După două zile de furtună, în care se vădiseră caracteristici ce dădeau note de superioritate accentuată, în comparaţie cu precedentele, ne cam scăzuse optimismul. La aceasta se mai adăugau câteva ştiri „de contrabandă”, aduse de colegii noştri care-şi petrecuseră timpul prin cabina de comandă: datorită furtunii antena fusese deteriorată, legăturile cu baza militară erau secventare, iar Comandamentul Marinei şi conducerea ministerului manifestau îngrijorare pentru faptul că la bordul navei se afla întregul efectiv al primei promoţii a Liceului Militar de Marină. Noi ne-am zis însă că sîntem norocoşi şi că, atunci când vom ajunge la Galaţi, din nou în Ţiglina noastră, vom fi… Ehei! Cine va fi ca noi?!
… Era seara, tîrziu. Pe teugă, locul de întîlnire în timpul liber, grupul nostru întrunea vreo zece componenţi. Vehiculam păreri, în legătură cu furtuna, povestiri ale oamenilor din echipaj, evocări ale boţmanului-şef, olteanul apropiat de noi, care vorbea măsurat, inspirînd, în orice moment, optimism.
Tangajul puternic ce se simţea la prova parcă ne făcea bine. M-am desprins de grup şi, cu voce puternică, dorind să domin fierberea talazurilor, adresîndu-mă stihiilor dezlănţuite, am început să declam:

Născutu-m-am să te-ntîlnesc pe mare,
Iubite domn al marilor adîncuri,
Şi iată-mă-s, Neptun, că sînt destul de tare,
Spre-a ţine piept furtunii furioase,
Ploii-n torent şi vajnicelor vînturi,
Ce s-asmuţesc asupră-mi nemiloase!

Grupul, care-mi ascultă diatriba adresată Zeului Mării, mă aplaudă zgomotos, iar bunul meu coleg de bancă, Dan, obişnuit în oarecare măsură cu leagănul navei, îmi strigă să aud:
- Bravo, poetule, dacă mai dedici şi versuri fantasticei fiinţe din adîncuri, înseamnă că optimismul nu s-a pierdut!
În acel moment văzurăm, la tribord, cam pe la ora 2, nişte puternice descărcări electrice, spre orizont. Le-am asemuit cu aurora boreală, dar nu am mai comentat nimic.
Ne ameninţau valurile care, din cînd în cînd, traversau puntea cu multă furie.
Într-un tîrziu, ne-am retras, sperînd că în următoarea zi marea va fi mai calmă.
Nădăjduiam că, după o zi obositoare, presat de pustietatea furioasei mări, mă voi odihni „neîntors”, cum se spune. Înainte de a părăsi teuga, după ce mă adresasem singurului zeu în care-mi mai pusesem speranţa salvării din furtună, un val înspumat lovi puternic etrava, făcând ca vântul să abată asupra noastră, a celor care mai trăiam poezia tempestei la prova, un bogat duş de apă sărată care ne-a convins că trebuie să părăsim în acel moment locul unde ne simţeam cel mai bine.
Aşadar, abandonând hainele ude pe care le-am agăţat pe bara de care îmi legasem hamacul, m-am echipat în pijama şi… ce-o fi, o fi!
N-am avut însă parte de o noapte care să mă liniştească. În afară de tangajul zbuciumat al navei, sub pleoapele închise ce mă usturau insuportabil, a început defilarea unor mulţimi ieşite din adâncuri, în frunte, purtând în mâna dreaptă Tridentul, aflându-se zeul-speranţă, cu pletele fluturând în vântul ce se zbenguia pe întinsul nemărginit al apelor.
Îmi doream să fiu cât mai aproape de scaunul scăldat în spumele mării, în care se afla stăpânul căruia trebuia să ne supunem necondiţionat, să-l privesc de aproape şi, de ce nu?, poate chiar să-i cer ceva. Asemenea ocazii nu ţi le pune viaţa în orice zi pe tavă… Făceam eforturi, transpirasem şi mă străduiam să-i vorbesc de aproape…
- Linişteşte-te! Eşti abia la prima încercare. Furtunile vieţii sînt nenumărate. Fii tare!
Am luat îndemnul zeului din adîncuri drept poruncă, strigînd: „Am înţeles!” – aşa cum ni se cerea să răspundem, ca elevi, atunci cînd primeam un ordin…
- Nu ştiu ce ai înţeles, dar te urmăresc de vreun sfert de oră de când te frămînţi în hamac – îmi spuse colegul care era „de cart” în cazarma centru. Linişteşte-te că mai sînt vreo trei ore de somn. Eu plec să predau cartul…
Când m-am trezit dimineaţa, în toată fiinţa mea, reverbera porunca lui Neptun: „Fii tare!”
Nu-mi închipuiam că pe zei îi interesează soarta oamenilor, şi aici eram de partea filozofului latin Lucreţiu, aşa că rămîneam imun la un sfat sau poruncă venite de la Neptun. Totuşi, în esenţă, eram convins că înfruntarea tuturor vicisitudinilor vieţii era un îndemn care să-mi devină deviză şi atunci, din acest punct de vedere, împărtăşeam întru totul convingerea că îndeplinirea poruncii rămâne ca reper de primă mărime, chiar de acum, când mă aflam în pragul vieţii…
Era a treia zi de furtună, care nu ne-a adus noutăţi. Ne obişnuiserăm cu legănatul pe întinsul necuprins al mării.
Spre amiază însă, marea dădu semne de calmare. Crestele albe ale valurilor se distingeau mai bine, lumina zilei era mai puternică. Hula marină îşi începuse „partitura” asigurîndu-ne că ce a fost, a fost şi… gata!
Nu prea eram siguri de locul navei. Oricum, se ştia că suntem în apele internaţionale, cînd cartul de veghe raportă că la babord, ora 11, a apărut o navă militară uşoară, sub pavilion străin, fără a putea fi identificată. Vestea s-a răspîndit… electronic, de au „înviat” şi cei doborîţi de răul de mare.
În acea vreme, relaţiile noastre cu Turcia nu erau dintre cele mai bune şi prima idee ce ne-a brăzdat fruntea a fost eventualitatea unui prizonierat.
Dar nava străină apropiindu-se, a fost identificată ca aparţinînd Flotei Republicii Bulgaria, deci vecinii noştri din sud, şi după încă un sfert de oră ne-am pomenit în dialog cu ei, prin porta-voce:
- Alo, „Mircea”, sunteţi bine? Comandamentul dumneavoastră ne-a rugat să vă remorcăm!
Li s-a răspuns că nu avem probleme deosebite.
Nava vecinilor noştri ne „talona” la distanţa impusă de starea mării, iar pe teuga bricului începuseră pregătirile pentru lansarea saulei ce avea să ducă parîma de remorcare la bordul navei salvatoare.
Agitaţia pusese stăpânire pe comandantul navei noastre, după ce acesta dăduse ordinul de pregătire pentru remorcare. Deodată, l-am văzut aproape alergînd spre prova şi, ajungînd acolo, ordonă scurt:
- La loc comanda!
În câteva cuvinte, îşi explică hotărîrea: Bricul „Mircea” nu a fost remorcat niciodată şi nu va fi! Prietenii noştri au fost informaţi, de la timonă s-a pus cap-compas pe Constanţa, iar ei şi-au văzut de-ale lor, în timp ce soarele după-amiezii ne zîmbea din babord, iar marea se liniştea tot mai mult.
Înviorarea noastră ne-a readus la programul obişnuit. În primul rînd – ordinea în cazarma-centru, curăţenie la toate posturile şi bucuria că ne îndreptam spre casă.
Dar… „acasă” nu era la doi paşi!
În orele după-amiezii, am reuşit să parcurgem distanţa pînă aproape de Capul Caliacra, când la linia orizontului, din direcţia nord, începuseră să se contureze semnele altei furtuni: o masă compactă de nori negri şi o reactivare a valurilor în larg.
Singura măsură ce ne putea asigura liniştea era aceea de a schimba drumul, cu 90° şi a ne pune la adăpostul pe care-l puteau reprezenta apele la sud de Cap Caliacra, liniştite şi protejate de curenţii din nord. După schimbarea de drum şi căderea întunericului, aflîndu-ne în ape străine, toate hublourile au fost obturate, rămînînd aprinse doar luminile de poziţie ale navei.
În timpul nopţii, au mai fost mişcări pe puntea superioară – a urcat un pilot bulgar, s-au făcut manevre de coborîre la apă a scării bricului… Puţini dintre noi le-am auzit, pentru că neodihna zilelor anterioare, în condiţiile unei mări liniştite, ne-a asigurat un somn adînc!
Primele hublouri deschise ne-au vestit o dimineaţă cu soare şi o mare – ca oglinda!
Bricul se afla în faţa unui port, un oraş în terase, cu clădiri ce străluceau în lumina dimineţii. Cu manevre calme şi cu multă precauţie, nava noastră s-a apropiat de chei, acostînd. Părea un gigant între celelalte nave şi ambarcaţiuni ce populau bazinul portuar.
Prezenţa noastră a produs o înviorare generală. La bord a început tradiţionala curăţenie de dimineaţă, desfăşurată pe fondul muzical al „Ciocîrliei”, lansat din toate difuzoarele navei. Pe mal, şocaţi de imaginea velierului nostru, mulţime de tineri şi adulţi, veniţi să vadă un vapor ce nu mai acostase vreodată în portul lor…

Într-o lume în care anormalul ţine loc de normal, există copii, tineri care se întreabă cu un firesc motivant: Ce ne-am face fără poezie? Răspunsul şi-l dau tot ei, „atingând esenţa nemuritoare a sinelui”.
Acesta este începutul poveştii celor care s-au întâlnit sub vraja creaţiei la Concursul Tinere Condeie, faza judeţeană. Aproape 40 de elevi din judeţul Botoşani au ales mirajul scrisului şi s-au aliat cu poezia dintr-un motiv pe care-l recunosc sincer: prin poezie rămâi copil.
Structurat pe 5 secţiuni concursul s-a desfăşurat pe 28 aprilie 2012, la Grupul Şcolar „Dimitrie Negreanu” Botoşani.
Comisia de evaluare a promovat pentru faza naţională următorii elevi:
Secţiunea POEZIE LICEU: Dupu Ioana Nicoleta, locul I; Dupu Diana, locul II; Stoleru Irina Maria,locul II; Galer Vlad, locul III.
Secţiunea POEZIE GIMNAZIU: Nicuţă Elena Gabriela,locul I.
Secţiunea PROZĂ LICEU: Chilărescu Alexandra, locul I; Cruţ Andreea , locul II; Danalache George Nicolae, locul II; Dupu Diana, locul III.
Secţiunea PROZĂ GIMNAZIU: Aprilescu Laura, locul II; Gherasim Adelina, locul III.
Secţiunea ESEU LICEU: Beiu Denisia, locul III.
În spatele a ore de lectură, evaluatorii au învăţat la rândul lor că, într-o lume nedreaptă, copiii ne arată “arta de a cădea în picioare” şi curajul de “a nu lăsa teama să te împiedice de la jocul vieţii”.
Concursul, odată finalizat, a lăsat celor care s-au aflat, pentru câteva ore ca evaluatori în “cetatea – albastră” a Poeziei, sentimentul că aceşti tineri au ales această modalitate de exprimare pentru “a rămâne copii”. Deşi privesc spre poeţii consacraţi ca la “icoane ascunse în antologii”, aceşti tineri şi-au propus creaţiile, plecând de la un motto ales de unul dintre participanţi:”Dacă lupţi, poţi să pierzi, dacă nu lupţi, ai pierdut deja”.
Se spune că imaginaţia unui copil, ca şi a unui poet, nu are limite. Au dovedit lucrul acesta cei care ar vrea ca “soarele să le fie frate” sau ca “gândurile lor să se înalţe către noi ca stelele pe cer”. Să ne găsim timpul pentru a le privi.

Prof. Mihaela Budeanu Mihalachi,
Grupul Şcolar „Dimitrie Negreanu” Botoşani

N.B. Am ales motto-urile elevilor pentru a-i defini mai bine pe cei care au participat la acest concurs.

În rondoul din grădină,
Săbii verzi din teacă scoase,
Stau la sfat lângă sulfină:
Ce lalele-s mai frumoase ?…

Sunt şi netede şi creţe;
Cupe mici sau răsfirate;
În culori mai îndrăzneţe
Sau… puţin mai voalate.

Albe ca şi spuma mării
Când un val de ţărm se sparge;
Purpurii ca vraja zării
Ce din soare se desface;

Roze ca şi vinul dulce
Degustat de-o curtezană;
Galben-pai ca nişte spice
Ori ca plete de codană;

Roşii – ca o frumuşică
Într-o vară cu mult soare,
Sau obraji de tinerică
La întâia sărutare;

Mov, grena sau violete
Ori lila sau negricioase,
Toate-s mândre şi cochete…
Însă… care-s mai frumoase?!

Sunt… vedetele – stropite
De culori fermecătoare,
În petale… zugrăvite…
Şi cu clenci la… săbioare!
Toader RĂDUŢĂ
Iaşi – 30 apr 2012

Mi–amintesc de un vechi film de dragoste „Nu aştepta luna mai” şi încep să înţeleg că simbolistica zodiilor se afundă mereu în surprize. Mai este luna florilor, sub zodia Taurului, prielnic ingineriilor financiare şi iubirii. Între Mărţişor şi Cireşar, Florarul e aşteptat să înmiresmeze natura şi sufletul. După o iarnă cumplită, florile au ieşit bolnave, răcite şi strivite de nămeţii de calvar. Sufletele noastre au ieşit şi ele obosite, fără speranţă de mai bine, legitimând versurile bacoviene: „O nouă primăvară pe vechile dureri”.

În acest Mai supărat şi schimbător ca o fată mare, doar poezia mai rămâne balsam pentru românul sensibil. Prin frumosul artistic ne putem înălţa într-o lume impersonală, uitând de cotidian, de grijile obişnuite, de vecinul care e doldora de bani, de egoismul care ne paralizează bucuriile simple, uitând să privim răsăritul ca pe un dar trimis de înalturi. Schopenhauer rămâne mereu în actualitate!

Motivul florilor în poezia românească şi universală circulă de la începuturi cu o simbolistică transparentă sau încifrată. Cel al „florii albastre” e deja clasic. Eminescu şi Lenau, un român şi un austriac, au selectat din tezaurul sensibil popular motivul devenit universal, emblematic pentru romantism.

Atracţia pentru Florar i-a inspirat lui Macedonski „Rondelurile rozelor”, despre care am uitat aproape să vorbim, în pofida faptului că sunt mici cristale de veşnicie. Nici un alt poet nu a vibrat atât de frumos în faţa rozelor dătătoare de fior, receptate sinestezic. Câteva titluri sunt incitante pentru a fi clipe în lumea „corolei de minuni a lumii”, a lui Blaga, din care nu puteau lipsi florile purtătoare de mister: „Rondelul rozelor ce mor”, „Rondelul marilor roze”, „Rondelul beat de roze”, „Rondelul cascadelor de roze”, „Rondelul privighetoarei între roze”, „Rondelul rozei ce înfloreşte”…

Ar fi nedrept ca în această plecăciune în faţa Florarului să nu-l amintim pe cel care a fost supranumit „poetul florilor”, Dimitrie Anghel, cunoscut prin originalul volum „În grădină”. Elogiul adus de poet florilor este unul evlavios: „Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gânduri blânde… / Ce iertător şi bun ţi-e gândul, în preajma florilor plăpânde!”

În „Calvarul florilor”, Dimitrie Anghel este un împătimit al culorii: „Roşul macilor zugrăvea pete de sânge, seninul albăstrelelor, fărâmituri de cer albastru, petalele trandafirilor, purpură sfâşiată, toate la un loc căzute jertfă din plăcerile trecătoare ale unei nebunii de-o clipă…”. Sensibilitate de romantic şi simbolist!

Uneori în joacă, alteori curios, îmi place să privesc mirat corola florilor. De fiecare dată rămân fascinat de perfecţiunea desenului, de simetria petalelor, de jocul nuanţelor. O lume perfectă cum numai Creatorul ştie să zămislească.

E luna Mai, e Florar. Nu auziţi îndemnul însinguratului poet al „nopţilor…”? Linişte! „Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit!”

În ultima sa carte publicată, Bogdan Murgescu a abordat o problemă istoriografică turcologică actuală: Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa Creştină, Editura Polirom, Iaşi, 2012, 364 p. Lucrarea este o culegere de contribuţii ale universitarului bucureştean circumscrise temei cărţii şi publicate în perioada 1985 – 2011 în varii periodice şi volume omagiale sau tematice, editate în ţară sau peste hotare. În Cuvânt înainte (pp. 9 – 12) autorul a precizat că prezentul volum este un bilanţ de etapă, atât pentru activitatea istoriografică proprie, cât şi pentru istoriografia turcologică a subiectelor abordate. Pe de altă parte, contribuţiile din volum analizează în amănunt şi deconstruiesc / redimensionează sistematic unele mituri / clişee ale istoriografiei româneşti din perioada socialistă, încă existente în gândirea istorică românească: „monopolul comercial otoman asupra Ţărilor Române”, „Ţările Române / România – grânarul Europei”, „Ştefan cel Mare şi oamenii Măriei Sale”, „Mihai Viteazul – realizatorul idealului naţional al Unirii Ţărilor Române”, „Unitatea politică medievală românească”. Nu în cele din urmă, cartea este structurată pe firul roşu al echilibrului şi complementarităţii între ideile generale istoriografice şi cunoaşterea specializată turcologică a trecutului relaţiilor româno – otomane la marginea central – sudică a Europei Creştine. Volumul include 26 de contribuţii, grupate în 4 secţiuni: I. Politică, diplomaţie, atitudini (8 contribuţii, pp. 14 – 79); II. Economie, finanţe, război (6 contribuţii, pp. 80 – 149); III. Structuri şi conjuncturi comerciale (8 contribuţii, pp. 150 -267); IV. Perspective sintetice (4 contribuţii, pp. 268 – 321).

În partea I autorul a conturat Dimensiunea europeană a domniei lui Ştefan cel Mare (pp. 15 – 27) – (marele voievod şi domn a promovat o politică internă şi externă de anvergură central – europeană, în triunghiul Cracovia – Budapesta – Istanbul, cu extensii către Moscova, Nürnberg, Crimeea, Veneţia, Roma), a plasat în 1481, toamna, prima înţelegere de pace între voievodul moldav şi sultanul Bayezid al II-lea (O nouă reglementare de pace moldo – otomană în 1481?) – (pp. 28 – 34), a formulat câteva consideraţii îndrăzneţe despre Ştefan cel Mare, omul şi domnia, la jumătate de mileniu de la decesul voievodului (Ştefan cel Mare – 2004. Câteva reflecţii la 500 de ani de la moartea domnitorului) – (pp. 35 – 43). În acest ultim articol, Bogdan Murgescu a retuşat realist, critic, tabloul clasic al lui Ştefan în istoriografia românească, precizând că: în timpul domniei marelui voievod s-a produs o excaladare a duşmăniei dintre moldoveni şi munteni; populaţia Ţării Moldovei în timpul lui Ştefan a fost mai săracă financiar decât în prima jumătate a secolului XV; Ţara de Jos a Moldovei s-a revoltat împotriva voievodului de la Suceava în 1467 şi în anii următori; războiul moldo – otoman de 13 ani (1473 – 1486) s-a încheiat în ansamblul său cu victoria Imperiului Otoman şi pierderea Chiliei şi Cetăţii Albe; loialitatea şi ascultarea supuşilor faţă de Ştefan în timpul invaziilor otomano – tătare s-au măsurat cu balanţa interesului personal, de familie, al ţăranilor şi nu a interesului superior de stat, al independenţei Ţării Moldovei.

Universitarul bucureştean a răspuns la interogaţia: Mihai Viteazul – medieval sau modern?, concluzionând că voievodul martir a fost o personalitate emblematică, în structura căreia s-au îmbinat aspecte medievale cu diverse elemente moderne, în procente specifice epocii, respectiv sfârşitului secolului XVI. Personalitatea şi faptele multiple ale lui Mihai Viteazul nu au depăşit limitele epocii în care a trăit, a fost un ilustru produs uman al epocii moderne timpurii (pp. 45 – 52). Următoarele două contribuţii („Fanarioţi” şi „pământeni”. Religie şi etnicitate în definirea identităţilor în Ţările Române şi în Imperiul Otoman, pp. 53 – 59; Polemică teologică şi imperative politice în Ţările Române la cumpăna secolelor XVII – XVIII, pp. 60 – 67) analizează evoluţia şi contradicţia identităţilor religioase, etnice, politice, naţionale în spaţiul românesc în secolele XVII – XVIII. Alte două articole (Factorul popular în lupta antiotomană a Ţărilor Române. Un studiu de caz: 1711, pp. 68 – 73; Anul 1711 şi filorusismul românesc în secolul al XVIII-lea, pp. 74-78) au evidenţiat impactul militar, politic, ideologic, cultural rusesc în societatea românească în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Cele şase contribuţii incluse în partea a II-a pot fi grupate în trei subteme. Prima dintre ele analizează realităţile economico-fiscale din spaţiul românesc în epoca lui Mihai Viteazul (Plăţi externe, fiscalitate şi economie monetară în Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea, pp. 81-93; Câteva observaţii pe marginea datoriilor domnitorilor Ţării Româneşti şi Moldovei în 1594, pp. 94-102; Aspecte financiare ale participării Ţării Româneşti la Războiul de 15 ani, pp. 103-111), caracterizate prin: integrarea periferică economico-politică a Ţării Româneşti în sistemul otoman; în 1594 conducătorul Ţării Româneşti avea datorii de 700 de milioane de aspri (5, 83 milioane de galbeni) iar al Ţării Moldovei de 120 de milioane de aspri (1 milion de galbeni), ceea ce impunea măsuri radicale, extraordinare, violente (omorârea creditorilor otomani în noiembrie 1594); Ţara Românească a fost prea săracă pentru a purta un război zonal pe termen lung; din punct de vedere economico – financiar, costurile războiului antiotoman au fost mult mai mari decât plata normală a obligaţiilor monetare către Istanbul, în aceeaşi perioadă. A doua subtemă analizează piaţa comercială şi creditul în spaţiul extracarpatic românesc, cu extensii la Istanbul, în a doua jumătate a secolului XVII şi la începutul celui următor (Cererea militară otomană şi piaţa românească. Un studiu de caz: 1672, pp. 127-134; Credit şi creditori în timpul lui Constantin Brâncoveanu, pp. 112-126), autorul concluzionând că: acţiunea capitalului cămătăresc din marile oraşe otomane a fost o componentă a subordonării economice a Ţărilor Române faţă de Imperiul Otoman; în campania otomană nord-nistriană din 1672, împotriva Cameniţei, otomanii s-au aprovizionat cu alimente şi furaje din Ţările Române extracarpatice, la preţuri mai mari decât la Istanbul, profituri uriaşe obţinând intermediarii alîş-veriş-ului, mai puţin producătorii direcţi (ţăranii). A treia subtemă, cu un orizont spaţio-temporal mult mai larg (Balanţe comerciale şi de plăţi între Imperiul Otoman şi Europa Centrală (secolele XVI – XVIII), pp. 135 – 148), radiografiază structura, caracteristicile şi bilanţurile financiare ale comerţului otoman cu statalităţi din Europa Centrală în epoca modernă timpurie.

Şi în partea a III-a a cărţii identific alte subteme incitante: 1. comerţul româno – otoman în evul mediu şi destructurarea / redimensionarea unui clişeu istoriografic (Avatarurile unui concept: monopolul comercial otoman asupra Ţărilor Române, pp. 151 – 172; Comerţ şi politică în relaţiile româno – otomane (secolele XVI – XVII), pp. 173 – 185; Cheltuielile de transport în epocile premoderne (sic!). Câteva date din condica vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, pp. 186 – 190; Câteva observaţii asupra exporturilor româneşti de sare în Imperiul Otoman, pp. 227 -235; Au exportat Ţara Românească şi Moldova cereale în secolul al XVI-lea?, pp. 236 – 243); 2. comerţul românesc în comerţul european în secolele XVI – XX (Impactul conjuncturii europene asupra comerţului românesc în a doua jumătate a secolului al XVII – lea, pp. 191 – 206; Participarea Ţărilor Române la comerţul european cu vite în secolele XVI – XVIII. Regularităţi şi fluctuaţii conjuncturale, pp. 207 – 226; Ponderea cerealelor româneşti în comerţul european (secolele XVI – XX), pp. 244 – 267). Referitor la cele două subteme enumerate anterior, Bogdan Murgescu a concluzionat că: nu a existat un monopol comercial otoman asupra Ţărilor Române în evul mediu şi în epoca modernă timpurie, ci un set de mijloace şi practici comerciale otomane pentru direcţionarea exporturilor româneşti către Poarta Otomană; factorii politici otomani au fost incapabili să controleze efectiv fenomenele economice din interiorul lumii otomane, cât şi din raporturile comerciale otomano – române, care au generat unele fenomene particulare de menifestare; contracţia economiei continentale vest- şi central-europene în a II-a jumătate a secolului XVII a anulat integrarea incipientă, modestă, a economiei româneşti la periferia acesteia, din secolul XVI comerţul românesc reorientându-se treptat către piaţa otomană sud-dunăreană; exporturile de vite au fost în secolele XVI – XVIII principala sursă de venituri băneşti pentru Ţara Românească şi Ţara Moldovei; Imperiul Otoman a fost o piaţă sigură, permanentă, întinsă pentru exporturile româneşti de sare în secolele XVI – XIX (prima jumătate); cerealele româneşti exportate la Istanbul în secolul XVI au acoperit doar 5% din consumul metropolei otomane; Ţările Române / România nu au fost niciodată „grânarul Europei”, ponderea cerealelor româneşti în comerţul european a fost de 5 – 15%, în funcţie de perioadă şi de fluctuaţiile economico – politico – militaro – comercialo – financiare.

În ultima parte, a IV-a, a cărţii, autorul a grupat patru contribuţii referitoare la locul economiei româneşti în economia Europei în secolele XVI – XIX, în epoca modernă timpurie şi clasică (Lumea românească în economia europeană până în 1859, pp. 269 – 290; Economiile sud-estului Europei în epoca modernă timpurie: între Istanbul şi Occident, pp. 291 – 302; „Modernizarea ” Ţării Româneşti şi Moldovei în secolele XVI – XVII. Tipare, particularităţi, perspective, pp. 303 – 312; Ţările Române în epoca modernă timpurie, pp. 313 – 322). Tabloul sintetizat de autor în ultima parte a cărţii are următoarele tuşe cromatice economico – geografico – temporale: Europa sud-estică a fost predominant rurală în epoca modernă timpurie, dar a articulat un proces de dezvoltare economico – urbană sub influenţa Istanbulului; stăpânirea otomană a fost responsabilă pentru eşecul neincluderii economiei sud-est europene în economia continentală europeană; modernizarea Ţării Româneşti şi a Ţării Moldovei în secolele XVI – XVII a fost modestă în comparaţie cu cea a Europei apusene – centrale; Ţările Române în epoca modernă timpurie au fost majoritar rurale şi agricole, integrate periferic în circuitele economice a două economii – univers concurenţiale, vest-europeană şi otomană.

Volumul este completat cu Lista tabelelor, figurilor şi hărţilor (33+2+2 exemple), pp. 7 – 8, Referinţe bibliografice, pp. 323 – 358, Indice (doar!) de persoane, pp. 359 -364.

O concluzie finală, după cele 26 de concluzii ale studiilor şi articolelor lui Bogdan Murgescu expuse în cartea sa: o contribuţie – culegere de studii şi articole bine închegată, cu un fir roşu expus în titlu, unde ar fi trebuit marcate şi limitele cronologice, cu abordări ale evoluţiilor economice (comerţ, finanţe, credit, costuri etc.) strict necesare înţelegerii raporturilor politico – militare. Destructurarea / redimensionarea unor mituri / clişee istoriografice circumscrise temei generale a cărţii sporeşte importanţa ştiinţifică a volumului, impune la meditaţie şi reconsiderări şi, evident, este o invitaţie adresată istoricilor de a studia în continuare, fără idei preconcepute şi cu altă atitudine, problemele încă controversate, din varii motive, ale turcologiei – osmanisticii româneşti şi europene, dar şi ale istoriei economice a Europei apusene – centrale între secolele XVI – XX. Câteva studii puteau fi incluse tematic în alte părţi ale volumului. Nu înţeleg raţiunea folosirii formei de plural („epocile premoderne” – au fost mai multe?) în titlul contribuţiei nr. 17, pp. 186 – 190. Indice trebuie completat cu termeni geografici: toponime, hidronime, oronime. Trecând peste aspectele perfectibile şi rezolvabile în ediţia a II–a, cartea lui Bogdan Murgescu devine bibliografie obligatorie, de referinţă, în studiul relaţiilor româno – otomano – europene între secolele XVI – XX (prima parte).

Aştept cu interes următoarea carte a universitarului bucureştean!

Ionel Bejenaru
30 Decembrie 1964, Vlăsineşti

,,Mult stimată Domniţă Anicuţă şi bunule bădie Eugen!
Primiţi, vă rog, toate urările mele de bine şi de sănătate, cu prilejul sărbătorilor de iarnă şi a Anului Nou şi să vă bucuraţi pân la adânci bătrâneţe de stima şi de mângâierile copiilor dv. Îngăduiţi-mi, vă rog, să vă strig din tot sufletul meu, la mulţi ani, Anul Nou, 1965./ Al dv. Al. D. Faliboga, înv. pens.
P.S. Vă felicitez abia acum şi pentru marea izbândă dela Ungureni şi eu n-am să uit niciodată – cu acest prilej, – şi neuitata zi, a nedespărţitului meu mare prieten, – marele monografist şi om de ştiinţă, Prof. Eugen Nicolau, – a vizitei sale, în căsuţa-mi personală dela Vlăsineşti, Joi 12-XI-1964. În altă ordine de idei, mai află, scumpe frate, că-ndată ce pe ziua de 17 sau 18 ian. A.c. primesc pensia, fac un drum la Iaşi, cu treburi pe la Arhivele Statului. Tare te rog, bădiţă Eugen, cu acest prilej, vezi şi fă toate chipurile, că le plătesc pe loc, cum sosesc, dacă mai găsesc în vânzare cartea Tov. Lui Gh. Ungureanu, ,,Ion Creangă’’, ,,Documente’’ şi ,,Revista Arhivelor’’, Nr. 1, Anul VII, – nr. închinat celei de a XX-a comenorări a lui 23 August, 1944-1964./ În această ,,Revistă…’’, în art. ,,Aspecte ale luptei maselor populare din Moldova’’, este, la pag. 219, ultim aliniat; apoi la pag. 215, al. Ultim, se vorbeşte despre acea a mea ,,Ordonanţa nr. 18’’, din 1944, când am împărţit moşiile la oameni. Iată de ce, în mare măsură mă interesează să mi-o poţi găsi cumva, dragă bădie Eugen, şi – repet, – restitui îndărăt bani, numai să le ştiu achiziţionate de mata, – fie pe la biblioteci, pe unde crezi că s-ar putea face rost de ele… Din nou toate urările mele, stimaţii şi bunii mei din Iaşi; al Dv. Al. D. F.’’.
X
(VIII) 28 decembrie 1965, Vlăsineşti – ,,Mult stimate bădie Eugen,/ Iartă-mă, te rog, dacă răspund ceva mai târziu, datorită nacazurilor mele personale, de pe aici…, lucru pe care trebuie să-l ştii odată şi pentru totdeauna când poate nu-ţi pot răspunde la vreme, repet!… Dar răspund. Iată, de pildă, acu, am pus pe măsuţa-mi de lucru, şi-ngădui-mi să răspund – în ordinea primirii scrisorilor matale, la întrebările sau problemele de care ai urgentă nevoie. La prima scrisoare, de pildă, datată ,,30 XI 1965’’, îmi aminteşti că dacă trec spre Bucureşti, în cursul lunii decembrie, să-ţi aduc scrisorile sau corespondenţa mea cu bădia Mitru Furtună. Drumul meu la Bucureşti, de fapt, era în proiect… numai în funcţie de anumite probleme şi situaţii locale, de aici, în legătură cu vechimea şi ilegalitatea mea în Partid, o problemă personală dar care nu-i de oportunitate să mă hotărască la un drum la Bucureşti. Aştept însă… În ce priveşte scrisorile mele cu Pr. F., momentan, îngădui-mi să-ţi desprind şi trimite numai două scrisori, trimise, mie, odinioară, – şi care sunt în directă legătură cu subiectul matale, – (la viaţa şi opera Pr. Şi Scriitorului D. Furtună) – în una din scrisori, interesant amănuntul, că neuitatul nostru cărturar şi folclorist, D. Furtună, – confirmă cu propria sa mână şi ştiinţă, moartea bunicii lui, acea Maria Topală, decedată la 15 Martie 1917, – fosta soţie a lui Ion Topală, cum îmi ceri mata, în scrisoarea III (primită recent), – trimit două scrisori, repet, pe care te rog păstrează-mi-le şi să mi le înapoiezi când vin la Iaşi, ori în drumul meu spre Bucureşti…
Tot unei solicitări, a matale, din prima-ţi scrisoare, – în legătură cu rev. ,,Tudor Pamfile’’. Am în adevăr, dar numai vreo 6 sau 7 n-are. Am să le caut, că-s la pod – şi dacă găsesc numerele solicitate, ţi le aduc pentru consult, fireşte – (pentru că mata doar ştii ce-am pierdut eu, prin cele două barbare percheziţii şi confiscări, ale trecutului – ca astăzi, de cât reciproc folos, amândurora, ar fi, tot ce-am pierdut într-o clipă numai!)…
Tot din scrisoarea întâia, iau act cu plăcere, stimate bădie Eugen, că îmi păstrezi şi totul, ce-ţi cade la îndemână, în legătură cu ce mai am şi eu, în legătură cu Bozienii, Sârbii şi Dersca lui Uhrinovski… Că mata ai un admirabil spirit de sociolog… Mai reţin şi azi frumoasa matale cronică, ce mi-ai citit-o într-o seară, în ultimul meu drum, pe la Iaşi, cu vechi nume de locuitori din Nordul Moldovei, care îşi trag numele de familii de la preocupările lor profesionale…, îmi mai răsună şi azi, ca un poem, în minte-mi!… Ce fericit aş fi să mă faci – dacă ţi-i posibil, – şi pe mine cu vreun exemplar din revista aceia care ţi-a publicat un asemenea mărgăritărel!
II.
Privitor la cele cerute în scrisoarea, datată 16 dec.
Cu privire ,,La moartea profesorului N. Dobrescu…’’, articol publ. în N. Rom., nr. 28/ an IX, din Iulie 1914, articol pe care mata presupui c-ar fi fost scris de pr. Furtună, – eu posed colecţiile ,,Neam. Rom.’’ A lui N. Iorga (varianta politică), începând cu anul 1915-1930 (cu mici lipsuri din colecţie, care, cu prilejul războiului mondial din 1917, mi se însuşeau la poştă ori la administraţia comunei, pentru că, pe adresa aceea, adealista mişcare naţională a lui Iorga, era tot aşa de persecutată de orânduirea vremii, ca şi mişcarea comunistă de mai târziu… Mata însuţi, cu prilejul drumului şi vizitei matale pela mine pe la Vlăsineşti, mai anul trecut…, mi-ai răsfoit acea colecţie cu ,,N.R.’’, şi-ai văzut în ce stare-i şi decând o am. Dacă, întâmplător, dau de articol, prin numere răzleţe, pe undeva, ţi-l conserv şi ţi-l comunic, – eventual ţi-l donez – în interesul lucrării matale.
Privitor la a doua chestiune, din scrisoarea II, în legătură cu Maria lui Ion Topală, bunica de pe tată a preot. Furtună – dela Dorohoi, din ce familie şi a cui fiică, eventual dacă există vreo fotografie…, – lasă-mă puţintel, la pas, bădie şi problema asta, că-i o vreme aici, urâtă, glodoasă şi anevoioasă de ţi-i lehamite – vorba românului, să ieşi din casă. Parcă niciodată n-a fost un Crăciun mai urât… Abia a umblat – vorba veche… – popa-n sărbători!… Dar, din moment ce se limpezeşte vremea şi pot să mă mişc, aş face un drum pân la Bozieni unde se mai gândesc rubedenii şi la Săveni. De altfel, se găsesc neamuri şi singur – apoi – l-am avut de cumnat pe Toderiţă Topală, feciorul lui Costache Topală din Săveni, frate cu Ion Topală care o ţine pe Maria Topală, zisă şi ,,Cucoana Marghioala’’, pe meleagurile Bozienilor şi a noastre…, – o să mă interesez şi crede că n-am de-ncălţări, apoi glodurile-s mari şi aştept până ce va mai îngheţa la sate, – că în Sărbători… nici nu te poţi duce cu mâna goală…, – dar, oricum, am să mă interesez, spun… Am să caut şi pe la arhivele autorităţilor locale, poate dau de actul de moarte al bătrânei Maria Topală – dacă nu s-ar fi pierdut cu prilejul ultimului război – şi iarăşi, repet, te voi informa despre tot ce voi afla, la timp sau când voi veni personal la Iaşi…
III
Iată, bădie dragă, încetul c-un-cetul, ajunşi la ,,Scrisoarea a III-a’’… da nu cea ,,Din vale de rovine’’, ci la a matale, din sec. al XX-lea, la a matale dar, repet, şi prin care îmi ceri relaţii cu privire la Ion Topală, bunicul de pe mamă al păr. Furtună. Cine era tatăl lui Ion Topală şi când – pe lângă că voi sta de vorbă cu ceva bătrâni care mai trăiesc în Bozieni, dar, încă odată repet, lasă-mă să se limpezească vremea, să mă duc să caut la arhiva Sf. Pop. local, dacă dau actul de moarte din 20 Martie 1905 al lui Ion Topală şi acolo – fireşte că voi da – cum spui mata – ş-a cui fiu a fost Ion Topală… Voi merge dar şi la Sârbi – dar Sârbii aparţin de Vlăsineşti şi Vlăsineştii, de la (…), trec la Săveni, devin oraş… Dacă, repet, găsesc actul solicitat, da, voi scoate o copie şi ţi-l voi trimite, cu tot ce voi găsi la îndemână – cu cea dintâi poştă, dar după Sărbători, şi după ce s-a face o vreme ca lumea… Cu privire, în scrisoarea a III-a, la moartea bătrânei – îţi trimit deocamdată cele două autentice Scrisori din corespondenţa mea cu pr. F., păstrează-mi-le pân vin eu la Iaşi. Şi dacă găsesc actul…, îţi scot ş-o copie, dacă vrei… Cât priveşte fizicul – scundă, slabă, când am cunoscut-o noi, negricioasă, nu frumoasă dar distantă şi vorbăreaţă… Dar iată că ni lasă şi hârtia, dragă bădie!/ Te îmbrăţişez, Al. D. Faliboga’’.
Cu acest episod încheiem şirul unei bogate corespondenţe Alexandru D. Faliboga – Eugen D. Neculau, cărturari, doi fii ai acestor meleaguri, primul originar din Vlăsineşti, al doilea din Ungureni, doi prieteni de-o viaţă, primul, învăţător, ofiţer al Armatei Române, de două ori condamnat la moarte, fost prefect al judeţului Dorohoi, după Al Doilea Război Mondial, al doilea, un mare sociolog român, ctitorul Universităţii Populare Ungureni, prima Universitate Populară sătească din România.

De colb nu scapi, e în zadar,
La sat, oraş, când bate vântul;
Ai încerca un colb stelar,
Dar, cum să părăseşti pământul?!

Ieromonahul Siluan Antoci – ,,Monahii ortodoxe purtătoare de lumină
în întunericul comunist’’, II

Recent tipărit (Editura DOXOLOGIA, Iaşi, 2012), al doilea volum al Ieromonahului SILUAN ANTOCI, firesc, continuare al primului, face trimitere la alte şi alte monahii care au înfruntat întunericul comunist – monahiile Pangratia Mureşan, Maftidia Grancea, Filofteia Grunzişor, Epistimia Dănilă, Atanasia Iordache, ca şi la Irina Lecca, Anastasia Porfiria Ciolac, Ana-Epraxia Danielescu, Magdalena şi Eufrosina Boghi – dela M-rea Văratic, Veronica Constantinescu (n. 1912, Truşeşti – jud. Botoşani) – de la M-rea Agapia, Olga Glejaru, Monica Păciu, Calidona Anghel, Nimfodora Cuştiuliţă, Epiharia Muşat – dela M-rea Bistriţa Olteană, Despina Băzăvan, Olimpiada Liţescu, Veniamina Răducu şi Xenia – dela M-rea Viforâta, Gabriela Cotârlan – dela M-rea Tismana, Cipriana (Naty) Cojocaru, Onisifora (Maria G.) Rus – dela M-rea Ţigăneşti, Tinca Popa – dela M-rea Brazi-Panciu, Silvia-Maria-Gabriela Vlad – dela M-rea Buna Vestire – Moreni ş.a. Sunt biografii ale unor adevărate martire, trecute prin tenebroasele puşcării comuniste, abordate şi supuse unor regimuri de detenţie ca pentru criminali, şi chiar în urma unor hilare culpe, de genul aceleia atribuite nepoatei marelui actor Nottara, băgată în puşcăria de la Miercurea Ciuc, pentru că fetiţa sa, în vârstă de doi ani, jucându-se cu o cutie de zahăr, pe care erau desenaţi doi căţei, improviza la joacă un text infantil – ,,Are mama doi căţei,/ cine-i pupă-n fund pe ei: Stalin, Stalin’’. Suficient pentru arestare şi cinci ani de condamnare. Este o mică şi tristă poveste adevărată, istorisită de Monahia Pangratia Mureşan.

Cei cu aplecare pentru istoria acestor locuri ale Botoşanilor vor întâlni, în paginile cărţii Ieromonahului Siluan Antoci, destule referinţa botoşănene, în textele referitoare la monahiile Filofteia Grunzişor (n. 16 oct. 1924, Oneaga), Epistimia Dănilă (n. 7 ian. 1931, Vorniceni), Atanasia Iordache (n. 3 sept. 1930, Păltiniş), aceasta din urmă evocând drama M-rii Agafton, aici unde a fost tunsă în monahism, dramă cauzată de nefericitul Decret 410/1959 – ,,Când s-a desfiinţat mănăstirea, când a venit prăpăditul peste noi, eu am spus: ,,Unde să mă duc, ce să fac…’’, o întrebare pe care şi-au pus-o sute de monahii şi monahi de pe cuprinsul românesc. Fără răspuns, atunci.

Firesc, logic, Ieromonahul Siluan Antoci ajunge la concluzia – ,,comunismul a fost construit pe minciună, a impus minciuna şi a pierit prin minciună.’’ Personajele evocate de autor în paginile celor două cărţi exprimă puterea exemplului, marea putere de sacrificiu, fie şi cel suprem, într-o luptă inegală cu demonicul comunism. Ca un medaj către cititori, autorul încheie – ,,Monahiile pomenite în această lucrare au trăit însă în adevăr, au suferit pentru adevăr şi au murit în adevăr; pilda lor trebuie să o urmăm noi cei de astăzi şi cei de mâine pentru a înveşnici adevărul pe acest pământ’’.

La 200 de ani de la smulgerea Basarabiei din trupul Moldovei şi anexarea sa la Imperiul Ţarist îmi revine, obsesiv, întrebarea: pe agenda priorităţilor naţiunii române, unde se poziţionează interesul pentru soarta semenilor noştri din ţinuturile devorate de hulpavele puteri vecine?

Uzând de multiplele posibilităţi de comunicare interumană, am luat pulsul opiniei publice actuale – sondând subiectul pierderi teritoriale româneşti şi nevoia de a le recupera – în compania unor oameni aparţinând diverselor paliere ale societăţii. Fireşte, nu voi revela răspunsurile, ci doar concluzia care s-a desprins: omul contemporan din lăuntrul României (şi nu numai) e axat îndeobşte pe prezent – locul de muncă, o afacere, familia, identificarea unor mijloace pentru eliminarea stresului, sporirea calităţii vieţii etc. –, în timp ce preocuparea pentru trecut, pentru istoria neamului românesc, rămâne să se consume în templele unor iniţiaţi, care, uneori, livrează contemporanilor o serie de cărţi, studiate doar pentru elaborarea unor lucrări de unde răsare, biruitor, un nou doctor…

Împinşi fără voie în năvodul globalizării, părem ridicoli dacă, de pildă, ne-am focaliza gândul pe modul în care colosul rus şi-a croit drumul spre răsărit, punând bazele anexării teritoriului dintre Prut şi Nistru, când stăpânirea în cauză era departe de spaţiul ce avea să-i cadă în gheare la 1812. Însăşi domnitorul Dimitrie Cantemir, dintr-o naivitate greu de înţeles ţinând cont de condiţia sa de cărturar, a legitimat pretenţiile ruşilor în Moldova, căzând în plasa lui Petru cel Mare – care susţinea eliberarea popoarelor din Balcani de sub stăpânirea otomană –, prin faptul că, în 1711, a încheiat cu ţarul rus o alianţă antiotomană, în care, după ce se menţionează că ,,Moldova îşi va obţine vechile graniţe până la Nistru (…) după vechea hotărnicie moldovenească”, se precizează (în treacăt!) că ,,în caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cneazul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul.”

Astfel, cneazul moldovenesc îşi plasa ţara sub protecţia ţaristă, generatoare de dependenţă, iar mai târziu, între 1772-1774, Ecaterina a II-a, în numele unui panslavism care digera cu acelaşi nesaţ şi entităţi cu alt tip de rădăcini, a fost la un pas de a transforma principatele române în provincii ruseşti, pentru ca odată cu începutul secolului al XIX-lea, pe fondul sporirii influenţei ruseşti în Europa, foamea de pământ românesc să capete accente tragice pentru poporul român.

În acest context, se cuvine să precizez că, după ce în anul 1805 Moldova şi Valahia sunt oferite de Napoleon Bonaparte Imperiului Austriac, ,,în deplină suveranitate”, acelaşi împărat francez, în culmea gloriei, prin Tratatul din 1808, de la Erfurt, încuviinţează anexarea Moldovei şi a Valahiei la Imperiul Ţarist… Cum însă turcii s-au opus, ruşii şi-au reluat ofensiva începută împotriva otomanilor în anul 1806 şi, după o serie de înfrângeri succesive, Turcia se recunoaşte învinsă de către ruşii conduşi de Kutuzov, solicitând pacea în 1811.

Nu voi intra în detaliile momentului istoric, pentru care s-au topit deja mii de pagini, dar pentru schiţarea unui portret al subiectului evocat, ţin să reliefez că, în contextul degradării relaţiilor francezo-ruse, determinate de pregătirile invaziei napoleoniene în Rusia, diplomaţia franceză a solicitat turcilor să nu cedeze pretenţiilor ruseşti de a alipi Moldova şi Valahia Imperiului Rus şi de a fixa pe linia Dunării graniţa între cele două imperii. Cum însă tratativele de pace s-au desfăşurat la Bucureşti, în Hanul lui Manuc, aviditatea de spaţiu a gigantului răsăritean, capabil să-şi urmărească prada secole întregi, şi-a revelat măsura nu doar în ospeţe pantagruelice, ci şi în coruperea dregătorilor turci, sensibili la vederea metalului galben, care schimbă şi astăzi cursul istoriei…

Urmarea o cunoaştem cu toţii: deşi încălca normele de drept ale timpului, la 28 mai 1812, Poarta Otomană a cedat Imperiului Rus teritoriul din stânga Prutului, până la Nistru, cu toate resursele naturale şi umane din vremea respectivă, legitimând o fraudă ale cărei consecinţe – exceptând perioada 1918-1940 – se resimt şi astăzi în osatura poporului român!

…Poate n-aş fi scris despre faptul istoric de la 1812. Înlănţuit de tumultul unor vremuri elucubrante, nu mi-e uşor să păstrez vie condiţia de român. Ştiu însă că dacă ne-am resemna cu toţii în faţa modelului de societate actual, înseamnă că, în mod conştient, sugrumăm accesul la memorie, ignorând totodată sacrificiul sutelor de mii de români, care s-au jertfit pentru Basarabia şi pentru celelalte teritorii româneşti smulse de marile puteri într-un moment sau altul din istorie.

Dar mai e ceva care m-a determinat să îngădui asupra acestui subiect: mergând de câteva ori în Republica Moldova şi interacţionând cu personalităţi ale elitei de peste Prut, am remarcat antagonismul care paralizează orice demers întru realizarea unirii cu România. De ce? Nu eu sunt în măsură să răspund, ci doar să constat că dacă la Chişinău ideea de unire generează spaima pierderii privilegiilor, la Bucureşti există doar ipocrizia calculului electoral, care, cel puţin deocamdată, exclude găsirea argumentelor convergente drumului comun…

Şi totuşi, dacă în dreapta, dar şi în stânga Prutului vom fi mai mulţi cei care vom crede în visul unităţii naţionale, poate vom imprima decidenţilor politici de la Bucureşti şi Chişinău nevoia descifrării altor calcule… şi, poate, mai puţine temeri se vor identifica, nu-i aşa?!…