Georgică Manole: De veghe în iarba verde de-acasă

de Dumitru Lavric

Cu Idei la firul ierbii (Agata, 2009), Georgică Manole se află la al şaptelea volum; anterioarele l-au impus ca poet, eseist şi comentator al efemerului din actualitatea noastră cea de toate zilele; actualul volum îl recomandă în postura autoritară de critic-eseist impus prin metodă, viziune, limbaj, atitudine, perspectivă a receptării. De veghe în lanul literaturii botoşănene din ultimul lustru, Georgică Manole îmbrăţişează încurajator autori şi opere de proză, poezie, eseistică, cercetare monografică – aplicând în fiecare caz o grilă personală de lectură, un savant intertextualism de relaţionare cu posibile hipertexte, formule concentrate de caracterizare.

Cartea fabuloasă a lui Gellu Dorian e proiectată lângă Numele trandafirului, e receptată prin conflictul dintre «idealul Galaction şi idealul Agheu» ca un roman al cunoaşterii care are meritul de a impune un nou topos în literatura naţională; romanul Vine trenul Principesa de Dorin Baciu e al Câmpiei Moldovei, topos care relaţionează cu cel moromeţian, romancierul botoşănean asigurându-i însă a triplă perspectivă – realitate, psihologie şi ficţionalitate. În Mărturia lui Dumitru Ivan, criticul eseist descoperă ficţiunea abandonată, în Atentat la normalitate de Traian Calancia, pastile concentate amintitoare de Caragiale şi aplecare spre partea nebună a lumii, în mărturiile Valentinei Ceaprazi despre America un ghid pentru schimbarea la faţă a românilor, în interviurile lui Traian Apetrei ştiinţa discuţiei empatice şi a dialogului provocator; evocările lui Mihai Matei sunt comentate din perspectiva mărturisitoare ,,Eu sunt câte puţin din tot ce am întâlnit”, fabulele în proză ale lui Costel Pricopie devin fabule pricopiene, Violeta Popovici Apătăchioaie este urmărită în efortul de a evada din postmodernism, Vasile Iftime (Jumătate liliac) apare doritor de purificare prin zbor, iar Constantin Bojescu (Miere amară şi Confesiunea unei răni) fie se exprimă pe două voci, fie „se pune în slujba intervalului, decretând altruismul ca metodă de viaţă”. Referirile la studiile monografice semnate de Lucian Manole, Gheorghe Burac sau Ioan Canciuc condensează aprecieri superlative pentru o tenace muncă de documentare dedicată cunoaşterii esenţei spiritului locurilor.

Sunt toate acestea, puncte de vedere care îmbogăţesc operele comentate din perspective inedite de care, uneori, nici autorii nu au fost deplin conştienţi şi care pot părea surprinzătoare pentru lectorul obişnuit, meritul lui Georgică Manole fiind acela de a defrişa drumul spre operă şi de a incita interesul pentru lectura competentă, creatoare, activă. Interesul cărţii comentate constă şi în preocuparea autorului pentru formulări citabile, care se impun memoriei ca etichete definitorii pentru aspectul literar comentat; iată câteva: ,,modernităţii îi sunt specifice deschisul şi temporalitatea, are ca principiu egalitatea, iar ca esenţă nelimitarea”; Dorin Baciu este „o moleculă cotrăitoare a acestui areal special, un Marin Preda al Câmpiei Moldovei”; „Demisia e pentru Botoşani o carte document”, iar Mihai Mălaimare ca politician este un leibnitzian, iar ca actor este un kantian, Constantin Bojescu apare ca „atlet al oximoronului”, Vasile Eftime poartă „povara handicapului numit aripă” iar Vlad Scutelnicu oferă un „manual de metodică a salvării gândului”

Împrumutându-i câte ceva din metodă, stil şi atitudine, voi încheia în felul următor: instalat în iarba verde de acasă, Georgică Manole e un observator atent al fenomenului literar botoşănean, cultivă o critică de întâmpinare, recomandă autori şi opere evitând ierarhizările riscante şi îşi înscrie pe propriul blazon cel puţin cinci calităţi care îi susţin postura de critic vieţuitor în intervalul operă – cititor: 1. capacitate de sinteză anticipatoare sau recapitulativă ca fixare a reperelor esenţiale ale operei (Demisia este un amestec de literatură, jurnal şi comentariu, un document pentru Botoşani, o carte cinstită, este scrisă din suflet, face memorabile câteva persoane reale.); 2. aptitudine de epitomizare inteligentă (Ciobanul Spray, veşnic nespălat, este dominat de o naivitate tipic românească venită de undeva din ancestral şi bine reliefată în mitul mioritic, dar pe care nu şi-o abandonează nici în postmodernismul care îl ucide.); 3. intuiţie a raportului ACOLO, AICI, DINCOLO care poate deveni o cheie modernă de decodare a textului (Renunţând la zona lui a ACOLO, Mălaimare alege sentimentul real al existenţei, manifestat ca politician, în zona lui AICI şi sentimentul aforistic al existenţei, manifestat ca actor, în zona lui DINCOLO); 4. personalizarea discursului prin accente caustice ce depăşesc textul comentat cu referiri la extra-literar, la existenţialul românesc (Fiind europeană în spirit, Valentina Ceaprazi are deschiderea morală de a scrie şi despre americani. Şi de aici credibilitatea concluziilor sale. Cât despre alţii, care vor mai fi cu gândul la America doar pentru a se îmbogăţi, să tacă. Cei care vor să scrie despre „misterul America” s-o facă, dar după ce au trecut şi pe la Paris, Viena sau măcar …. Budapesta) 5. patetism ideatic şi asumare tranşantă a propriilor afirmaţii (Cartea semnată de Gică Manole şi Ciprian Voloc este una dintre apariţiile pe care eu le trec, într-o clasificare personală, la „cărţi fundamentale”. O carte fundamentală, din punctul meu de vedere, este una în care autorul îşi dezgoleşte sufletul în sensul filozofiei lui Noica).

Ader total la şi cultiv la rândul meu atitudinea implicată a autorului în apărarea propriilor idei, presimţind în procedeu un sâmbure polemic incitant pentru cititor; de asemenea, agreez interogaţia afirmativă care e mărturisitoare a dramei scrisului şi a căutării permanente de certitudini pe care apoi le părăsim. ,,Separând eul poetic de eul empiric, adică metamorfozându-se destul de tranşant, nu vi se pare că poetul Constantin Bojescu se întoarce spre Nichita Stănescu?” – afirmă interogativ Georgică Manole; schimbând ceea ce este de schimbat, vă întreb şi mă întreb la rându-mi: Separând matematicianul de literat, adică realizând o sinteză între cele două posturi, nu vi se pare că criticul eseist care semnează Idei la firul ierbii se întoarce spre modelul rostitor călinescian şi spre atitudinea camilpetresciană de apărare a ideilor personale?