Motto: Cultura este suma tuturor formelor de artă, de iubire şi de gândire, care, pe parcursul secolelor, l-au ajutat pe om să fie tot mai puţin înrobit. (ANDRE MALRAUX)

Subsemnaţii, scriitorul, jurnalistul Marin Toma- Călăraşi, poetul, publicistul Dorel Mihai Gaftoneanu- Botoşani, scriitorul Nicolae Rotaru- Bucureşti, publicista Emilia Ţuţuianu Dospinescu- Roman, poetul Mircea Dorin Istrate- Tg. Mureş, prozatorul, poetul Ion Ionescu-Bucovu, poeta Nadia Cella Pop- Braşov, scriitorul Emil Lungeanu- Bucureşti, …, iubitori de literatură, ne-am constituit în Grupul de iniţiativă de la Botoşani al manifestului „Primăvara culturii româneşti” pentru a semnala impasul major al culturii româneşti moderne, în care mediocritatea generalizată, a adus cultura într-un con de umbră, mediu insalubru pentru spiritualitatea noastră.

Trecerea de la literatura încorsetată tematic şi stilistic sub imperiul dogmatismului comunist la literatura de expresie liberă, neîngrădită, s-a împotmolit sub semnul experimentului empiric al limbii române vorbite şi scrise. Suntem aidoma unui cetaceu fără apărare, asfixiat de tentaculele unui gigant octopus al nonculturii.

Dragi poeţi, prozatori, artişti plastici, oameni de cultură, de ştiinţă, oameni de afaceri, cititori care simţiţi româneşte, vă chemăm să ne fiţi alături, pentru a ne face auzit glasul, prin care :
1. Vom milita pentru dezgheţul crizei de identitate, de curaj, de umor, inspiraţie şi originalitate a majorităţii creatorilor de cultură autoînregimentaţi într-un postneomodernism neclar definit.
2. Facem apel la revitalizarea fenomenului intercultural şi promovarea lucrărilor care au la bază bogăţia de idei şi de limbaj.
3. Susţinem estomparea creaţiilor literare ce abundă în cuvinte vulgare şi expresii obscene, elemente de cultură decadentă în prag de colaps şi izolarea promotorilor acestui flagel artistic, prin oferta unei alternative de bun gust.
4. Dorim aducerea în prim plan a creaţiilor enciclopedice ancorate în cultura autentică, istoria universală şi gândirea filozofică si nu încurajăm amalgamul de compoziţii ce cuprind cuvinte lipsite de sens şi logică, fără nici un fel de rădăcini în operele înaintaşilor europeni, inclusiv acelea ale fiinţei româneşti.
5. Sprijinim punctele de vedere ale liderilor şi formatorilor de opinie, cărturari cu personalitate prestigioasă şi competenţă autentică.
6. Ne împotrivim ignorării importanţei existenţialismului ca sursă de inspiraţie tematică şi ca bază a sistemului de valori al neamului nostru.
7. Ne opunem cu fermitate imposturii, inflaţiei de non-valori, a platizării la un nivel scăzut a creaţiilor şi creatorilor, şi protestăm împotriva implicării factorului politico-economic predominant peste cel cultural şi a corupţiei generalizate de sus până jos în promovarea produselor subculturale ca etalon de referinţă.
8. Denunţăm marginalizarea tot mai accentuată a creatorilor în vers clasic cu figuri de stil şi elemente de prozodie, a compoziţiilor de factură eminesciană dar şi a poeziei moderne purtătoare de mesaj.

Constatăm că modelul consacrat al poetului-voce al cetăţii, exemplul uman de demnitate, moralitate, patriotism şi verticalitate, portstindardul conştiinţei spiritualităţii de limbă şi de neam este astăzi total demodat. Avem în schimb o adevărată inflaţie de false modele şi de aşa-zişi prozatori şi poeţi la toate saloanele mondene, stipendiaţi cu banii cetăţeanului contribuabil, ca să-şi etaleze refulările intimiste şi angoasele de lux.

În ce măsură mai putem vorbi astăzi de sinceritate emoţională, de spontaneitate creatoare, investiţie de sentimente şi fantezie, de ardere interioară, de conştiinţă naţională, de cultură de neam?
O întrebare retorică la adresa criticilor de artă… Opinia noastră este că, în funcţie de cum ne vom raporta la această întrebare, ne vom poziţiona într-un fel sau în altul faţă de:
- cultura moştenită de la întemeietori;
- atitudinea civică şi conştiinţa de limbă şi de neam;
- spinoasa problemă a naturii compoziţiei sau a subiectului tratat;
- ţinuta estetică şi de mesajul transmis.

Nu ne propunem cultivarea paseismului utopic, o reîntoarcere la vremea lui Alecsandri, Negruzzi, Alecsandrescu, Bolintineanu, Eminescu, Obodescu, Haşdeu, Macedonski, Goga, Sadoveanu şi nici la o Cântare a României a lui Russo.
Nu suntem nici partizanii fariseimului şi festivismului patriotard practicat în anii de dictatură comunistă.
Refuzăm, de asemenea, configurarea unui bulgăre de zăpadă, generator de conflicte sociale si psihologice. Dar nici nu putem rămâne în pasivitate absolută.

La concursuri şi festivaluri regăsim, câte jurii, tot atâtea liste de nominalizaţi pentru premii, în lipsa unor criterii de apreciere recunoscute de o masă cât mai largă de critici literari. S-a tot semnalat în presă că se cheltuiesc sume mari din banii publici pentru un festivism literar de ochii lumii, mai degrabă campanii de imagine mascate pentru ochii unui electorat insuficient de maturizat şi derutat de flash-urile şi acordurile marşurilor electorale. Mai mult decât atât, nu puţine sunt vocile care susţin că, pe măsură ce valoarea premiilor este tot mai consistentă, pe de altă parte obiectivitatea aprecierii diriguitorilor are tot mai mult de suferit.

Şi critica literară are a se primeni în criteriile de evaluare- criticii consacraţi au o mare responsabilitate în încurajarea vedetismului veleitar.

Nu agreem gruparea pe diverse zone ale ţării a scriitorilor, divizare cu efecte nefaste asupra colaborării între membrii aceluiaşi grup şi care produce nesfârşite convulsii între diverse orientări literare.
Susţinem teoria coexistenţei valorilor, a stilurilor de creaţie şi a operelor şi nu cea a perimării acestora, cu trecătoarele mode ale zilei.

Apreciem în mod deosebit articolul “Poezia încotro?” a profesorului Ion Ionescu-Bucovu, al cărui conţinut ni-l însuşim ca document orientativ în conturarea prezentului curent literar neoromantic, mişcare ce îşi propune regăsirea frumosului din poezie, acel estetic al bunului gust la fel de necesar şi în muzică şi în pictură.
Sperăm ca prin apelul nostru total dezinteresat să găsim ecou în rândul pasionaţilor de literatură sănătoasă şi a iubitorilor poeziei tradiţionaliste şi aşteptăm implicarea activă a profesorilor de la catedră, a tuturor celor implicaţi în consolidarea fundamentului educaţional al tinerei generatii şi a publiciştilor consacraţi.

Tuturor le reamintim vorbele nemuritoare ale marelui nostru povestitor Ion Creangă : ,,Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi citit de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu (noi) atâta m-am (ne-am) priceput şi atât am făcut.”
Prezentul manifest a fost întocmit în anul împlinirii a 100 de ani de la scufundarea Titanicului, an pe care ni-l dorim să marcheze piatra de hotar a apariţiei unui reviriment poetic- dezgheţ naţional prin popularizarea acestui curent literar neoromantic de sorginte botoşăneană.
Încheiem cu binecunoscutul citat al lui Garabet Ibrăileanu: ,,Literatura este oglinda vieţii.”

VIVAT ARS POETICA! VIVAT, CRESCAT, FLOREAT!
Grupul de iniţiativă al manifestului literar “Primăvara culturii româneşti“
Botoșani, 15 ianuarie 2012

P.S.: Am primit zeci şi zeci de mesaje de felicitare, încurajări şi urări de reuşită de la oameni cu totul deosebiţi din oraş şi din ţară, dintre care menţionăm: Virginia Paraschiv- critic şi eseist, Baia-Mare, Mihai Ganea- prozator, Baia-Mare, J. Stavaru- jurnalist, Drobeta Turnu-Severin, D. Petraş- poet, Botoşani, D. Acostăchioaei- Rm. Sărat, C. Cristea- Bucureşti, D. Pătăşanu- Orşova şi D. Gavril- Paşcani, iubitori de poezie, M. Puşcaşu- colecţionar de artă, Botoşani, Mihaela Melinte – prof., Galaţi, Maria Mărginean- poetă, Alba Iulia, Victor Sterom, poet, critic literar- Ploieşti, Petruş Andrei, poet- Puieşti,Vaslui, George Baciu- poet, jurnalist, Domneşti-Argeş, prof. I.C. Hiru, poet –Argeş şi mulţi, mulţi alţii.
Vom reveni cu detalii.

„Personal nu resimt nici o dogmă în atitudinea mea faţă de cultură, ci doar o atracţie către tot ce are armonie, coerenţă, logică, sensibilitate şi vibraţie înaltă, sens şi rost profund şi o distanţare faţă de tot ce este aberant, incoerent, distructiv, dizarmonic, de joasă vibraţie, vulgar, lipsit de valoare”

Georgică Manole: Februarie este luna în care vă aniversaţi ziua de naştere, bun prilej de a vorbi despre trecerea Luciei Olaru Nenati pe la conducerea unor mari instituţii culturale botoşănene.

Lucia Olaru Nenati: In primul rând mă bucură faptul că aţi amintit despre aniversarea mea, atenţie pentru care vă mulţumesc. Apoi, dacă aţi dorit să abordaţi aspectul relaţiei mele cu instituţiile culturale botoşănene, trebuie să spun dintru început că aceasta n-a fost doar o „trecere”, ci, de fiecare dată, o implicare existenţială profundă şi de durată. Ar fi imposibil să luminez mulţumitor acest aspect numai în spaţiul aferent unui răspuns la o întrebare a unui interviu, ci doar într-o carte care poate va veni cândva. Ca să parcurg totuşi cât de cât rememorarea aceastei etape, trebuie să mă refer în primul rând la perioada ipoteşteană, când, fără să am funcţie de director (aşa cum cred unii cârcotaşi!), ci doar de execuţie, fiind doar muzeograf venit prin repartiţie guvernamentală, dar, în lipsa altor salariaţi, eram şi ghid şi cercetător şi coordonator al muzeului ce purta pe atunci numele de Casa memorială „Mihai Eminescu”, fiind secţie a Muzeului Judeţean. Deşi făceam toate acestea pentru un salariu mai mic decât al femeii de serviciu care avea vechime mai mare, am lăsat acolo urme care se văd şi acum. Căci în afara ghidajului epuizant în beneficiul miilor de vizitatori care veneau pe atunci la Ipoteşti, aceea a fost perioada în care am conceput proiectul evoluţiei viitoare a aşezământului şi, nu în ultimul rând, am emis şi fundamentat ideea construirii unui alt spaţiu decât cel memorialistic, ceea ce avea să devină ulterior clădirea actuală a Centrului naţional „Mihai Eminescu”. Atunci am realizat prima parte a acelui plan amplu, şi anume, refacerea din temelii a casei eminovicienilor, pentru care am căutat, dobândit şi amplasat toate obiectele din patrimoniul muzeal. De aceea mutarea mea neanunţată şi nedorită de mine, cu puţin timp înainte de tăierea panglicii noului edificiu a fost o stratagemă spre a mă îndepărta de Ipoteşti în aşa fel încât, la festivitatea de inaugurare eu nu mă aflam pe podiumul discursurilor, ci în ploaie cu pionierii. Acest fapt avea să devină normă iar succesorul meu avea să oculteze decenii la rând cu străşnicie orice menţionare a contribuţiei mele la devenirea aşezământului ipoteştean, asumându-şi-o cu graţie în întregime, drept care necunoscătorii l-au gratulat pe el cu atributul de „fondator”.
Aşa că prin asta am atins şi cauza care a făcut ca eu să „trec” pe la conducerea unor instituţii de cultură: iniţial ca să fiu îndepărtată de Ipoteşti. Dar şi la Teatrul de păpuşi „Vasilache” unde am „aterizat” în acest fel am înţeles repede ce trebuie făcut şi m-am implicat cu pasiune în dinamizarea, modernizarea şi promovarea acestuia în ţară şi, atât cât s-a putut pe atunci, şi în străinătate. Am adus colaboratori de marcă, am atras tineri care azi constituie generaţia de temei a teatrului, am realizat zeci de spectacole cu succes la public şi am atras nume importante ale criticii teatrale care au scris nu o dată elogios şi, în orice caz, au salutat revirimentul teatral petrecut, participarea noastră la manifestările de breaslă din toată ţara. Nu în ultimul rând, se cuvine amintită organizarea primei gale naţionale a recitalurilor păpuşăreşti, care ulterior a devenit, pentru un timp, internaţională. Aşadar am iubit şi acest domeniu şi m-am străduit să-l fac cât mai strălucitor, deşi tocmai atunci apărea caracatiţa înspământâtoare a autofinanţării care m-a obligat să-mi exersez inimaginabile, până atunci, dexterităţi manageriale încât am reuşit să nu dau oameni afară şi să asigur salariile până la sfârşit.
Sfârşit care a însemnat din nou o mutare fără avertizare, de astă dată la conducerea Teatrului Mihai Eminescu pe care autofinanţarea tot mai adâncă îl făcea tot mai puţin atractiv, pe de o parte, şi pe de alta, se cerea să fie acolo un om ce dobândise deja exerciţiul „dansului pe sârmă” între autofinanţare şi asigurarea calităţi artistice şi a nivelului cultural. Bref, am făcut ceea ce deja învăţasem, atragerea de colaboratori de marcă, stimularea şi sprijinirea tinerilor dotaţi (vezi Dan Puric!), căutarea repertoriului celui mai potrivit turneelor nesfârşite cu trupă redusă numeric ce se cereau făcute pentru a ne autofinanţa, ceea ce am reuşit mereu încât ziua acordării salariilor întregi era o adevărată victorie pentru mine. Dar au fost şi alte lucruri importante, evenimente precum Centenarul morţii lui Eminescu, Colocviul de dramaturgie eminesciană, (primul şi singurul), montarea fragmentelor dramatice eminesciene, marcarea cu fast a aniversărilor rotunde (două la teatrul de păpuşi şi una la teatrul dramatic), punerea la cale şi realizarea grandiosului spectacol şi turneu cu Grigore Vieru şi prietenii săi, Ion si Doina Aldea Teodorovici, (în total 40 de oameni din Basarabia), prima deplasare a teatrului peste hotare, adică peste Prut, zeci de premiere de succes şi câte altele. Toate au însemnat şi au cerut iar o pasiune mistuitoare şi o muncă neomenească, istovitoare, răsplătită cu bucuria fluidă a premierelor şi cu ropotul de aplauze al spectatorilor încântaţi. Această perioadă a teatrului mi-a consumat 15 ani din viaţă, de aceea am spus că nu a fost o trecere, ci o implicare existenţială deplină, finalizată, din păcate cu o „răsplată” de o scânteietoare, uluitoare, absurdă ingratitudine despre care nu mai încape să vorbesc tot aici. Destul că cei obiectivi care au cunoscut acel fenomen l-au apreciat ca fiind unul de valoare în diacronia teatrală botoşăneană. A mai fost şi etapa gazetăriei când, fără să candidez, m-am trezit aleasă directoare a societăţii prin votul secret al acţionarilor, perioadă în care, de asemeni, am căutat să realizez performanţe culturale şi manageriale. Dar cum trăim în ţinutul „Caprei vecinului”, strădania şi buna mea credinţă n-au fost de ajuns. Dar despre toate acestea, altădată!

G. M.: Spuneaţi undeva că lumea vă întreabă deseori „cum şi de ce aţi rămas atâta vreme la Botoşani, când ar fi existat atâtea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea dumneavoastră?” Răspundeţi-ne şi nouă la această întrebare.

L. O. N.: Păi da, de pildă, acum, după 1990 de când am început să şi cânt, să susţin în public ceea ce a fost numit în străinătate „spectacol cultural”, mulţi se miră să audă că am fost 15 ani director la două instituţii de spectacol şi nici o clipă nu m-am urcat eu pe scenă să-mi exercit propriile calităţi artistice, ci mereu aveam doar grijă de manifestarea talentului altora. Şi mai spun aceştia că dacă aş fi locuit în altă parte aş fi fost de mult consacrată la nivel naţional. Aşa, am rămas oarecum la stadiul de Cenuşăreasă care, de pildă, la Zilele Eminescu – la a căror iniţiere am avut un rol principal – nu se „vede” nicăieri, ci figurează eventual şi doar formal în coada numeroasei liste de participanţi–figuranţi. Pot să mai adaug aici şi alternativa de a fi rămas la Bucureşti, atunci, la început când aş fi putut şi când, datorită faptului că am scris lucrarea de licenţă despre opera lui Marin Preda, l-am cunoscut şi l-am impresionat plăcut pe marele scriitor care m-a invitat să aduc la Editura Cartea Românească un prim volum de proze atunci când va fi gata. Şi, în genere, am cunoscut atunci high life-ul literar bucureştean şi am petrecut o vreme şi la Mogoşoaia. Aşadar, existau toate premizele unei lansări faste în lumea literară, dar le-am lăsat pe toate şi am venit la Botoşani ca să grijesc de memoria lui Eminescu la Ipoteşti. A mai fost şi invitaţia de-a prelua catedra de filologie a Universităţii din Suceava, pe care am refuzat-o deoarece mă implicasem deja în funcţionarea Colegiului universitar botoşănean al Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, pe care speram că-l vom putea transforma într-o universitate a noastră, ceea ce nu s-a întâmplat în ciuda numeroaselor mele demersuri făcute pe la înaltele uşi. Dar şi mai apoi, în multe locuri pe unde am fost în ţară şi dincolo de hotarele ei am avut o caldă receptare şi chiar ispitire. Dar mereu m-am întors invariabil aici, acasă, la Botoşani, devenind mai botoşăneancă decât botoşănenii, deşi formele de agresiune care s-au folosit la adresa mea au fost de-o bogăţie şi de-o varietate de-a dreptul artistică. Dar aici era şi este totuşi obârşia lui Eminescu şi a unor „oameni ai energiilor luminate” pe care i-am întâlnit şi îndrăgit în trecutul acestui loc, dar uneori şi în prezentul său.

G. M.: Se tot afirmă că Eminescu nu prea se mai citeşte. Cineva, Alexandru Seres, crede că s-ar explica prin faptul că „Eminescu ar fi mai mult o idee decât o realitate”. Aveţi altă părere?
L. O. N.: E drept că nu se prea mai citeşte dar asta e şi din cauză că mai tuturor li se pare că-l ştiu pe de rost, că-l cunosc pe de-a-ntregul, ceea ce este o mare eroare. Cât despre statutul de idee, desigur că se poate spune şi aşa, după cum se pot spune şi s-au spus o imensitate de păreri despre el de-a lungul vremii. Mie, una, acum, la exact patru decenii de când am descins la poarta Ipoteştilor şi timp în care am vorbit şi am scris o sumedenie de lucruri despre el tot încercând să-i „surprind esenţa”, mi se pare că, mai mult decât orice, el are statutul unui ideal ce antrenează energiile noastre sufleteşti şi spirituale spre a-l atinge. Dar ca orice ideal, el rămâne mereu intangibil precum Frumoasa fără corp, stimulându-ne mereu să-i căutăm misterul.

G. M.: Cârcotaşii cred că „în era calculatoarelor, DOINA ar suna preistoric”. Să dispară astăzi forţa de influenţare a sufletului naţional pe care o produce poezia eminesciană?

L. O. N.: Vedeţi dumneavoastră, pe data de 15 ianuarie a.c., la întoarcerea în ţară, eu am fost invitată în studioul postului de radio România Actualităţi din Bucureşti în cadrul emisiunii Maraton duminical dedicat Zilei Naţionale a Culturii şi a lui Eminescu. Aflându-mă acolo şi stând trei ore cu căştile pe urechi, eram tare supărată că exact în acea zi se desfăşurau în jurul nostru violenţe, incendieri de maşini şi spargeri de vitrine şi că nimănui dintre cei aflaţi în stradă şi despre care se relata mereu, diminuându-se spaţiul emisiunii culturale, nu-i trecea prin cap să-şi amintească de faptul că aceea era ziua lui Eminescu şi că nimeni din cei de afară nu pomenea despre el. Dar când au început să sosească întrebări şi intervenţii ale ascultătorilor din toată ţara şi din afara ei, un şuvoi neîntrerupt, am avut uimirea şi bucuria de-a constata câtă lume din toate zările se arăta preocupată intens, serios, chiar pasional, de acest subiect şi că nici unul dintre aceştia nu afişa aere de superioritate sau de desconsiderare a valorii şi actualităţii eminesciene. Ba chiar îmi amintesc că eu am fost aceea care am tratat chestiunea actualităţii sale. Dar şi colegii din studioul ieşean cu care se derula emisiunea în tandem, scriitorul Daniel Corbu şi anticarul eminescian D. Grumăzescu, au avut a răspunde la numeroase întrebări de această natură. Am văzut astfel că nu, scrisul lui Eminescu nu e preistoric, ci mereu acut.

G. M.: Va veni, inevitabil, la un moment dat şi ora despărţirii de Eminescu?

L. O. N.: Doar dacă va veni, inevitabil, la un moment dat ora despărţirii de sufletul cel mai profund al identităţii noastre naţionale. Dar vreau să vă spun că în multele mele peregrinări prin lume printre românii desţăraţi, cei ameninţati fatalmente de spectrul alienării, am putut înţelege şi vedea că uneori efigia lui este mai puternică şi mai importantă ca reper identitar pentru aceştia decât pentru cei comozi din lăuntrul ţării care-şi pot permite băşcălia ca modus vivendi.

G. M.: Până la urmă, de unde pasiunea aceasta constantă a Luciei Olaru Nenati pentru Eminescu?

L. O. N.: Asta nu ştiu exact, ci doar că a început de foarte de mult, din copilărie, când am debutat, de fapt, în revista Lumina a şcolii de la Rădăuţi, (aceea care avea să fie condusă peste câţiva ani de Matei Vişniec) în primul ei număr, cu o poezie intitulată Lui Eminescu. De fapt, seamănă oarecum cu o fatalitate: am profesat în aceleaşi domenii ca şi el: literatură, gazetărie, teatru, ba am încercat ca şi el şi interpretarea muzicală, am fost legată de aceleaşi locuri ca si el, dar într-o altă ordine: Bucovina, Iaşi, Bucureşti, Botoşani, Ipoteşti, am trăit multe lucruri care mi-au stârnit reacţii pe care parcă le recunoşteam în traiectul său, l-am cunoscut ca persoană în lunga vreme când căutam să mă apropii cât mai mult de universul său spre a-l putea reconstitui. Şi apoi am păţit şi eu ca atâţia alţii care s-au apropiat de el, nu m-am mai putut desprinde de forţa sa gravitaţională. Păstrând proporţiile, amintiţi-vă câte precedente ilustre există în acestă serie: Maiorescu, Călinescu, Perpessicius (care a orbit pe slova lui), Ibrăileanu,Vianu, Iorga, Rosa Del Conte, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Ioana M. Petrescu, Amita Bhose, Svetlana Paleologu Matta, Creţia, Vatamaniuc şi câţi alţii, oameni de valoare care prin adaosul lor de substanţă intelectuală şi creativă sporesc şi augmentează sfera valorii eminesciene.

G. M.: Personal vă percep ca pe un om care respinge postmodernismele, fiind atras de „modernitatea tradiţională”. Vi se trage de la Eminescu sau de la prea multă „vieţuire” pe lângă clasici?

L. O. N.: Personal nu resimt nici o dogmă în atitudinea mea faţă de cultură, ci doar o atracţie către tot ce are armonie, coerenţă, logică, sensibilitate şi vibraţie înaltă, sens şi rost profund şi o distanţare faţă de tot ce este aberant, incoerent, distructiv, dizarmonic, de joasă vibraţie, vulgar, lipsit de valoare. Nu ştiu dacă asta se poate suprapune automat peste o categorie teoretică, pentru că, uitaţi, unii critici au definit, de pildă, poemul meu cel mai tradus şi vechiculat, Uitam să mă trezesc în zori ca fiind o „baladă postmodernă”. Cred că e vorba aici despre o tindere către organicitate, ceea ce, e adevărat, îi era proprie şi lui Eminescu.

G. M.: Conlocuiesc în Lucia Olaru Nenati poetul, prozatorul, eseistul, cercetătorul, jurnalistul… Cum se armonizează toate pentru a evita „conflictul” creator?

L. O. N.: Ei, aţi mai omis pe câţiva colocatari: autorul de literatură pentru copii, de pildă, care i-a depăşit pe toţi ceilalţi în competiţia popularităţii, cărţile mele de acest fel fiind adevărate best sellers-uri, cu tiraje de 80.000 de exemplare şi în mai multe ediţii. Sau pe interpreta muzicală şi chiar compozitoare care şi acestea şi-au făcut simţită prezenţa în acest conglomerat care este fiinţa aceasta cu trei nume. Ce pot să vă spun este că nu, niciodată n-a existat vreun conflict între aceste ipostaze destul de bine definite şi că mi-a fost mereu uşor să trec de la una la alta şi să-mi adecvez discursul la regnul respectiv. Doar în afara mea am creat, fără nici o vină ori intenţie, o sumedenie de adversităţi şi invidii eficiente căci fiecare dintre aceste identităţi ca şi celelalte, profesionale, au deranjat orgolii şi vanităţi ale domeniului respectiv. Aşa se explică numărul mare de adversari văzuţi ori nevăzuţi, încât uneori îmi venea să-mi cer scuze de la cei de aici pentru inconfortul pe care îl producea atipica mea persoană prin locuirea în acest areal.

G. M.: Sunteţi doctor în ştiinţe umaniste şi obişnuim să-i rugăm pe interlocutorii noştri care au acest titlu să-şi prezinte teza cu care l-au obţinut.
L. O. N.: Da, desigur, dar cred că nu e nici un secret, căci cartea crescută din acea teză a fost publicată şi mediatizată destul de mult deci cred că este oarecum cunoscută. Dar mă voi conforma solicitării dvs. Aşadar, teza s-a numit: Reviste literare, focare de cultură şi conştiinţă naţională în nordul ţării întregite(1919 – 1930) a fost susţinută în 2002 la facultatea de filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, iar cartea s-a numit Arcade septentrionale şi a fost publicată la Editura Academiei Române în 2007 fiind prefaţată de acad. C. Ciopraga, acad. D. Vatamaniuc, prof. univ. dr. Dan Mănucă, prof. univ. dr. Dumitru Micu, prof. univ. dr. Liviu Leonte. Ca temă, ea reprezintă rodul cercetărilor îndelungate în trecutul acestei zone în perioada Marii Uniri care, de fapt, aduc la lumină o întreagă epocă culturală uitată. Cartea dovedeşte că tradiţia ţinutului nostru nu este formată doar din personalităţile de prim rang care s-au născut aici dar s-au realizat în altă parte, ci şi dintr-o foarte bogată viaţă culturală locală ce trebuie asumată şi preţuită cum se cuvine. Iar cît despre prezentarea acestei lucrări şi a cărţii ce i-a succedat, prefer să-i las pe alţii s-o facă după cum urmează:
“Lucia Olaru Nenati este o autoare completă: şi lirică şi cogitativă şi documentată istoric. A întreprins o operă de una singură ca nimeni până la ea, operă care presupune întâi de toate dăruire, perseverenţă, iniţiere, cercetare documentară de primă mărime. Este importantă râvna şi capacitatea cu care Lucia Olaru Nenati a dus la capăt o lucrare de aproape 700 de pagini încărcată de date. Faptul că vine cu o sumedenie de citate, documente, amintiri ale localnicilor conferă scrisului său de mare calitate o anume vibraţie. Cartea se citeşte ca un roman. Este în realitate un fel de cronică superioară a locului fără de care în viitor cei care vor veni nu se vor putea orienta singuri fără un asemenea ghid cum este cartea Arcade septentrionale. Alcătuită după toate rigorile ştiinţifice, logic, frumos structurată, însoţită de toată documentarea şi elementele biografice şi bibliografice, cartea aceasta reprezintă un model în felul ei care trebuie urmat şi în alte părţi ale ţării. Iată câte elemente care o îndreptăţesc pe Lucia Olaru Nenati să considere că ceea ce a făcut e de foarte bună calitate căci nimeni n-ar fi ajuns până la aceste importante informaţii ascunse în praful gazetelor locale fără perseverenţa şi fără ascuţimea intelectuală a Luciei Olaru Nenati. Un premiu pentru această lucrare din parte unui for important precum Academia ar compensa pe merit deplin, mai cu seamă moral, o asemenea personalitate model. Poeta Lucia Olaru Nenati, o personalitate dinamică, care a putut fi găsită şi în comunităţi româneşti din Franţa, Germania, Canada, S.U.A., această personalitate fremătătoare care a dat şi o carte splendidă de convorbiri cu marea eseistă Svetlana Paleologu Matta din Elveţia, merită toată stima şi aprecierea noastră.” Acad. Constantin CIOPRAGA.
“Doamna Lucia Olaru Nenati este o cercetătoare cu o bogată activitate ştiinţifică, colaboratoare cu articole şi studii la presa din ţară şi din străinătate. Are o contribuţie esenţială la redarea în circuitul public a casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti şi şi-a făcut obiect de studiu permanent privind biografia şi opera poetului nostru naţional. Cartea de faţă prezintă personalităţile şi publicaţiile din această epocă (1919-1930). Cercetare exhaustivă, ea aduce rezultate definitive privind acest spaţiu geografic şi spiritual al poporului român. Lucrarea doamnei Lucia Nenati Olaru este o cercetare cu orizont larg şi cu o informaţie bogată privind spaţiul cultural botoşănean şi legăturile sale cu Bucovina. Lucrarea are meritul de-a ridica valorile locale în planul mai larg al culturii naţionale şi de-a readuce printre noi pe acei oameni din trecut care au contribuit prin activitatea lor la realizarea Marii Uniri din 1918 şi la consolidarea ei in istoria noastră naţională. “ Acad. Dimitrie Vatamaniuc

“Eu salut din toată inima cele două cărţi ale doamnei profesor dr. Lucia Olaru Nenati, Arcade septentrionale şi George Voevidca. Viaţa şi opera, care sunt chiar de la ora apariţiei lor lucrări de referinţă. Ele comportă o dublă semnificaţie, în anul când sărbătorim aniversarea Marii Uniri, demonstrând cu deosebită seriozitate exegetică, angajarea noastră în dialogul valoric european şi unitatea spaţiului cultural românesc.” Acad. Mihai Cimpoi

„Cartea doamnei Lucia Olaru Nenati constituie o contribuţie foarte importantă pentru o viitoare istorie a literaturii române, fiind o carte de referinţă care cuprinde o bibliografie extraordinar de bogată, nemaivorbind de consideraţiile pe care le expune autoarea.” Acad. Alexandrina CERNOV

„Lucrare realmente ştiinţifică, impecabil documentată, bine scrisă, noua carte a doamnei Lucia Olaru Nenati va deveni, cu certitudine, titlu de referinţă în viitoarele cercetări de istorie literară consacrate Nordului românesc.” Prof. univ. dr. Dumitru MICU

G. M.: Ce rol mai joacă Lucia Olaru Nenati în cadrul Filialei din Botoşani a USR?

L. O. N. Există aşa ceva în Botoşani? Că eu am fost mult plecată din ţară şi nu ştiu să se fi înfiinţat o asemenea filială aici. Poate s-a petrecut în lipsa mea. Oricum, eu nu am, de regulă, nici un rol în nici un cadru organizatoric de acest gen.

Autor, Vasile LEFTER

Sunt gânduri fulgurante venite de nu ştiu unde, care în trecerea pe ecranul minţii declanşează nelinişti şi întrebări.

A scrie despre Eminescu este o stare de spirit izvorâtă din nostalgia dorului de „luceferi”. De multe ori voi fi rostit de la catedra – amvon versuri de dragoste, înălţare patriotică sau de revoltă împotriva „orânduielii crude şi nedrepte”.

Astăzi, însă, mă simt neputincios a reînvia elanul liric de odinioară, atras fiind de Dionis – călugărul, filosoful, savantul, tânărul care se refugiază în vis, evadând dintr-o lume care-l striveşte, care ucide frumosul şi speranţa. Sunt atras de Dionis – sărmanul, neliniştitul, fragilul, naivul, visătorul.

Întotdeauna pentru noi, umili preoţi ai limbii româneşti, Eminescu s-a identificat cu Absolutul, cu devenire întru înălţare. Pentru noi, Eminescu a fost şi rămâne însuşi Nadirul spre care ne ridicăm ochii însetaţi de adevăr şi puritate.

Cu fiecare an curs din clepsidra Timpului, Eminescu este din ce în ce mai puţin contemporan cu noi. Într-o lume înnebunită de politică şi egoism, de sărăcie şi grijă pentru un alt mâine, valorile spiritualităţii acestui popor miracol, blând şi răbdător, rămân cenuşărese „neproductive”.

Mihai Eminescu nu ne poate aduce Bani ( Nici el nu i-a avut!) dar ne poate da lumină sfântă, încredere şi demnitate, verticalitate în faţa universului sensibil, în relaţiile cu lumea şi cu noi înşine. Totuşi…

Acestea sunt motivele pentru care mă simt acum mai aproape de Dionis, multiplicat în mii de tineri care-şi construiesc posibile variante de răspuns la întrebările vieţii cotidiene, fugind (unde?) de torentul mizeriei umane, de înşelătorie şi farisei, în căutarea cărţii lui Zoroastru pentru a-i descifra „buchiile neclare şi cu înţeles întunecat”.

Noul Dionis al zilelor noastre visează febril, cu încrâncenare, la acea frântură de fericire pământeană, murmurând în somnul agitat al nopţilor de iarnă, ca o rugăciune, cu gândul spre geniul Eminescu, „Mie redă – mă!”

Iulius-Marius MORARIU, născut în 1991, la Salva, Bistriţa-Năsăud – eseist, teolog, poet – a debutat în revista ,,Răsunetul”, Bistrița, iar acum publică în revista noastră.

Atestat în Teologie cu tema ,,Cosmogonia la Sfântul Vasile cel Mare”, în prezent student, curs de zi, în primul an, la Universitatea Babes-Bolyai, Facultatea de Istorie si Filozofie și, în același timp, student în anul al II-lea al Facultății de Teologie Ortodoxă, a semnat destule colaborări cu revistele ,,Sămănătorul”, ,,Confluențe Românești” și și-a atras,deja, distincții și premii privind activitatea culturală și de creație: Diplomă de excelență – ,,Astra Redidiva”, Năsăud; Mențiune la Olimpiada Națională de Religie, Buzău; Premiul special al Episcopiei Aradului la Olimpiada națională de ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române”.
Vă invităm, așadar, să lecturați:

Mănăstirea
Pe culmea cea încărunțită
A dealului din veci bătrân
Stă mănăstirea înlemnită,
Ofrandă-a blândului Stăpân.
Ea-n ziduri mari din piatră mută
Ascunde calde rugăciuni
Ce îngerii din cer le-ascultă
Și sfinții Domnului cei buni.
Aici muncesc cu sârguință
Dorind celeste răsplătiri,
Cuvioși ierei, ce cu credință
Își înfrânează-a lor simțiri,
Și-n grele și-aspre nevoințe
Petrec viața lor mereu
Și caste-s ale lor dorințe
Și dorul lor de Dumnezeu.

Portret tomnatic
1. Cutremurați suspină plopii
Și ape gânguresc în vad
Ademenind spre-adâncul gropii
Frunzișuri veștede ce cad.
2. Grăbit, pe bolta încruntată,
C-un iute și-aspru fâlfâit
Un stol răsare deodată
Și-și pierde urma-n asfințit.
3. C-un vuiet freamătă natura
Și pomii-așteaptă timorați
Un geamăt străbate făptura
Și munții cei ne-ncovoiați.

Dintotdeauna, evenimentele care au marcat decisiv istoria unor locuri, ținuturi sau țări, sau însăși pe cea a întregului mapamond, au fost consemnate cu grijă de oameni cu preocupări istorice în documente ale vremii. În paralel cu forma de cancelarie a cronicii, în Transilvania, într-o societate în care masele nu au beneficiat de o alfabetizare generală, oamenii și-au creat propria lor manieră de perpetuare a memoriei înaintașilor iluștri, imortalizând fapelel lor de curaj în balade sau basme.
Un fericit astfel de caz întâlnim și în zona Năsăudului, unde, în contextul înființării celui de-al doilea Regiment de Graniță, în 1763, datorită unor pretenții exagerate ale celor austriecilor și nu numai(1) , lucrurile nu au decurs tocmai cum au fost planificate. Din acest motiv, în momentul depunerii jurământului de credință, în fața mulțimii a ieșit celebrul personaj centuagenar Tănase Todoran, care a rostit o cuvântare înflăcărată prin care i-a îndemnat pe cei prezenți să nu jure. Aceasta a avut efect imediat, baronul Buccow, delegatul Mariei Tereza și episcopul unit de la Blaj Petru-Pavel Aron împreună cu soldații fiind alungați.
Mai apoi, revolta a avut și un efect negativ, finalizându-se cu uciderea conducătorului ei într-o manieră cât se poate de cruntă (prin frângere cu roata de sus în jos (la 104 ani!) și a altor 3 prin spânzurare, precum și prin condamnarea altor 15 oameni la 500 de vergi(2).
Pe termen lung, ea a avut un efect benefic, fiind un moment de rezistență și constituind mobilul altor evenimente de acest fel.
În ceea ce privește consemnarea evenimentului istoric, acesta se regăsea, ca sentință între hârtiile cancelariei vieneze și atât. primul care va vorbi despre el într-o lucrare va fi Barițiu(3) , la un secol după eveniment. Până atunci însă, singura formă de perpetuare a memoriei a fost balada sa. Compusă de un autor al cărui nume se pierde în negura istoriei (sau de mai mulți) și transmisă prin viu grai, suferind în mod cert modificări datorate evlaviei populare, ea surprinde cadrul istoric al evenimentului și desfășurarea lui, descrie protagonistul acțiunii și sfârșitul său tragic. În finalul ei regăsim elemente de hiperbolă. Tot aici este descrisă și compătimirea naturii pentru martiriul său (,,soarele n-o strălucit, nici luna n-o luminat, stelele s-o-ntunecat”…, ,,codru-i plânge de milă”). Redau mai jos balada, care ilustrează întru totul teza conform căreia acest gen este o formă de perpetuare a memoriei și încă una superioară.
“Sub un deal cu stejăriş,
Lângă Salva pe-un podis,
Într-o zi de primavară
Granicerii se-adunară,
Jurământul să-l depună
C-apoi toate or merge strună
Stegul când l-au ridicat,
Un bătrân a-nacălecat,
Moş Tănase Todoran,
Nenfricatul bichigean
În vârstă de ani o sută
Şi-aceea de mult trecuată;
Iese-n faţa lor călare
Şi rosteşte-o cuvântare:
Steagu-aiesta-i mincinos
Slobozâţi puştile jos
Şi-apoi iar le ridicaţi
Şi spre domni să le-ndreptaţi.
Nu vă dați feciori cătane,
Că-ți purta păduchi cu coarne,
Asta v-o spune de-un an,
Moșul vostru Todoran.
În mormânt de m-or băga
Nu mă las de legea mea
Asta-i legea lui Hristos,
Slobazâţi puştile jos.
……………………………..
De la-nalta-mpărăţie
O venit o comnisâie,
Şi pe mulţi îi judecară
Fiecare cum să piară.
Numa moşu Todoran,
Nenfricatu Bichigean,
El s-o sfârşit tras pe roată,
Plâns şi azi de lumea toată;
Lângă Salva pe ”mociră”
Şi codru-i plânge de milă.
Todoran când o murit
Soarele n-o strălucit,
Nici luna n-o luminat,
Stelele s-o-ntunecat.”

Note:
(1)Și sașii din Cetatea Bistriței au impus o serie de pretenții exagerate, ele contribuind, alături de alți factori la revolta de la Salva
(2)Sentința este descrisă în parte de George Barițiu. ,,Todoran a fost trasu pe roată, iar unii din soții lui (aici cu sensul de colaboratori, n.n.) au fost trași în tiapa și alții condamați la morte prin ștreangu și anume deaspura comunei Salva in marginea de către comună a podereiului Mocirla, unde și astăzi se află mormântul său și groapa comună unde sunt înmormântați acei atleți români”; George Barițiu, Istoria regimentului alu II romanescu granitariu transilvanu, tipărită la Romer și Kamner, Brasiovu, 1874, p. 103.
(3)În lucrarea mai sus pomenită.

Născut la 04 iulie1987, Dej, jud. Cluj, Cătălin Varga este licențiat în informatică la Universitatea de Nord Baia Mare, în 2009, iar în prezent urmează anul II la Universitatea ,,Babeș-Bolyai”, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Secția Pastorală.
Eseist și poet colaborează cu câteva ziare și reviste de factura teologică.
A publicat poezii pe site-uri online: crestinortodox.ro ; confluente romanesti ; confluente lirice.

Debut la Revista Luceafarul (Botoșani) cu poemele: ,,Epilog” și ,,Romanță pentru mai târziu”.

Bine ai venit la Luceafărul! Succes!
Redacția Revistei Luceafarul

Epilog
Oglinda-ţi mai păstrează chipul, ca semn c-ai fost pe-aici
Covorul moale încă geme sub paşii tăi trecuţi
Parfumul tău se pierde cadenţat
Prin părul rozelor din vază,
şi toate râd, şi toate plâng
doar eu tăcut te caut.

Printre romanţele târzii sub coarda de chitară
Prin ochii cerului deschis
răsfrânt în călimară
Printre tablouri ascunzând un semn de despărţire
Un ochi pierdut printr-un ungher,
un tremur blând de gene
Un zâmbet rătăcit şi el în pragul de la uşă
întârziat le caut.
Nici c-ai plecat şi-ţi simt adânc de-abia acum plecarea,
Şi umbra ce-ai lăsat-o semn
în tocul de la uşă
Cu ochi adânci şi negri durerea-mi răscoleşti
ca un luceafăr din Olimp înmărmurit sub lauri…
Nici c-ai plecat, şi-n mine gem
singurătăţi eterne.

Te caut printre amintiri
întinde-mi braţul iarăşi
Întinde-o punte peste cer să-ţi pot călca pe urme
Să te găsesc acolo unde mi-ai dăruit un zâmbet
şi-o dulce strângere de mâini,
şi-o caldă-mbrăţişare.
În pragul casei noastre.
…Tu mi-ai plecat, şi n-a trecut decât un ceas de-atunci.

Romanţă pentru mai târziu

Te-aseamăn cu floarea-n grădină
Suavă-n miresme ce-alint’
Sub bolta privirii senină
Te-aseamăn cu floarea-n gradină
Sub crengi de mătase şi-argint.

Te-aseamăn c-un nufăr pe ape
Plutind peste valuri domol,
Cu cât te privesc mai de-aproape
Te-aseamăn c-un nufăr pe ape
Dând clipelor mele ocol.

Te-aseamăn cu luna ce-n noapte
Împarte prin case lumini,
Sub nimbul preazilnicei şoapte
Te-aseamăn cu luna ce-n noapte
Străluce-n petale de crini.

Te-aseamăn cu roua ce curge
Pe fruntea bălaiului prund,
Când clipa în ceruri se scurge
Te-aseamăn cu roua ce curge
Şi-aş vrea în priviri să te-ascund.

Te-aseamăn cu lacrima noastră
Prelinsă pe buze încet,
Când cade pe-a inimii glastră
Te-aseamăn cu lacrima noastră
Tu suflet din piept de poet.

Motto: “Ţinteşte spre lună. Chiar dacă nu vei reuşi, măcar vei fi printre stele.(Les Brown)”
Parodie-pamflet, creaţie dedicată personalităţii marelui muzician George Enescu.

… Portativul tristei toamne. Note, frunzele căzute.
Se aştern covoare groase. Peste iarbă şi alei.
Lacrimi cad. Şiroaie. Valuri. Rămân goi bătrânii tei.
Vine iarna! E aproape. La doar câteva… minute!

…Neclintit. Tăcutul martor. An de an. Întinereşte.
Vechiul parc. Grădina Vârnav. Cu statui şi foişor.
Oază. Pomi. Fântâni. Verdeaţă.” Ochi” de genii. Ce nu mor.
Liniştea? Arar e spartă. Un simbol. Ce ne vorbeşte.

Punctual. La ora fixă. Cu un secol dus în spate.
Grav ecou. Inconfundabil. Orologiul din muzeu.
Rapsodia lui Enescu. Glasul lirei lui Orfeu.
E superbă melodia! Cu acorduri legănate.

Ceas vestigiu. Are suta. O… clepsidră. Mai sunt două.
Primăria şi liceul… Trei în urbe. «Plăci turnante».
Soli de veghe. Sau de taină. Întâlnirilor galante.
… Salbe. Triluri. Te încântă. Fine picături de rouă.

Locuri pline de tradiţii. Muzică. Poveşti. Legende.
Vremuri tulburi. Boli. Şi lipsuri. Zonă gri. A nimănui.
Mic vlăstar. Din opt. Doar unul. Rămas singur. La ai lui.
Un talent. Fără tipare. Argint viu. Printre «calende».

Apariţie-enigmă. Scânteieri incandescente.
Undeva, în nordul ţării. Meteoric. Enigmatic.
As(tru) magic. De proporţii. O cometă. Un galactic.
La pian şi la vioară. „Fenomen“ între talente.

Primii dascăli. Cu «amprente». Umbre ce îl urmăresc.
… Nicolae. Lăutarul. Anonim. La primii paşi.
… Caudella. Componistul. Un profesor de la Iaşi.
Generoşi. Cu suflet mare. Mari artişti. Îl îndrăgesc.

… O prinţesă. Spirit nobil. Nume: Martha. Regretată.
… Carmen Sylva,’Lisabeta. Prima Doamnă. O regină.
… Un micuţ ”copil minune”. Virtuoz. Liră divină.
… Filarmonica Vienei… Un Paris de altădată.

“Viaţa românească”. Prima. Incredibila “Poemă”.
Rapsodii. De mare clasă. Simfonii. De neuitat.
Şi vioara. Şi pianul. Greu calibru. Elevat.
… O “cometă”. Erudită. Traiectorie boemă.

… Recitaluri şi concerte. Cu mesaj profund uman.
Relaxante şi plăcute. Puf de…ursuleţ de pluş!
…Turnul Pisei. Metaforic. Înclinat peste arcuş.
Pedagog… de şcoală nouă! Mare vrăjitor-şaman.

Rafinat, distins, sensibil. Un torent răscolitor.
Charismatică figură. În “Allegro” sau “Andante”.
Prelucrări. Sonate. Lieduri. Şi suite galopante,
Armonii şi orchestraţii. Cu accente din folclor.

…”Zestrea”? Zero, fără “mediu”! (Reverie… magistrală!)
… Îi văd chipul la pupitru. Pe sub frescele sonore.
…“Orator”. În amfiteatre.“Collosseumuri-agore”.
… Stilul clasic. Stilul etno. Îmbinate cu migală.

Cu memorie de aur. Nu privea pe partituri.
Interpret inegalabil. Şi subtile «artificii».
… Plâng diez-bemol-becarii. «Greierii» şi «licuricii»
… Cheia sol. Octave. Game. “Accesorii”.“Garnituri”.

…Opera. Ce avuţie! Repertorii uimitoare.
O comoară. Un tezaur. Precum cel trimis în Est.
…Inspirat nativ. Celebru. Dirijorul-Everest.
Intelect celebritate. «Piramidă». O valoare.

Beethoven şi Richard Strauss… Creatori de edificii.
Ceaikovski. Hellmesberger…liderul “conservator”.
Mozart. Wagner. Paganini… renumitele “capricii”.
J. S. Bach. Şi Brahms. Şi alţii. Un (r)egal al tuturor.

Ca un far aprins ce scaldă peste noapte mapamondul.
Cunoscut în lumea largă. Un reper. O somitate.
Case, sate, instituţii îl duc prin posteritate.
…«Oedip» înconjoară Terra. Calm, tăcut, îşi face… rondul!
……………………………………………
«Te întâmpină pe pragul podului de pe Siret,
Iorga, un gigant istoric, un «luceafăr», Eminescu,
Pictorul Luchian şi încă…”marele rapsod” Enescu!
Un careu de aşi celebri… «monştri sacri», un qvartet!»

…Reportaj din nordul ţării… Am redat un scurt fragment,
Dintr-un tur-incursiune prin ţinuturi…de poveste,
Vorbe cu multiple sensuri. Merge-voi pe cel…ce este,
Pentru scurta antiteză cu imagini din prezent.

… Da, mereu aud aceasta: S-a trecut! E perimat!
Ateneul? Rânduri goale. Săli pustii. Le bate vântul!
… Neo-ritmuri. Trepidante. Se cutremură pământul!
Azi apar. Iar, într-o lună, s-au pierdut, s-au demodat!

După cum natura verde stă sub semnul clorofilei,
Cam la fel, noi stăm în umbra amintitului “portret”.
… Trece timpul. Se duc anii. Precum apa pe Siret.
Către Dunăre. La vale. (De-ar lua şi… “moda zilei”!)
………………………………………………………………….
…Dacă tot vorbim de arte, mă întorc la ce mă doare.
Nu privesc în zări albastre. Mă opresc la noi acasă.
Viaţa literară! Cartea! De ani buni. Cenuşăreasă.
…”Grindini”.“Secetă”.“Furtună”… Şi vrem «spice» pe «ogoare?»

Dorel Mihai Gaftoneanu, Botoşani, decembrie 2011

STĂNEL ION: “Personalităţi străine în istoria României. Dicţionar biografic”

Autor, Elizia LEFTER

Sfârşitul anului 2011 pare a fi fost generos pentru cultura românească, editurile întrecându-se parcă în aducerea la lumină a unor lucrări aşteptate de multă vreme de cititorii împătimiţi în ale cărţii. Editura MERONIA ne-a surprins prin editarea unei lucrări speciale, un dicţionar biographic în care îşi găsesc locul 250 de personalităţi străine care şi-au intersectat destinele cu cele ale românilor.
Un colectiv de opt istorici, coordonat de profesorul Stănel Ion de la Liceul « Spiru Haret » din Focşani, reuşeşte să scrie un alt fel de dicţionar, îmbinând documentarea riguroasă a omului de ştiinţă cu vibraţia îndrăgostitului de trecut.. Caratele ce ţin de ştiinţa istoriei sunt validate de însuşi academicianul Dan Berindei, autorul Cuvântului- Înainte.
Dicţionarul este privit ca un proiect îndrăzneţ al Editurii Meronia, care « şi-a asumat realizarea unei serii de dicţionare istorice parţiale » în perspectiva atingerii unui obiectiv ambiţios – un mare dicţionar istoric.
În Argument, coordonatorul acestei lucrări de larg interes istorico – cultural ghidează cititorul avizat sau simplu iubitor de istorie în receptarea demersului publicistic, oferind cheia lecturii : « când, cât şi cum străinii prezenţi pe aceste pământuri, în trecere sau un timp mai îndelungat i-au influenţat destinul ».
Metoda de lucru a organizării materialului extras din documente se bazează pe un algoritm invariabil. Fiecare personalitate selectată este prezentată dihotomic. O primă parte a articolului de dicţionar oferă date strict biografice, neprelucrate. De fiecare dată, în aceste note biografice se strecoară un « cârlig » conector, care va fi punct de plecare pentru derularea activităţii străinului evocat în relaţie cu istoria României. Credem că de multe ori informaţiile oferite cu lux de amănunte sunt exhaustive, documentele de arhivă fiind « stoarse » până la ultima picătură.
Rigorile ordonării alfabetice nu puteau respecta şi cronologia. Cine doreşte să încerce un « joc istoric », ca exerciţiu intelectual, poate face o ordonare după ani, fără a reuşi să ţină cont şi de importanţa « străinului » evocat. Sunt simple sugestii pentru receptarea informaţiei într-o altă cheie.
Dicţionarul biografic descoperă personalităţi străine în istoria României, derulând filmul marilor evenimente care ne-au pus efigia românismului : cucerirea Daciei de către romani, vremurile de legendă ale voievozilor, unirea Moldovei cu Ţara Românească, cucerirea independenţei de stat, Marea Unire, cele două războaie mondiale etc. Toate aceste epoci sunt proiectate prin ochii numeroaselor personalităţi străine care « au cerut pământ şi apă », având un rol benefic sau stagnant.
Pentru iubitorii de document istoric sunt captivante biografiile schiţate. Rece, impersonal, obiectiv. Pentru lectorul mai romantic, sunt atractive intrarea în acţiune a străinilor prezenţi vremelnic pe aceste meleaguri şi interferenţele pasionante cu populaţia de la gurile Dunării. Fiecare articol de “dicţionar” poate fi considerat o eboşă realizată în ideea unei proiecţii panoramice pe un ecran al timpului, numit simplu: DEVENIREA ROMÂNEASCĂ.
Surpriza conceperii acestei lucrări vine tocmai din abordarea fără discriminare a celor care cu voie sau fără voie ne-au cunoscut, ne-au sprijinit sau ne-au tras înapoi. Uneori, realitatea se pierde în legendă. Despre Baba Novac ştim doar că este un haiduc, cunoscut dintr-o legendă, remarcat în lupta cu turcii. Aflăm din « Dicţionar… » că Baba Novac a însemnat mult mai mult pentru istoria noastră. Ni se developează figura unui adevărat luptător pentru libertate, autorii coborând până la surse străine nevalorificate încă. Este citat cronicarul italian Ciro Spontoni, martor ocular la scena execuţiei acestui brav român : « Mai întâi l-au jupuit de piele, apoi l-au legat de două grinzi deasupra rugului bine încins, aruncând din când în când apă pe el, pentru a-i prelungi sfârşitul ». O asemenea abordare a istoriei nu poate decât să ne facă să regretăm că asemenea cărţi – document se nasc greu.
Furat de firescul expunerii, ţi se pare că eşti prins în aventura epică a unui roman cu personaje excepţionale creat după metoda romantică. În faţa judecăţii istoriei, împăraţi, comandanţi de oşti, diplomaţi, aventurieri, oameni politici, trimişi cu însărcinări speciale, sultani sau demnitari devin egali, timpul fiind cel care cerne bune şi rele.
« Personalităţi străine în istoria României » este o lucrare cu deschidere europeană prin care se demonstrează că românii au fost mereu în atenţia străinilor, rezistând miraculor vitregiilor timpului, păstrându-şi identitatea de la formare până în epoca modernă.
Strădania ştiinţifică încununată de succes a tânărului colectiv de lucru coordonat de profesorul Stănel Ion merită un laudatio şi pentru impresionantul aparat critic din finalul lucrării : liste cu reprezentanţii diplomatici în Principatele Române, liste cu rangurile militare din armatele Marilor Puteri, liste cu ranguri diplomatice, bibliografie selectivă, lucrări generale şi speciale, surse internet.
Considerăm această apariţie editorială ca fiind un eveniment ştiinţific de primă clasă, o provocare pentru scoaterea la lumină a adevărului despre istoria ronilor. Ar fi nedrept să nu completez lista « vinovaţilor » pentru acest act de românism. Chemării profesorului Stănel Ion au răspuns cu promptitudine şi seriozitate istoricii Alexandru Valentin Ştefănescu, Vasile Mărculeţ, George Marcu, Gherghina Boda, Mirică Vrânceanu, Valentin Bilcea şi Stan Stoica.

Elizia LEFTER

E un secol jumătate. De când a venit sub soare.
Un miracol de fineţe. De sinteze. Şi nuanţe.
Frenezie. Simplitate.De culori. Şi alternanţe.
…Colţ modest. Uitat. De ţară. Cu splendori. Scânteietoare.

Cu penelul… ca o floare. Măiestrie fără seamăn.
Ornamente. Şi pasteluri. Visuri moarte. În petale.
Peisaje. Delicate. Pomi. Pâraie. Deal. Şi vale.
Tiz-talent. Lui Grigorescu. O spun critici.“Frate geamăn”!

… Cursa toamnei. Cea din urmă. La o margine de crâng.
Expresivul “cap” şi “studiul”. Sugestive. Delicate.
… Şcoala artelor frumoase.”Testul” de fidelitate.
Moştenire. Influenţe. În tablouri. Se răsfrâng.

Cromatism. Arhitectură. Reverii. Catifelate.
De la sfeşnice-buchete la portrete de femei.
Strălucite compoziţii din vopsele şi idei.
Actual. Modern. Artistul. Merge spre eternitate.

Maci. Garoafe. Captivante. Ipostaze din natură.
Dumitriţe. Anemone. Trandafiri. Şi albăstrele.
Firul logic? Altă lume.“Ochiul magic”. Dintre stele.
…Tufănică. Părăluțe. Intrigantă… legatură!

Moară. Poduri. La fântână. Un zugrav. Moş Nicolae.
Nu e moşul de prin basme. Şi nici cel din… era nouă!
… Un cobzar… O fată. Safta. “Înflorate”… Amândouă.
Marea Neagră. De la Tuzla. Sălcii. Chiajna. După ploaie.

Lanuri mii. Porumb pe câmpuri. Birtul… gol. Dar cui îi pasă?
Vară. Arşiţă. Lăutul. Ipostaze inedite.
… Un “poet”. A scris…”imagini”. În cuvinte potrivite.
Epilogul. De răscoală. După muncă. Înspre casă.

Gingăşie. Fond şi formă. Motivat. De pasiune.
Înnăscută. Abundentă. Trup şi suflet. Om de artă.
Luptător. Cu existenţa. Nemilos lovit de soartă.
Vii culori. Imperiale. Cu liant. Devoţiune.

A trecut cu demnitate. Peste “pronosticuri” sumbre.
Timp de căutări de “drumuri”. Printre “pâlpâiri” de “pleoape”.
Într-o eră de”impresii”. Grave despărţiri de ape.
Valul vechi. Cu “pânze” fixe. De cel nou. Mişcări şi umbre.

Frenezie. De culoare. Clar. Contururi. Stil ardent.
Dragoste. Pentru estetic. Energie. Debordant.
Dramatism. De sentimente. Un fior. Vitalizant.
Plin de viaţă. Expoziţii. Mare pictor. Eminent.

Mulţumim, maestre Ştefan! Nume greu. Ce rezonanţă!
(În istorie. Cel Mare. Aprig cerber. Sânge iute.
Domnitor. Legendă vie. Peste vremile trecute.)
…Viaţa ta? Sublim de tristă. O continuă speranţă…
……………………………………………………………………….

În periplul printre arte, o privire la hotar,
Către «truditori cu pene», mai modern numiţi «condeie»,
Neo-scribi-gladiatorii. Cu expresii-reteveie.
Manifeste? Vorbe grele. Rătăcite sub tipar.

Nu mi-ar fi cu supărare. Dacă ar avea ce spune…
… «Boabe seci». Trăiri-fantome. Ca… scânteile din foale!
Bine mai zicea Poetul : «Înşirând cuvinte goale,…»
… Se perindă săptămâna? Iar apare o “minune”!

… Un poet? Vocea cetăţii! Formatorul de opinii.
Port-stindardul. De elită. Înţeleptul. Pe dreptate!
Oratorul. Carte? Tobă! Un simbol-capacitate.
… Nu puţini exclamă astăzi: Ne“inundă”mărăcinii!

Legi, soluţii şi verdicte? Nu vă aşteptaţi la mine!
Rostul meu ? Banal de simplu. Doar atât! Un S.O.S.!
Unei «turme» în derută. Între intrigi ce se ţes,
Îmi scriu “sosul” de cuvinte:”N-ar fi rău… să fie bine”!

Dorel Mihai Gaftoneanu, Botoşani, decembrie 2011

„Teatru-i balsam şi spadă! Aici se „râşnesc” idei şi cu ideile nu-i de glumit!”

Georgică Manole: Se spune tot mai apăsat că teatrul românesc de azi trebuie să răspundă întrebărilor ce-l preocupă, dintotdeauna, pe omul universal. Sunteţi de acord?
Traian Apetrei: S-ar cuveni ca teatrul să nu fie străin de nimic din ceea ce-i omenesc. Şi nu de azi, de ieri, teatrul a privit înspre sufletul omului dintr-o imensitate de unghiuri. Sigur, sunt frământări care ţin de eternul uman, de viaţă şi de moarte, de iubire şi uscăciune de suflet, de credinţă, de destin şi câte şi câte alte teme, după cum sunt şi întrebări dureroase ale unui anume timp şi ale unui anume spaţiu. Dacă ar fi să iau doar un exemplu “fierbinte”: gestionarea puterii. Teatrul – dar şi alte arte – discută această temă de mii de ani, dar sunt de adus în atenţie şi particularităţi ale epocii, mentalităţi, viziuni, modalităţi reale de dobândire şi exercitare a puterii, toate acestea fiind acum altele în Estul continentului şi altele în Vest. Oarecum de luat în seamă – nu prea se suflă o vorbă în România de azi despre modelele asiatice de organizare a comunităţilor. Sau, mă rog, putem discuta despre manipularea pe care a realizat-o, la vremea ei, inchiziţia şi manipularea – atât de eficientă acum prin media – asupra conceptelor de democraţie şi libertate – socotite ca fiind fundamentale pentru orice construcţie contemporană. O temă ce ţine de eternul uman: familia – dar câte particularităţi de timp şi spaţiu nu sunt de pus în lumina reflectoarelor!…
Sigur, nu o stagiune, două sau trei vor putea trece în revistă mulţimea de teme pe care le-a dezbătut, le dezbate şi le va dezbate teatrul prin repertorii în care eternul uman şi cotidianul sunt bine echilibrate pentru a răspunde aşteptărilor unui număr cât mai mare de spectatori. Întocmirea unui repertoriu presupune multă ştiinţă de carte, o abordare pluridisciplinară, dar este, în acelaşi timp, şi inspiraţie, sclipire de spirit. Un teatru nu-şi poate ţine spectatorii cantonaţi doar în problematica străzii, după cum nu poate rămâne doar în zona opţiunilor filosofice sau estetice. Teatrul este, înainte de orice, viaţă. Cu tot ceea ce presupune aceasta.

G. M.: De ce credeţi că organizatorii Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti, ediţia din toamna lui 2011, au ales ca generic „Omul, acest animal ciudat…”, o preluare din Cehov?
T. A.: Îmi este greu, înspre imposibil, să precizez de ce Alice Georgescu – directorul ediţiei a XXI-a a Festivalului Naţional de Teatru – a ales să aşeze pe genericul celei mai importante reuniuni teatrale româneşti tocmai cuvintele “Omul, acest animal ciudat…”! Poate că Alice Georgescu şi-a dorit – ceea ce în parte a şi realizat – o discuţie mai amplă, mai variată ca modalităţi de expresie teatrală – asupra omului, cu meandrele sale sufleteşti. Cehov, căruia îi aparţin cuvintele citatului, este, nu-i aşa! – un maestru în revelarea şi a celor mai subtile cute ale sufletului. Lucru cert – ediţia în cauză a adus o mai serioasă aplecare asupra teatrului – cu misia pe care acesta o are de îndeplinit – trimiţând în zona istoriei aprinsele discuţii despre ierarhizări, simpatii şi antipatii, partizanate şi alte asemenea… Parcă s-a privit cu o mai mare bucurie înspre spectacolele propriu-zise şi mai puţin înspre mecanismele mai ascunse sau mai la vedere care au adus aceste spectacole în faza finală a selecţiei.

G. M.: A avut loc ediţia din 2011 a „Zilelor Teatrului MIHAI EMINESCU”, din punctul meu de vedere, o reuşită. Enumeraţi câteva puncte tari ale acestei ediţii.
T. A.: Câteva “puncte tari” despre “Zilele Teatrului “Eminescu”… În primul rând, nu am întrerupt o tradiţie – era deja ediţia a VI-a – la mijloc fiind, cu zeci de ani în urmă, reuniuni teatrale de toamnă cu o “respiraţie” cu adevărat naţională, cu prezenţe actoriceşti, regizorale şi de critică teatrală cu adevărat remarcabile. Spun acestea pentru că efectiv nu am avut alocat nici un leu pentru organizarea acestei sărbători a teatrului. E adevărat – şi meritoriu – o mână de oameni a suplinit, prin eforturi şi clipe de inspiraţie – neajunsurile financiare.
Apoi, în sfârşit, s-a reuşit evidenţierea unei direcţii în politica repertorială. După ani şi ani în care s-a tot dat curs obsesiilor regizorale, a fost posibil să dăm chip artistic unei idei: aducerea în scenă a unei creaţii aparţinând unui dramaturg botoşănean contemporan. A fost vorba în acest rând de Gellu Dorian. Cu fast, într-o atmosferă de înaltă ţinută literară, au fost lansate câteva din cărţile autorului aflat acum la debutul propriu-zis ca dramaturg.
Mi s-a părut demnă de atenţie întâlnirea cu criticii de teatru Oltiţa Cîntec şi Călin Ciobotari.
De ani mulţi, scena n-a mai găzduit un recital de poezie. De această dată actriţa Manuela Golescu a impresionat plăcut.
Un gest bine primit a fost omagierea câtorva din foştii angajaţi ai teatrului.
Iar a prezenta patru spectacole – în tot atâtea zile – între care, în postura de invitat de onoare a fost Teatrul din Piatra Neamţ – semnifică un anume tur de forţă…

G. M.: Mediul cultural botoşănean a constatat, ca un act pozitiv, colaborarea teatrului cu Gellu Dorian. Câteva cuvinte despre Gellu Dorian, dramaturgul…
T. A.: Gellu Dorian scrie dramaturgie de multă vreme. Doar că a avut neşansa ca textele sale să nu fie în consonanţă cu viziunile unor regizori care ulterior să nu mai poată respira – artistic vorbind – până ce nu montează un spectacol pe un text de Gellu Dorian.
Gellu Dorian a făcut un pas pe scenă. Nu prea mare, e adevărat, dar l-a făcut! Vreau să cred că Teatrul “Eminescu” îi va purta noroc pentru postura de dramaturg.

G. M.: Care mai este, azi, rolul unui director de teatru?
T. A.: Multe s-ar mai cuveni să facă un director! Cred că, în primul rând, el are a impune teatrului direcţii viabile de evoluţie – şi asta pe termen lung. Politica repertorială are nevoie de coerenţă, de substanţă, de adecvare la publicul locului şi timpului. Trupa are nevoie de încredere în sine şi în calitatea deciziilor luate de director asupra sa. Este nevoie de optimism, flexibilitate, transparenţă, bună credinţă. Şi trupa şi spectatorii vor simţi – mai devreme sau mai târziu – dacă, în primul rând, directorul, trişează! Tu, directorul, îţi pui inima-n palmă, mergi la sacrificiu şi speri, seară de seară, că în cele 90 de minute ale spectacolului, actorii vor spune ceva sălii. Teatrul este emoţie! O mască râde, o mască plânge! Teatru-i balsam şi spadă! Aici se “râşnesc” idei şi cu ideile nu-i de glumit! Din toate timpurile şi războaiele şi revoluţiile au pornit de la câteva idei şi nu cu un glonte sau o salvă de tun!

G. M.: Este adevărat ce se spune, că vă pleacă actorii?
T. A.: Da, au plecat unii actori! Şi care chiar aveau valoare. Dar au venit alţii. Şi ei valoroşi. N-am să spun că acest dute-vino ar face bine teatrului. Dar am să spun că este un semn că se apropie vertiginos de teatre o seamă de schimbări radicale, mai întâi în forma de organizare şi funcţionare. În societatea românească sunt, din păcate, dezechilibre năucitoare. Chiar subvenţionate, teatrele, îndeosebi cele din provincie, sunt la limita de avarie. Actorii nu sunt motivaţi prin salarii, iar iubitorii de teatru tot mai anevoie îşi pot îngădui un bilet la teatru, bilet care, deşi subvenţionat, a devenit un lux la îndemâna unui număr tot mai mic de români… Iar o sală de teatru fără public este o imensă tristeţe. Şi o mare durere pentru actori. Mai mare, pentru unii, chiar decât lipsa banilor!

G.M.: Sunteţi recunoscut şi ca un redutabil autor de interviuri. Există o artă de a pune întrebări?
T. A.: Gazetăria cred că începe şi sfârşeşte cu ştiinţa şi arta de a şi de a-ţi pune întrebări. Sigur, aceasta pe un fundament solid de cultură generală, pe bună credinţă şi respect, aşteptând, prin răspunsurile primite, bucuria de a fi în faţa unui interlocutor inedit prin concepţii, viziune, mod de a se raporta la univers şi la comunitatea din care face parte. Gazetăria-i o bucurie aşezată, spuneam, pe ştiinţa şi arta de a pune întrebări!

G. M.: Se ştie că aţi copilărit cu Theodor Damian, viitorul mare teolog şi scriitor. Ce amintiri mai aveţi din acea perioadă?
T. A.: Şcoala primară am făcut-o împreună cu Theodor Damian. El era, încă din acei ani minunaţi petrecuţi la Şcoala nr. 7 din Botoşani – “Şcoala grecilor”, cum era numită – evident croit dintr-un alt aluat decât noi, restul clasei. Repede a plecat la Seminarul de la Târgu Neamţ. Atenţie, asta într-o vreme în care ateismul păşea necruţător peste sufletele aflate în degringoladă. Gestul său de atunci nu a fost doar un act de curaj, ci chiar îndemnul Bunului Dumnezeu. Întăresc, era vremea în care icoanele erau socotite drept sfidare de neiertat a ordinii de stat.
Şi încă un aspect: Theodor Damian a copilărit într-o zonă a Botoşanilor ce mi se pare acum, după 55 de ani, ca fiind încărcată cu energii spirituale ce nu bântuiau prin alte părţi ale urbei. Din căsuţele pierdute în imense livezi, pe colinele dinspre şoseaua Sucevei, s-au ivit flăcăiaşi şi fete care, cu toţii au urmat Şcoala de Muzică a profesorului Holca, cu toţii au urmat studii universitare şi au avut ulterior poziţii de excepţie în comunităţile în care s-au aşezat. Vreau să zic răspicat aceea că Theodor Damian este vârful unei generaţii care, în ansamblu, a fost peste media altor copii şi tineri din celelalte cartiere ale Botoşanilor din acei ani!

G. M.: Am intrat, deja, în 2012. Ce ne propune Teatrul „Mihai Eminescu” în acest, foarte controversat, an?
T. A.: Suntem în “Anul Caragiale” şi repede, repede vom veni cu “O noapte furtunoasă”. Va urma un Matei Vişniec – “Ioana şi focul”. Regizori tineri şi foarte tineri vor păşi pe scena botoşăneană cu gândul consacrării. Ca şi în alţi ani, vom avea Festivalul naţional – dacă nu cumva, chiar internaţional – al liceenilor – “Amfiteatru”, vom avea proiecte cu teatre din Republica Moldova şi Ucraina, participări la festivaluri, în toamnă “Zilele teatrului”. Eminescu şi Iorga îşi vor avea locul lor în preocupările teatrului. În continuare vom readuce în luminile rampei dramaturgi botoşăneni.

G. M.: Sunt mulţi cei care îşi amintesc cu plăcere de timpul când coordonaţi apariţia unei publicaţii, „Viaţa”, recunoscută prin deschiderea sa şi prin varietatea punctelor de vedere. Ce ar trebui să reţină despre această publicaţie o eventuală „Istorie a presei culturale botoşănene”?
T. A. “Viaţa” a fost… viaţa mea, partea cea mai frumoasă din drumul înspre… “margine”, vorba poetului Dumitru Ignat.
Şase ani şi jumătate “Viaţa” a demonstrat că o publicaţie poate supravieţui fără a se înclina vreunui mogul de presă, fără partizanat politic, fără pornografie şi teme comerciale. “Viaţa” a fost chiar… viaţă, cu colaborarea a şapte doctori în ştiinţe umaniste, cu colaborarea unor oameni de condei în cel mai deplin înţeles al cuvântului. “Viaţa” a avut ţinută, a făcut loc ideilor cu adevărat importante. S-au discutat în acele pagini alternative la componentele vieţii sociale, politice, culturale. S-au “luminat” soluţii încercate în America, în Asia, la capătul lumii, dacă vreţi. Totul acoperit cu bună credinţă şi respect sincer pentru cititori. Botoşăneni iubitori de presă încă îşi mai amintesc de “Viaţa” şi mă mai întreabă câte unii dacă nu cumva voi găsi soluţii pentru reluarea apariţiei… Din păcate, cu totul nefiresc, tarifele la lucrările tipografice au… “explodat” în sus, deşi tehnologiile sunt digitale şi, în general, mult mai sofisticate decât cele de pe vremea “Vieţii”… Dar, motto-ul de pe frontispiciul “Vieţii” îndeamnă la optimism: “Când viaţa devine imposibilă Şi atunci ea poartă în sine nenumărate posibilităţi!” Sunt versuri ce aparţin poetului Constantin Draxin…