Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Imperiul Otoman şi românii, în secolele XIV – XVII

Primit pentru publicare: 03 sept. 2017
Autor: Prof. Dr. Dan PRODAN, redactor șef al Rev. Luceafărul
Publicat: 4 sept. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

Imperiul Otoman şi românii, în secolele XIV – XVII

 

În 2015, Editura Enciclopedică a publicat „cu succes” ediţia secundă a traducerii în româneşte a sintezei lui Halil Inalcık, Imperiul Otoman. Epoca clasică, 1300 – 1600, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie, studiu introductiv şi bibliografie de Mihai Maxim, traducere, notă, completarea glosarului şi a indicelui de Dan Prodan, Bucureşti, 639 p. Astfel, în realizarea ediţiei româneşti au fost implicate două mari nume ale osmanisticii mondiale, prof. Halil Inalcık şi prof. Mihai Maxim. Autorul, prof. Halil Inalcık, decedat la 15 iulie 2016, la vârstă centenară, a fost şi rămâne „decanul osmanisticii mondiale”, mentorul şi conducătorul de doctorat al unui număr important de osmanişti „mai tineri” din întreaga lume, printre care şi prof. Mihai Maxim. Viaţa şi opera istoriografică ale prof. Halil Inalcık, „un Iorga al turcilor”, după expresia sintetizatoare, inspirată, a discipolului şi colaboratorului său, prof. Mihai Maxim, se impun să facă obiectul unei contribuţii specifice de analiză.

Prefaţatorul şi îngrijitorul ediţiei româneşti, prof. Mihai Maxim, doctorand şi discipol al prof. Halil Inalcık în Turcia (pe lângă prof. Mihail Berza în România), dispărut prematur la 2 august 2017 şi mult regretat, pe de altă parte Mentor şi conducător de doctorat al meu, cel mai mare şi mai productiv ştiinţific osmanist al ultimelor patru decenii de istoriografie turcologică românească, este autorul unei abordări „inverse” osmanistice: relaţiile complexe româno – otomane, cu documente noi din arhivele turceşti (vol. I – II, 1400 – 1716, 2012 – 2016, Editura Istros – Muzeul Brăilei), pe care contribuţii ştiinţifice le-am prezentat cititorilor şi interesaţilor de turcologie imediat după publicarea lor la prestigioasa Editură Istros din Brăila. Evident, în viitorul apropiat, viaţa şi activitatea istoriografică ale osmanistului născut la Vorniceni, jud. Botoşani, trebuie să fie prezentate într-un studiu analitic.

În Prefaţa, sugestiv intitulată „«Decanul» osmanisticii mondiale: profesorul Halil Inalcık”, prof. Mihai Maxim a precizat: „A scrie aici despre profesorul Halil Inalcık, despre contribuţia sa la dezvoltarea studiilor otomane, îmi este şi uşor şi greu. Uşor, pentru că din 1969 încoace, începând cu anii de doctorat la Ankara şi Istanbul, sub îndrumarea sa (1969 – 1972), continuând apoi cu numeroase întâlniri şi discuţii avute de-a lungul anilor atât în Turcia, cât şi în străinătate (în 1991 am lucrat chiar împreună un semestru la Universitatea Princeton), am avut posibilitatea să-l cunosc foarte bine, ca om şi ca savant, să-i aflu părerile despre diverse probleme ale lumii otomane şi despre osmanistică, despre oameni şi viaţă, încât aş putea spune, fără exagerare, că aceste rânduri ar putea avea, peste ani, într-o anumită măsură, şi valoare de document pentru cei care vor scrie despre Halil Inalcık. Pe de altă parte, e greu să scrii despre profesorul Inalcık, pentru că opera sa este foarte intinsă, contribuţiile sale originale la mai buna cunoaştere a fenomenului otoman extrem de numeroase, în fine pentru că personalităţile cu adevărat mari nu sunt uşor de prins în clasificări şi formule” (pp. 5 – 6). Referinţe biografice (pp. 6 – 24), bibliografice (pp. 25 – 42), cu trimitere specială la relaţiile otomano – române (pp. 37 – 40) completează informaţional şi conceptual generoasa Prefaţă.

Se adaugă prefeţele punctuale la ediţiile în engleză şi română ale acestei sinteze clasice, devenită şi manual de istorie otomană în Turcia şi în ţările balcanice, bibliografie obligatorie, de referinţă în România (pp. 47 – 53), nota traducătorului prof. Dan Prodan la ediţiile româneşti din 1996 şi 2015 (pp. 55 – 60).  

Prof. Halil Inalcık, discipol al Şcolii istoriografice de la Annales (Franţa), de la începutul deceniului 4 al secolului trecut, a structurat radiografia sa turcologică a Imperiului Otoman în patru mari părţi: I: politico – militaro – evenimenţială; II: organizarea statală otomană (politică, socială, militară, administrativă centrală şi provincială); III: viaţa, organizarea şi activităţile economico – sociale; IV: religia, ştiinţele, cultura şi civilizaţia urbană şi populară otomane. Informaţiile sintetice din monografia otomană sunt completate cu cele genealogice, cronologice, conceptuale, bibliografice, cartografice etc. ale cărţii (pp. 480 – 636). Prezentarea conceptuală a acestor aspecte se face raportându-se la Istanbul – centrul de putere tricontinental şi capitala factorului de putere mondial Imperiul Otoman.

O schiţă a istoriei otomane, 1300 – 1600 (pp. 61 – 135) oferă o perspectivă sintetică, generală, a evoluţiei politice, militare, organizatorice, ideologice etc. a statului otoman în epoca clasică, de la beylik-ul de la frontiera bizantină la ascensiunea bi-  şi tri-continentală către statutul de putere mondială, dar şi de apariţie a primilor germeni ai declinului otoman complex, multisectorial. Ca urmare, au fost conturate Perioadele istoriei otomane (pp. 63 – 64); Originile statului otoman (pp. 65 – 70); De la beylik-ul de frontieră la imperiu, 1354 – 1402 (pp. 71 – 83); Interregnum-ul şi restaurarea (84 – 92); Definitiva fondare a Imperiului Otoman, 1453 – 1526 (pp. 93 – 107); Statul otoman ca putere mondială, 1526 – 1596 (108 – 116); Declinul Imperiului Otoman (pp. 117 – 135). Referitor la ultimul aspect, autorul a concluzionat că „Instituţiile fundamentale ale Imperiului Otoman clasic s-au dezintegrat sub impactul cu noua Europă şi otomanii au fost incapabili de a se adapta ei înşişi la condiţiile schimbate. Ei nu au reuşit să înţeleagă problemele economice moderne, rămânând legaţi de modelele tradiţionale ale statului oriental. Împotriva economiilor mercantiliste ale puterilor europene contemporane, oamenii de stat otomani au rămas credincioşi politicii pieţelor libere, principalul lor interes fiind să aprovizioneze piaţa internă cu o abundenţă de produse de strictă necesitate. (…) În timp ce Europa rapid dezvoltată şi umanistă s-a eliberat ea însăşi de toate formele de medievalism, Imperiul Otoman a rămas credincios chiar cu mai mult zel formelor tradiţionale ale civilizaţiei Orientului Apropiat, devenind, în vremea lui Süleymān I, când aceste forme au atins deplina lor perfecţiune, mulţumit de sine, introspectiv şi refractar influenţelor din afară. (…) Astfel, în ultima decadă a secolului XVI, impactul economic şi militar al Europei, iar apoi crizele profunde au transformat radical imperiul Otoman şi au deschis o nouă eră în istoria sa. Instituţiile statului oriental clasic s-au dezintegrat, iar eforturile de a-l adapta la noile condiţii au zguduit imperiul din temelii. Când, la mijlocul secolului XVII, imperiul devenise din nou relativ liniştit, el era deja radical diferit de imperiul de dinainte de 1600” (pp. 134 – 135).

Statul otoman a fost analizat şi prezentat din toate punctele de vedere: dinastic (Ascensiunea dinastiei otomane, pp. 139 – 145; Modul de ascensiune la tron, pp. 145 – 154), ideologic – structural (Concepţia otomană despre stat şi sistemul claselor, pp. 154 – 162; Comentarii asupra sultanism-ului: tipologia lui Max Weber referitoare la organizarea de stat otomană, pp. 162 – 200), legislativ (Legea: legea sultanală (kānūn) şi legea religioasă (şerîat), pp. 201 – 210), al instituţiei Palatului sultanal (Palatul, pp. 211 – 230), al administraţiei centrale (Administraţia centrală, pp. 232 – 255) şi locale, cu feudele otomane condiţionate (Administraţia provincială şi sistemul tımār-ului, pp. 256 – 281). Astfel, „Sultanii otomani au rămas întotdeauna sultani – gāzî-i, dar au extins conceptul de gazā pentru a aduce întreaga lume islamică sub protecţia lor. Ei au investit instituţia Califatului cu o nouă semnificaţie, bazându-şi conceptul nu pe doctrinele clasice, ci pe principiile gazā-lei – Războiul sfânt” (pp. 143). Referitor la persoana viitorului sultan, „(…) nu a existat o lege sau o cutumă care să reglementeze succesiunea la tron. (…) Orice prinţ otoman care reuşea să-şi asigure capitala imperiului, tezaurul şi arhivele şi să-şi câştige sprijinul ienicerilor, ulemā-lelor, birocraţilor şi funcţionarilor Palatului devenea sultanul legitim. În practică, după 1421 sprijinul ienicerilor a devenit factorul fundamental în succesiunea la tron” (pp. 146 – 147). După ocuparea unui nou teritoriu, „Otomanii au menţinut aceeaşi stratificare a claselor, împărţind populaţia unei regiuni nou cucerite, musulmani sau nemusulmani, în clasa militară şi re’āyā-ua. (…) Clasa militară cuprindea pe toţi cei care erau în mod direct în serviciul sultanului, toate grupările militare neangajate în producţie, slujitori ai religiei (ulemā-le) şi birocraţii cu familiile, rudele, subalternii şi robii lor. Clasa cunoscută ca „re’āyā-ua scutită de impozite” a primit unele scutiri de taxe şi anumite privilegii în schimbul unor servicii specifice către stat” (pp. 160 – 161).

Pe plan legislativ, Kānūn-ul otoman, formulat prin fermān-e – „oricare dintre ordinele sultanului este legea sultanului” – era astfel un set de reglementări pe care fiecare dintre sultani le-a legiferat cum circumstanţele le-au reclamat. Ele (fermān-ele) au confirmat aşadar, întotdeauna, un nou conducător urcat pe tron. Legea fundamentală şi imuabilă a fost şerîat-ul, legea religioasă a Islamului. Fermān-ele au conţinut întotdeauna o formulă ce menţiona că legiferarea era conformă cu şerîat-ul şi cu kānūn-ul stabilit mai înainte. Au existat trei categorii de kānūn-uri. În prima au fost hotărârile cu caracter de legi, pe care sultanii le-au emis în anumite chestiuni. Colecţii disparate de documente conţin mii de astfel de hotărâri legale, ce au constituit majoritatea kānūn-urilor otomane. A doua categorie au fost hotărârile referitoare la o anumită regiune sau la un anumit grup social. În a treia au fost kānūnnāme-lele cu caracter general aplicabile în întregul imperiu” (pp. 202 – 203).

În capitală, „Palatul sultanului era adevăratul centru al guvernării statului otoman. Guvernatorii, comandanţii militari şi toţi cei care exercitau autoritatea imperială veneau de la Palatul imperial şi erau servitorii / slujitorii – robi ai sultanului. Astfel, Palatul era mai mult decât o reşedinţă imperială. (…) Serviciul exterior (bîrūn) includea toate departamentele ce reglementau relaţiile sultanului cu lumea exterioară, înglobând funcţiile de conducere şi cele de ceremonial, precum şi armata permanentă a sultanului. (…) Harem-ul – apartamentele rezervate pentru femeile şi familia sultanului – forma un palat în palat şi era, ca în fiecare casă turcească, un loc izolat, interzis tuturor străinilor. Organizarea harem-ului a întregit sistemul robilor (sultanului)” (pp. 212 – 213; 218; 226).

Administraţia centrală era formată din Divanul imperial cu membrii săi şi din sistemul birocratic eficient organizat. „Deoarece cea mai importantă funcţie a guvernării, a explicat prof. Halil Inalcık, era administrarea dreptăţii, Divanul imperial a fost în esenţă o înaltă curte de Justiţie, dar în statul otoman, acesta – Divanul – a servit, de asemenea, ca un fel de cabinet care discuta, analiza şi lua decizii în toate afacerile guvernamentale şi în numirile în înalte funcţii de stat” (p. 239). Pe de altă parte, „Practica administrativă şi birocratică otomană şi-a avut originea în şi a continuat vechile tradiţii ale statelor preislamice din Orientul Apropiat. Repartizarea funcţiilor în administraţie era în acord cu aceste tradiţii. Teoria politică islamică admitea existenţa „omului condeiului” (kalem), pe lângă „omul sabiei” (kılıç) şi „omul religiei” (dîn), ca stâlp al administraţiei (…)” (p. 250).

În guvernarea locală, „din perioada de început a statului, sultanii otomani numeau întotdeauna două autorităţi pentru a administra o provincie – bey-ul, care provenea din clasa militarilor şi reprezenta autoritatea executivă a sultanului, şi kādî-ul, care provenea dintre ulemā-le şi reprezenta autoritatea legală, juridică a sultanului. (…) Otomanii considerau această împărţire a puterii în cadrul guvernării provinciale ca esenţială pentru o dreaptă administraţie” (p. 256). În zona rurală, „pentru a garanta veniturile sale, statul otoman i-a acordat spahiului un număr de drepturi asupra re’āyā-lelor. În cel mai larg sens al cuvântului, re’āyā-lele erau, fie musulmani sau creştini, supuşii producători plătitori de impozite ai imperiului, fiind diferiţi de clasa militarilor; într-un sens mai restrâns, re’āyā-lele erau „fermierii”, ţăranii cultivatori, fiind diferiţi de locuitorii oraşelor sau de nomazi, care aveau un status deosebit. Timarul, conţinând ambele elemente, acorda spahiului pământul şi ţăranii” (p. 267). Pe de altă parte, „sistemul timarului a urmărit să asigure trupe / combatanţi pentru armata sultanului, prin menţinerea unei forţe de cavalerie numeroase, condusă de autoritatea centrală. Spahiul posesor de timar îşi întreţinea propriul său cal; el era înarmat cu arc cu săgeţi, iatagan, scut, lance şi buzdugan, iar dacă venitul timarului său depăşea o anumită sumă, purta armură” (p. 271).

Nu în cele din urmă, a completat autorul, „Sistemul timarului, ca organizaţie administraţivă, de la beylerbey la spahiu, a reprezentat puterea executivă a sultanului în provincii. Spahiii au avut mai multe atribuţii administrative. Ei formau un fel de forţă de poliţie, însărcinată cu protecţia re’āyā-lelor în zonele rurale şi aveau în acelaşi timp importante îndatoriri în strângerea impozitelor şi în aplicarea legilor pământului” (p. 277). În paralel, „Garnizoanele de ieniceri staţionate în oraşele importante au fost o altă forţă menită să prevină exercitarea unei puteri arbitrare de către autorităţile locale. Efectivele acestor garnizoane (…) acţionau numai la ordinele sultanului. (…) Odată cu creşterea neliniştii în provincii începând cu a doua jumătate a secolului XVI, toate oraşele, mari şi mici, au început să primească garnizoane de ieniceri. În secolul XVII, deoarece autoritatea centrală a slăbit, puterea reală în capitalele provinciilor îndepărtate, precum Algeria, Egipt sau Bagdad, a trecut în mâinile ienicerilor din garnizoane, deschizând calea formării unei noi clase conducătoare în provincii” (pp. 279 – 280).

Viaţa economică şi socială în statul osman a fost studiată şi reconstituită prin prisma comerţului otoman internaţional cu principalele zone geografice din cele patru puncte cardinale (Imperiul Otoman şi comerţul internaţional, pp. 283 – 354) şi a celui intern terestru, fluvial, maritim (Oraşele otomane şi reţeaua de drumuri, căi de comunicaţie, populaţia urbană, breslele şi negustorii, pp. 356 – 393). De asemenea, alţi actori socio – economici importanţi au fost: oraşele, populaţia urbană, breslele meşteşugăreşti, negustorii, satul, ţăranul, sistemul çift – hāne, spahiul, fiecare cu rolul său, clar precizat de prof. Halil Inalcık (Satul, ţăranul şi imperiul, pp. 394 – 425). Astfel, pentru Marea Neagră şi spaţiul românesc, „Cetatea Albă şi Chilia erau, de asemenea, porturi de intrare pentru comerţul Nord – Sud, făcându-se comerţ cu aceleaşi mărfuri precum la Caffa. (…) Chilia şi Cetatea Albă au fost pieţele de desfacere pentru comerţul moldovenesc. (…) La Chilia şi Cetatea Albă, precum la Caffa, au fost numeroşi negustori din Istanbul şi comercianţi musulmani din Anatolia, făcând negoţ cu ţesături de bumbac şi mătăsuri. (…) Ca rezultat al acestui vast comerţ, aceste regiuni au devenit o parte integrantă a economiei otomane. Era uşor şi ieftin să se transporte bunurile abundente din aceste regiuni la Istanbul, a cărui populaţie era mereu în creştere. Mai mult decât atât, Marea Neagră a avut şi o importanţă militară” (pp. 298 – 300).

Pe plan militaro – politic, „este evident că problema Mării Negre nu poate fi studiată independent de cea a Strâmtorilor. Din punct de vedere istoric, acel stat care controlează Strâmtorile a urmărit întotdeauna cu consecvenţă să instituie stăpânirea asupra Mării Negre. Şi, în fapt, acele state ce guvernau ţărmurile ambelor părţi ale Strâmtorilor, bizantinii şi otomanii, au realizat aceasta” (pp. 300 – 301). „Închiderea Mării Negre faţă de circuitul comerţului internaţional a fost un proces gradual. Restricţii au fost impuse doar când noile condiţii au determinat această atitudine. Interzicerea exportului unor produse individualizate, nominalizate de către un anumit stat a fost iniţiată într-o anumită perioadă istorică şi menţinută sau extinsă potrivit condiţiilor obiective şi subiective” (p. 345). În cadrul comerţului otoman cu Europa, „în perioada timpurie a statului otoman, argintul şi monedele de argint au fost cele mai importante articole ale comerţului cu Orientul. Pentru a încuraja importul lor liber, otomanii au desfiinţat toate taxele vamale asupra argintului, iar din anii 1580 argintul european ieftin, ce a invadat piaţa levantină, a cauzat o revoluţie a preţurilor ce a zguduit economia otomană şi, împreună cu ea, bazele tradiţionale ale statului şi societăţii” (p. 355).

Referitor la capitala sultanală, „pentru a preveni specula, inflaţia şi deturnarea importurilor în alte scopuri, statul reglementa şi dirija totul, de la producătorul îndepărtat de capitală până la vânzătorul sau negustorul cu amănuntul din Istanbul.  (…) Nevoia de a asigura alimente pentru Istanbul a determinat arondarea diferitelor zone de producţie ale imperiului la un singur centru şi a fost un factor major în crearea unei economii integrate. (…) Ca centru de tranzit şi de re-export şi ca exportator al produselor manufacturiere, Istanbulul a asigurat legăturile economice între regiuni. (…) În comerţul triunghiular între regiunea nordică a Mării Negre, Istanbul şi Anatolia, mari sume de bani intrau în şi din nou părăseau capitala” (pp. 364 – 365). La nivelul Imperiului Otoman, „la sfârşitul secolului XVI familiile descendente din funcţionarii şi demnitarii kapıkulu (robii Porţii otomane) au obţinut controlul asupra perceperilor de impozite şi au început să domine târgurile, atât social cât şi politic, evoluţia desfăşurându-se în paralel cu declinul comerţului internaţional est-oriental şi cu diminuarea importanţei clasei negustorilor” (p. 393).

Din punct de vedere social – agrar – financiar, „munca familiei, împreună cu pământul cultivat cu o pereche de boi, este considerată în întregime a fi o singură unitate de producţie şi, în consecinţă, o unitate fiscală. Impozitul çift, strâns ca urmare a acestei realităţi, (…) este obligaţia de impozit a unităţii çift-hāne. Cu alte cuvinte, acesta este un impozit combinat asupra unităţii ţăran-pământ-boi” (p. 410). La nivel statal tri-continental, „otomanii au considerat sistemul gospodăriei ţărăneşti cu munca familiei ca fiind baza producţiei agricole şi a societăţii rurale şi s-au străduit să-l menţină prin intermediul unui aparat birocratic complex. Aceasta a fost, ca să spunem aşa, baza constituţională a întregului sistem imperial până în secolul XIX. (…) Cu ajutorul puterii sale centralizate reglementare, sistemul imperial era răspunzător de funcţionarea acestui mod propriu de producţie şi era, de asemenea, răspunzător fără îndoială de o indispensabilă parte a forţelor de producţie din cadrul acestuia” (pp. 424 – 425).

În spiritul Şcolii de la Annales, autorul a acordat atenţia cuvenită şi manifestărilor religioase, culturale, educaţive, ştiinţifice, civilizaţiei populare din statul otoman în epoca clasică. În procesul educaţional au fost implicaţi învăţătorii, şcolile, învăţăceii, statul, politica educaţională specifică (Educaţia, medrese-le şi ulemā-le, pp. 429 – 440). Medrese-lele (şcolile) otomane se clasificau în două categorii, a detaliat prof. Halil Inalcık. Prima categorie, cunoscută ca hāriç – „exterioare” – medrese-le, asigura instruirea pregătitoare în „Fundamentele sau bazele cunoaşterii”, aceasta fiind în limba şi gramatica arabă şi în ştiinţele intelectuale. A doua categorie, numită dāhil – „interioare” – medrese-le, asigura instruirea în „Cunoaşterea superioară”, aseasta fiind în ştiinţele religioase” (p. 434). Ridicaţi din rândul ulemā-lelor (conducătorii clerului musulman), „ca reprezentanţi ai şerîat-ului, ei (şeyh-ül-Islām-ii) au incercat să acţioneze în mod independent faţă de autoritatea politică. De-a lungul secolului XVI, după cum şerîat-ul a devenit din ce în ce mai dominant în afacerile statului, influenţa şeyh-ül-Islām-ilor a crescut în mod corespunzător; dar în acelaşi timp şi în aceeaşi proporţie, ei au devenit mai dependenţi de autoritatea politică” (p. 440).

Dezvoltarea unei clase de cărturari şi eforturile ei ştiinţifice au evoluat în paralel cu cea a statului otoman (Erudiţia şi activitatea ştiinţifică otomană, pp. 441 – 449). Cele două categorii de activităţi „au fost circumscrise conceptului islamic tradiţional ce a considerat învăţământul religios ca unica şi adevărata ştiinţă, a cărei finalitate supremă era înţelegerea Cuvântului lui Allāh. Coranul şi tradiţiile despre Profet formau bazele acestei învăţături; raţiunea era doar un auxiliar în serviciul religiei. Metoda ştiinţelor religioase era de a căuta dovada pentru un argument întâi în Coran, apoi în tradiţiile despre Profet, apoi în precedentul înregistrat şi doar ca ultimă indtanţă în raţionamentul personal. Tradiţia a încătuşat gândirea islamică şi a devenit aproape imposibil pentru gânditorii musulmani de mai târziu să introducă vreun fel de inovaţii” (p. 441).

În paralel, în zonele rurale s-a cristalizat o cultură populară specifică, care a sintetizat într-o formulă  regională proprie straturile etno – istorico – culturale anterioare (Cultura populară şi tarîkat-ele – ordinele mistice, pp. 461 – 485). „Începând cu secolul XIII, a explicat autorul, Anatolia  a fost o regiune a doctrinelor mistice şi a ordinelor religioase. În cadrul cercurilor intelectuale din oraşe, misticismul a luat forme teosofice, în timp ce în rândul poporului acesta a devenit baza ordinelor religioase populare, ale căror credinţe au fost un amestec de şiism şi alte doctrine esoterice şi o sursă a mişcărilor populare religios – sociale. Este astfel posibil să se clasifice ordinele religioase din Imperiul Otoman în două grupuri principale. Primul grup era format din ordinele întemeiate de frăţii întreţinute cu veniturile de la vakıf-urile pe care sultanii sau înalţii funcţionari otomani le-au fondat, cu o organizare definită cu claritate şi cu rituri şi ceremonii fixate. (…) Ele se stabileau de obicei în oraşe şi îşi atrăgeau novicii din păturile superioare ale societăţii. Fiecare ordin îşi avea propriul său steag, acoperământ al capului şi formă de recitare şi ceremonial” (p. 468).

Pe de altă parte, „Ordinele secrete (…) constituiau al doilea grup. În ochii oamenilor, ele nu căutau faima şi respectul, ci blamarea, critica şi condamnarea, de aici numele lor. Ele au evitat toate formele de ostentaţie, toate simbolurile şi întreaga organizare exterioară, iar formele lor de cult şi veneraţie erau secrete şi esoterice. Ordinele secrete n-au stabilit nici un fel de legături cu statul şi s-au opus mai mult sau mai puţin autorităţii statale. Membrii lor erau obişnuiţi să consume fructele propriei lor munci, neacceptând moşteniri sau pomeni de la stat sau de la particulari” (p. 469).

Una din amprentele specifice a fost conglomeratul ordinelor mistico – religioase. Pe la mijlocul secolului XVI, avansul fanatismului religios a umbrit dezvoltarea ştiinţelor, agravându-se contradicţia între ştiinţele progresiste, novatoare şi islamismul tradiţionalist conservator, în secolele XVII – XVIII (Triumful fanatismului, pp. 450 – 460). „În cadrul cercurilor oficiale otomane, punctul de vedere general al „inovaţiei sau înnoirii” era fundamentat pe conceptul tolerant hanafî al icmā-lei (consensul părerilor) ca bază pentru opiniile religioase şi legale” (p. 460).

Genealogia dinastiei otomane, de la primul emîr la ultimul sultan (pp. 486 – 487), Cronologia istoriei otomane în epoca clasică (pp. 489 – 502), Glosar cu termeni comuni şi proprii (pp. 503 – 527), Bibliografia selectivă a temei (pp. 529 – 564), Bibliografia contribuţiilor Profesorului Halîl Inalcık (pp. 565 – 592), două hărţi ale Imperiului Otoman (politico – militară şi economico – comercială, pp. 635 – 636) completează conceptual şi informaţional părţile I – IV ale sintezei, iar un Indice general (antroponimic, toponimic, hidronimic, oronimic, tematic, al instituţiilor, funcţiilor etc. (pp. 593 – 627) facilitează orientarea rapidă în volum.

Autorul nu a scris un capitol / subcapitol special referitor la relaţiile otomano – române în secolele (sfârşit) XIV – (început XVII), cum nu a elaborat nici materiale specifice pentru alte populaţii / popoare de la graniţele în expansiune ale imperiului, cucerite sau în sistem clientelar, de protecţie tributară otomană. Însă analize şi concluzii secvenţiale referitoare la spaţiul românesc şi relaţiile complexe cu centrul de putere de la Istanbul se găsesc punctual în paginile sintezei otomane.

După 1973, anul apariţiei ediţiei I a prezentei sinteze otomane, prof. Halîl Inalcık nu a mai elaborat şi editat o carte – continuare referitoare la epoca stagnării, decăderii şi prăbuşirii Imperiului Otoman (cronologic, 1601 – 1922). Contribuţiile sale cu tematică diversă, referitoare la secolele XVII – (început) XX ale istoriei otomane, reunite în valoroase culegeri de studii de autor, întregesc, într-un fel, sinteza clasică din 1973.

Ediţia a II-a românească, din 2015, are însă unele aspecte tehnice perfectibile: necorelarea paginaţiei din sumar cu cea interioară, din carte; lipsa ilustraţiilor din ediţia originală în limba engleză, din 1973; nerevizuirea stilistică a traducerii româneşti; greşeli tipografice datorate corectării „rapide” a şpaltului.

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5