905 erau 281 exploataţii agricole cu peste 100 de hectare, care stăpâneau împreună 163.969 hectare, în timp ce 56.021 exploataţii agricole cu suprafeţe de până la 100 hectare, stăpâneau deabia 141.832 hectare. Aceasta însemna că  marile exploataţii agricole din cele două judeţe reprezentând 0,05% din totalul proprietarilor posedau 53,62% din suprafaţa agricolă, în timp ce restul exploataţiilor, apaţinând micilor agricultori, reprezentând 99,5% din totalul proprietarilor, deţineau 46,38% din suprafaţa agricolă.

Analizând proprietatea funciară din fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi, autorul se opreşte şi asupra unor aspecte netratate până acum în scrierile pe această temă ale cercetătorilor botoşăneni, sau abordate doar tangenţial, făcând referiri la cele mai importante moşii şi la posesorii lor, români, armeni, evrei, sau de alte naţionalităţi, inventarul agricol al câtorva dintre acestea ( Buhăceni – Nicu Enăşescu, Guranda –Mihai Alexandru, Dângeni – Ioan Mavrocordat), suprafeţele cultivate cu principalele culturi agricole şi producţiile obţinute etc. De asemenea, nominalizează cele mai importante stabilimente industriale destinate prelucrării produselor agricole: fabricile de alcool obţinut din prelucrarea cartofilor, de la Rânghileşti, Dumbrăveni, Corni, Deleni, Dersca, cea de scrobeală de cartofi, glucoză şi dextrină, de la Hânţeşti, şi nu în cele din urmă fabrica de zahăr de la Ripiceni, înfiinţată în anul 1899, de francezii Dupont, Lachaume şi Meillassoux, una dintre cele mai moderne din România acelor ani.

Un subiect asupra căruia profesorul Constantin Cojocariu s-a oprit cu o deosebită atenţie, a fost cel privind reforma agrară din anul 1921, o nouă etapă a procesului de redistribuire a proprietăţii funciare în România. În preambulul capitolului referitor la această problemă, autorul prezintă principalele acte legislative pe baza cărora s-a aplicat reforma agrară: decretul-lege nr. 3.697 din 15 decembrie 1918 care stabilea suprafaţa de teren agricol ce trebuia expropriată şi categoriile de locuitori care urmau să fie împroprietăriţi, începând cu foştii demobilizaţi din campaniile 1913 şi 1916-1919 şi terminând cu orfanii şi văduvele de război, decretul nr. 215, din aceeaşi lună, care stabilea organele care urmau să înfăptuiască împroprietărirea şi legile pentru reformă agrară pentru Basarabia, pentru Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea şi pentru Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, sancţionate de regele Ferdinand la 13 martie 1920, 17 iunie şi respectiv 30 iulie 1927, care consfinţeau noua împărţire a proprietăţii funciare în Romania.

Conturând cadrul general al problemei, autorul se opreşte, pe larg, la aspectele locale, referindu-se la constituirea comisiilor de expropriere, a obştilor săteşti care au luat în arendă terenurile expropriate, pe care, ulterior, le-a vândut ţăranilor prin intermediul Casei Centrale a Cooperaţiei şi Împroprietăririi şi nu în cele din urmă, la moşiile de peste 100 ha, care conform legii trebuiau expropriate şi la posesorii acestora, printre care  Dângeni, Socrujeni, Zahoreni, Tescureni, aparţinând lui Ioan Mavrocordat, Viforeni, Vânători, Podriga aparţinând lui Al. Enacovici, Sapoveni, Vicoleni, Avrămenii de Sus, aparţinând lui Vasile Isăcescu, Comăneşti, Crasnaleuca, Stânceşti, aparţinând familiei Callimachi, Durneşti, Rânghileşti, şi Dămideni, aparţinând lui Ioan Goilav şi Bivolari, Bătrâneşti, Brăteni-Buhăceni, al căror proprietar era Carol Heynic.

Ca şi cazul aplicării legii agrare din anul 1864, împroprietărirea s-a făcut cu dificultate, pe de o parte datorită împărţirii cu mare întârziere a certificatelor provizorii de împroprietărire, iar pe de alta datorită marilor proprietari, care condiţionau exproprierea de încheierea unor contracte cu sătenii privitoare la angajamentele agricole şi la banii pe care aceştia le datorau, fapt contrar legii şi contestat cu vehemenţă de ţărani. Nemulţumirile sătenilor faţă de această situaţie, au fost amplificate de faptul că în anumite localităţi au rămas sute de ţărani neîmproprietăriţi, pe motiv că moşiile expropriate erau prea mici, iar văduvele şi orfanii, îndreptăţiţi să primească pământ au rămas peste tot, în afara acestui proces.

Insuficienţa terenurilor agricole expropriate prin decretul 3.697 din decembrie 1918, a determinat guvernul să declanşeze o nouă etapă a procesului de împroprietărire, pe baza legilor de reformă agrară din anul 1921. Finalizată în anul 1928, această etapă a însemnat, pentru judeţul Botoşani exproprierea unei suprafeţe de peste 8.000 ha, iar pentru judeţul Dorohoi 6.400 ha, reprezentând 7,2% şi respectiv 5,8% din întrega suprafaţă expropriată.

În ciuda acestei măsuri, nevoia pământ nu a putut fi satisfăcută, starea de nemulţumire fiind constatată în numeroase sate ale fostelor judeţe Botoşani şi Dorohoi. Expresie concretă a acesteia o reprezintă numărul extrem de mare de plângeri adresate autorităţilor, din mulţimea cărora le desprindem pe cele ale sătenilor din Todireni, Călăraşi, Zlătunoaia, Vlăsineşti, Rădeni, Lunca, Băluşeni etc. unele datând din anii 1928-1929, care devoalează faptul că după aproape un deceniu de la debutul procesului de împroprietărire, problemele legate de împărţirea pământului nu erau încă rezolvate.

Concluzionând, autorul volumului constată că în fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi au fost expropriate 222.817,24 ha, din care au fost împroprietăriţi 48.680 locuitori cu suprafaţa de 161.943,72 ha, ceea ce reprezenta 72,7% din suprafaţa expropriată, revenind în medie suprafaţa de 3,33 ha pentru fiecare locuitor împroprietărit. Diferenţa de 60.874 ha a fost distribuită pentru constituirea izlazurilor comunale (22,3%), pentru vetre de sat (1,3%) şi 6,2% rezerve comunale şi de stat care cuprindeau păduri comunale, drumuri şi terenuri puse la dispoziţia unor instituţii care serveau intereselor comunităţilor rurale.

Înfăptuirea reformei agrare din anul 1921, a avut ca urmare desfiinţarea clasei latifundiarilor şi crearea unei largi categorii de mici proprietari. După o perioadă de câţiva ani în care datorită urmărilor  războiului,  lentorii  cu care s-a realizat exproprierea marilor moşii şi împroprietărirea ţăranilor precum şi lipsei de utilaje agricole resimţită, mai cu seamă de micii proprietari de micii proprietari, agricultura a cunoscut un regres faţă de perioada antebelică, situaţia s-a ameliorat, constatându-se progrese pe toate planurile.

Acest fenomen este constatat şi în fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi, autorul volumului exemplificându-l cu numeroase exemple. Reţinem, dintre acestea, pe cele referitoare la culturile de cartofi şi sfeclă de zahăr, care, prin producţiile la hectar au plasat judeţele Botoşani şi Dorohoi printre primele din ţară şi la creşterea unor rase selecţionate de animale, în mod deosebit pe proprietăţile deţinute de dr. Dionisie Goilav la Havârna (bovine, ovine, porcine), Ioan Franc la Hudeşti (cai de rasă americană pentru curse), Ilie Văsescu la Coţuşca (bovine şi cabaline) şi Burbure de Weisembach la Dersca (cabaline).

De asemenea, sunt amintite lucrările de ameliorare a izlazurilor (Dângeni, Ungureni, Coşula), extinderea  tamazlâcului de vite de la Popăuţi,  preocuparea unui număr tot mai mare de agricultori de a-şi procura maşini agricole, precum şi la faptul, extrem de onorant,  că în anul 1934, în cadrul Universităţii Populare de la Ungureni, a luat fiinţă prima şcoală agricolă ţărănească din Romania.

Noua realitate a lumii satului botoşănean după reforma agrară din anul 1921 era subliniată de învăţătorul Constantin Petrescu din Săveni, a cărui opinie, consemnată în anul 1924, este citată de autor, în loc de concluzii: „Dacă ne fixăm în minte starea săteanului din 1915 şi cea de astăzi, vedem o deosebire capitală. Intrând prin expropriere pe pământul pe care odinioară îl lucra pentru altul, el îl cultivă cu rodnicie, deşi cam rudimentar. Nu este nevoie de multă observaţiune căci evidenţa ne loveşte. Starea caselor s-a îmbunătăţit, un trai mai îmbelşugat are săteanul, este îmbrăcat mai bine, vitele îi sunt mai numeroase şi mai bine îngrijite”.

Prezentând aspectele de ordin general ale împroprietăririi din anul 1921, profesorul Constantin Cojocariu detaliază această problemă, afectând un întreg capitol aspectelor concrete ale aplicării reformei agrare în fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi. Textul este însoţit de tabele cuprinzând regiunile agricole în care erau împărţite cele două judeţe,  care nominalizează proprietarii moşiilor expropriate, şi consemnează decretul în virtutea căruia s-a decis exproprierea, suprafaţa terenurile primite de fiecare comună, partea din aceasta care urma să fie folosită pentru împroprietărire şi numărul celor ce urmau să primească pământ. Mai mult decât atât, autorul se opreşte asupra fiecărie comune, detaliind rubricile tabelului general. El realizează astfel o adevărată radiografie a satului botoşănean în acel moment, fapt ce a presupus o muncă de cercetare de lungă durată, pe multiple planuri şi un efort intelectual greu de cuantificat.

Ultimul capitol al volumului este afectat prezentării reformei agrare din anul 1945. Aceasta a fost impusă de marile greutăţi şi neajunsuri provocate de război, şi a fost favorizată de noile realităţi politice din Romania postbelică, marcate de ascensiunea forţelor politice de stânga, sustinute de ocupanţii sovietici. Reforma a fost legiferată de guvenul condus de dr. Petru Groza la 23 martie 1945, dar, conjunctura politică creată de ofensiva comuniştilor faţă partidele istorice şi de cei pe care acestea îi reprezentau, a făcut ca ea să fie pusă în practică, în multe judeţe, încă din toamana anului 1944.

Acest fapt s-a produs şi în judeţele Botoşani şi Dorohoi, unde, în ciuda exproprierii moşiilor mai mari de 50 ha, suprafaţa destinată împroprietăririi s-a dovedit a fi insuficientă, şi ca urmare, numărul celor împroprietăriţi a fost mai mic decât al celor îndreptăţiţi la aceasta. Sintetizând datele care ilustrează aplicarea reformei agrare în fostele judeţe Botoşani şi Dorohoi, autorul constată că a fost pusă la dispoziţie în vederea împroprietăririi suprafaţa de 46.565 ha, cu care au fost împroprietăriţi 44.794 locuitori, dintr-un total de 52.033 locuitori îndreptăţiţi la împroprietărire. Media suprafeţei primite la împroprietărire a fost de 1,04 ha, mai mică decât cea la nivel naţional, care a fost de 1,20 ha.

Trebuie subliniat aici faptul că autorul volumului prezintă împroprietărirea din anul 1945 în contextul istoric creat de sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, descrierea, mai mult decât detaliată a evenimentelor petrecute în cele două judeţe, facilitând lectorului înţelegerea mai uşoară şi în acelaşi timp corectă în realităţilor perioadei evocate.

În partea finală a volumului, autorul trece în revistă momentele care au marcat evoluţia proprietăţii funciare după comunizarea României: înfiinţarea întovărăşirilor agricole, începând cu anul 1948 şi apoi a primelor Gospodării Agricole Colective, în anul 1949, în urma adoptării în cadrul Plenarei CC al PCR din 3-5 martie, prin care se stabilea declanşarea procesului de colectivizare a agriculturii în Romania, trimiterile la realităţile locale, dând consistenţă spaţiului rezervat acestei probleme.

Parcurgerea volumului scris de profesorul Constantin Cojocariu ne relevă numeroase aspecte pe care cercetătorii botoşăneni  le-au trecut cu vederea. Desprindem dintre acestea, salutând decizia autorului de a o aborda,  pe cea privind apariţia, ca urmarea reformelor agrare şi a altor măsuri legislative vizând problema proprietăţii funciare, a unor aşezări noi, pe cuprinsul celor două judeţe.

Deoarece, în numeroase cazuri, ţăranii au primit pământ pe alte moşii decât pe cele în care-şi aveau domiciliul, aceştia s-au văzut nevoiţi să se mute pe moşiile respective. Aşezările întemeiate acolo, cu oameni veniţi din diferite zone ale celor două judeţe, au avut un caracter eterogen, iar numele primite au fost, de regulă, al moşiei pe care luaseră fiinţă sau al comunei de care depindeau. Fac excepţie satele înfiinţate după războiul de independenţă din anii 1877-1878, care au primit nume legate de acest important eveniment: Călăraşi, Roşiori, Vânători, Griviţa, Plevna, etc.

Cu aceeaşi rigurozitate cu care a realizat întreaga documentare a lucrării, autorul se opreşte asupra fiecărei localităţi nou apărute, oferindu-ne toate detaliile asupra acesteia: locul înfiinţării, primii colonişti, evoluţia aşezării în timp etc.

Din paginile destinate acestui subiect, reţinem că după aplicarea legii rurale din 1864, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe teritoriile fostelor judeţe Botoşani şi Dorohoi au luat fiinţă 15 sate, alte 20 de noi aşezări, mai mici, adăugându-se satelor deja existente. Acelaşi fenomen a avut loc şi după aplicarea reformei agrare din anul 1921, când, pe cuprinsul celor două judeţe, au luat fiinţă 59 de sate. Consemnarea lor, cu detalii referitoare la elementele esenţiale care le definesc, constitui o contribuţie deosebit de importantă pe care autorul şi-o aduce la mai buna cunoaştere a trecutului apropiat al Botoşanilor, un preţios îndreptar pentru cei care se ocupă de istoria judeţului, şi în mod special a celor care vor dori să realizeze lucrări monografice.

Ţinem să adăugăm, în finalul acestor rânduri, că profesorii Mihai Poclid şi Constantin Cojocariu demonstrează, prin cărţile de faţă, că profesiunea de dascăl nu trebuie să se rezume doar la activitatea legată strict de şcoală, că este loc şi timp şi pentru cercetare ştiinţifică de înalt nivel aşa cum au făcut-o, la vremea lor, şi în condiţii cu mult mai dificile decât acum, iluştrii lor predecesori,  C. Gallin, Tiberiu Crudu, T.G. Buzoianu, M. Gr. Posluşnicu, Ariton Iacobeanu sau I. V. Luca. Este un semnal, pe care, profesorii de azi trebuie să-l recepţioneze, şi nu ne îndoim că aşa va fi.