Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 6 → 2014

Exegeză realizată volumului de poezii ,,Pleacă cocorii”, autor Vasile Popovici.

             Exegeză realizată volumului de poezii
           “Pleacă   cocorii “,  Vasile Popovici ( autor)

Becart,ValentinaComentariu scris de  Valentina Becart
Membru LSR – Filiala Iaşi                                                                 

Redactor la Revista Moldova literară – Iaşi

 

„cum să mai cred în îngeri când „roata
olarului” bântuită-i de umbre…

Poetul Vasile Popovici, născut la 20 decembrie 1938, comuna Corni, judeţul Botoşani, absolvent al „Facultăţii de limba şi literatura română” are în palmares următoarele volume:   Paradoxuri –  vol. I (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi – 2007; Joc perpetuum – vol. II (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi -2007; Demonul angelic – vol. III (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi -2008; Cântece şi taine  – vol. IV (Poezii) – Edit. Princeps-Iaşi-2008 ; (volum inclus în cartea ,,Demonul angelic”); Întoarcerea în Nimic – vol. V (Poezii) – Edit. Princeps, Iaşi -2008.
Scrierile sale apar şi în publicaţiile: Revista Ţara de SuSRevistă de cercetare a culturii tradiţionale din judeţul Botoşani; Revista Moldova Literarăeditată de Liga Scriitorilor – filiala Iaşi, (Mihai Păstrăguş); Revista Dor de Basarabia – Periodic de răspândire a cunoştinţelor despre neamul înstrăinat.
Amintim câteva premii: Premiul ASTRA – obţinut la Festivalul naţional de poezie ,,Nicolae Drăgan”- Galda de Jos – Alba, 6-7 noiembrie 2010; Premiul special la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară ,,Titel Constantinescu” ediţia a IV –a , 2011, organizat de Editura Rafet din Râmnicu Sărat, judeţul Buzău.
* * *
ÎnPopovoco,Vasile=Pleaca,cocorii volumul „ Pleacă cocorii”, apărut la editura on-line Semănătorul, 2011, volum de esenţă filozofică, poetul se apropie cu sensibilitate şi gândire profund reflexivă de dramele materiei, de rănile spiritului… adesea derutat de „necunoaşterea” drumului către ”cel ce-a fost înainte de naştere”:   „mă-ntreb din nou  // dacă mai este-un rost,// când toate-s doar pământ, pământ.” ( Speranţe de pandore).
Întreaga scriere are ca „temelie” trecerea ireversibilă a timpului, angoasa, dureroasele căutări în spaţiu iluzoriu dintre viaţă şi moarte. Raţiunea caută răspunsuri, se zvârcoleşte în „aşternuturile” bântuite de îndoială şi umbre, umbre ce opacizează, zăvorăsc calea spre adevăr.
Cum să rămâi impasibil când toate frumuseţile lumii, când cea mai desăvârşită fiinţă ( omul), se transformă lent… în elementele primordiale  – trecute prin „inima neagră” a pământului. Acest adevăr este plătit cu „exilul” pe insula suferinţei, cu spulberarea „atâtor năzuinţe” —-
„se-nvârte roata morii zi şi noapte // atât // cât încă apă curge-n scocul  // morii. Şi macină, // şi macină boabele răscoapte // făină pentru ziua-nmormântării.” ( Roata morii).
Imaginaţia poetului, fecundă… străfulgerată de abisale trăiri, tensiuni poetice, se lasă prinsă în jocul uimitoarelor tonuri de lumini şi umbre. Când zorii îi bat discret în fereastră… poate auzi limpede „roata morii” care macină nevăzută… clipele, orele, visele, fericirea,  anotimpurile atâtor speranţe… totul!
Trăirea poetului, rostirea, – aflate într-un circuit coerent al judecăţii ( estetice şi filozofice) – urmăresc aducerea pe vatra luminoasă a olarului  ( ca ofrandă), a tuturor frămâtărilor sale interioare, a neliniştilor … reliefate prin metafore deosebite cu o largă arie semnificativă şi estetică.
Măcar retoric nu te întreba; // în toate // să-ţi cunoşti măsura; // Şi ca să îţi închidă gura // Te-ndeamnă:  // „Crede şi nu cerceta!( Nu te-’ntreba).
Scrierea poetului Vasile Popovici pare un dialog neîntrerupt cu Divinitatea… pune întrebări necuţătoare, fără a se umili şi îngenunchea,… ci dimpotrivă, păstrându-şi verticalitatea ca un adevărat „fiu” zămislit după „chipul şi asemănarea” Marelui Creator.
„Nu te-ntreba” – nu intră în sfera gândirii acestui „Sisif” care nu abandonează lupta cu „forţele necunoscutului” şi nu-şi găseşte liniştea până la aflarea „undei luminoase” – sperând că aceasta va deschide „poarta” spre „vechea ordine a lucrurilor”… lipsite de osânda împărţirii fiinţei între cer şi pământ.
Este nedrept, ca iubirea, aura neasemuită de frumuseţe din ochii îndrăgostiţilor să dispară în pulberea vremii „măcinată”de această rotire neîntreruptă spre „zero absolut”.
          „Şi pentru ce tot jocul ăsta schizoid, // perpetuu, //  să-mi treacă de urât?! // Şi n-am rămas de-a pururi // dincolo de zid // şi nu m-aş fi născut?! // Să fi rămas de-a pururi în zero absolut. ( Mă doare nemateria).
Timpul iubirii este fără egal… este esenţa pură a întregii trăiri. Cât de suve şi delicate sunt versurile:
Mai ştii // de noaptea- ceea câmpenească // şi cu lună? // Nici unul nu-ndrăznea // ce-avea de spus să spună. // Mai ştii că am trăit atunci // noi doi, noi amândoi, // întreg trăitul // cât a fost să se agaţe-n noi?” ( Mai ştii…?).
          Vremelnicia  lucrurilor lumeşti solicită sensibilitatea creatoare a poetului care descoperă alchimia cuvintelor, îmbrăcându-le în culorile curcubeului, respirând liric pe culmile luminoase ale imaginarului, luând în stăpânire ( cu lejeritate) mijloace de expresie radioase, minuţios meşteşugite.
Şi câtă prospeţime şi frumuseţe au versurile:
„Vremelnic // te-ai schimbat în curcubeu, // zvâcnind // dintr-un izvor cu apă vie. // La capătul cellalt, // fântână-eram eu // din care ţi-ai  luat culoare şi mânie. ( Vremelnic).
„Uşa este simbolul de trecere dintre două stări ( a două lumi), dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric, dintre bogăţie şi sărăcie.
Uşa deschide calea spre revelaţie. Spaţiul familial începe ( propriu-zis) de la uşa casei părinteşti care desparte mediul deschis extern – de mediul închis intern. Uşa este partea cea mai plină de semnificaţii a unei case( o deschidem – închidem, batem în ea, o încuiem). Ea reprezintă un prag, un hotar. Păşim prin ea intrând sau ieşind. Întrăm într-un alt mod de viaţă, într-o altă stare de spirit, căci ea ne duce spre alţi oameni, într-o altă atmosferă.”
             Primii paşi peste pragul casei părinteşti se fac sub privirile iubitoare  ale mamei. Când fiinţa cea mai dragă sufletului nu va mai deschide niciodată „uşa” casei… se produce o ruptură, rădăcinile uscându-se lent de-atâta durere…
Poetul, graţie unei memorii deosebite, reuşeşte să păstreze în amintire momente rare ( momente care marchează trecerea fiecărei clipe), insistând asupra planului descriptiv  (plan în care trăirea intensificată, exultă…).
Cuvintele, asemenea apelor curgătoare, îşi dezvăluie forţa creatoare, ducând la tulburatea conştiinţei, la răscolirea întregii simţiri…
În curgerea lentă a timpului totul se destramă – rămânând doar „urme” şi palide ecouri între pereţii odăii în care a stat de veghe nopţi la rând – fiinţa ce-a luminat drumul poetului.
Au mai rămas urme; // de mamă. // Voal de mireasă, // zăbranic de moarte. // Lada de zestre. // Goală. // Doar lada. // Fără zăvor, fără încuietori.//
              Paşii; // şi paşii îi văd prin ogradă. // Mersul; // şi mersul. // Şi rătăcita privire spre // zarea aceea // în care-şi vedea fiul // tot apropiindu-se, // tot depărtându-se.” … ( Urme).
Zădărnicia acestei lumi în care „toate-s vremelnicie”, aşterne pe chipul poetului o lumină stranie, asemenea unui amurg ce se scaldă în ape sângerii.
Eu nu ştiam // ce e apusul; // văd numai umbre, // umbre doar. // În faţa mea e un hotar; // un pas // şi dincolo-i apusul.//
 Eu nu ştiam // ce-i neantul; // cad lacrimile unui fiu; // bătut capacul pe sicriu, // iar dincolo de el // e neantul.” ( Nu ştiam).
Cine nu a fost prins în „nisipuri mişcătoare” nu poate şti cum flutură steagul celor învinşi de sete şi întrebări… nici cum „în joaca reflexelor, // fata morgană // se zbenguie’naltă, // oacheşă. // goală.”( Zănatic gând).
Îndoiala creşte pe măsură ce  „se vremuieşte // a sfârşit grotesc // şi-apocalipsă, // iar noi, // noi încă n-am găsit veriga lipsă.” ( Veriga lipsă). Cu toate durerile trupeşti şi tot zbuciumul sufletesc, dorinţa poetului de a dăinui în „ochiul sterp „ al timpului este acerbă… Văzând ( cu maximă luciditate) cum trupul de lut este supus degradării, descompunerii – până la cea ma infimă particulă – acesta cere Creatorului o amânare (şi chiar o minune) pentru a nu ajunge pe „masa de disecţie” a necunoscutului…
„- Dă-mi, Doamne, // trupul înapoi! // Mi-e dor de durere de suspin, // de-ntristare. // Trimite „vo” înştiinţare popii // şi lasă, // mai lasă o vreme suflare // şi-n trupul Caliopii. ( Dă-mi, Doamne, trupul înapoi).
Cuprins de remuşcare ( în toiul nopţii) şi în faza de „crepuscul” a existenţei terestre… poetul Vasile Popovici  are puterea să se confeseze divinităţii… aşternând pe hârtie versuri nemuritoare, fascinante…
„Eu n-am crezut în îngeri // care // cântă-n cor //şi ne zâmbesc //  şi ne veghează, // ce poartă-n aripă un zbor, // nu de Icar, ci îngeresc.//
În visul meu…  // – mi se părea concret –// mi-a apărut un înger // ce m-a certat // pe îngereşte cu blândeţe // pentru necredinţa mea… // necredinţa mea… ( Eu n-am crezut în îngeri).
* * *
„Cocorul este pasărea lui Apollo, zeul soarelui, care, de obicei, ia forma unui cocor atunci când vizitează tărâmul lumesc. Cocorul este asociat cu poeţii, ce îl au pe Apollo ca patron.”
Europenii consideră cocorii simboluri ale vigilenţei şi loialităţii,(…)
…(…) reprezintă şi fidelitatea, încrederea şi constanţa în dragoste.”
       „Pentru chinezi, cocorii erau „tian he“ (cocori divini) sau „xian he“ (cocori binecuvântaţi), deoarece zeităţile taoiste şi fiinţele iluminate erau transportate pe spatele lor între tărâmul ceresc şi Insulele celor Binecuvântaţi. De asemenea, ei poartă sufletele meritorii către Paradisul de Vest şi oamenii către un nou nivel de conştientizare spirituală.”(…).
             Volumul „Pleacă cocorii”… se naşte din adevărurile lumii, adevăruri trăite de poetul Vasile Popovici, cu frenezie, cu teamă … urând uneori, şi iubind mereu această trecere prin infernul şi paradisul terestru. Un volum ce-şi deschide „întreg cerul” sufletului… suflet care este dăruit cititorului. Nu ezitaţi! Păşiţi cu încredere…

Material trimis spre publicare de prof. Vasile Popovici



1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M.G. spune:

    Felicitari d-nei Valentina BECART si autorului!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2014 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.

Statistici T5