În cartea Singurătate:
Monseniorul Ghica catolic şi bun ortodox – beatificat

 La data de 31 august 2013 posturile TV din România dar şi mass-media în general au transmis ceremonia de beatificare a Monseniorului Ghica din România, eveniment care cinsteşte însăşi ţara noastră.

“Beatificăm dar nu se cunoaşte istoria ţării şi personalitatea preafericitului”, spunea cu reproş unul din istoricii noştri care a convorbit cu ocazia comentării Ceremonialului. Reproş care nu se justifică întru/totul decât, poate,  ca o constatare că nu se citeşte ceea ce se scrie.

În acest sens, semnalizăm că la Iaşi, la Editura PIM , 2013, a fost publicat şi se află în librării volumul SINGURĂTATE, autor Ion N. Oprea, în care, în primele pagini, la loc de mare respect şi cinste se află, cu anticipare a momentului de astăzi, fotografia şi textul-medalion care sub titlul „Monseniorul Ghica catolic şi bun ortodox”, îl scoate din singurătatea timpului pe martirul român, răpus doar fizic de către dictatura comunistă alături de alţi mulţi sacrificaţi ai istoriei poporului român.

Cât de actual este şi a rămas textul din Cartea lui Ion N. Oprea, care nu scrie pentru prima dată despre persoana şi personalitatea martirului creştin care a fost şi a rămas cel beatificat, Moseniorul Vladimir Ghika, dar nu a fost niciodată semnalat până acum de critica istorico-literară, o dovedeşte cartea Singurătate, semnată de autor:

„Monseniorul Ghika catolic şi bun ortodox

S-a născut cu mai bine de 140 de ani în urmă în aşternuturi de mătase şi saltele de puf. A refuzat să se bucure de marea avere rămasă de la părinţi, după cum n-a primit să fugă dimpreună cu familia din România în 1948, chiar dacă a ştiut că schimbându-se vremurile va fi arestat.

Nu a păstrat pentru sine decât numele de familie şi mândria că este român. Din toată averea moştenită de la părinţi  s-a ales cu  nimic. A rămas bogat prin spitalele şi azilele construite la Bucureşti, Paris sau Manilla. Prin mângâierile şi rugăciunile dăruite săracilor. S-a devotat  bolnavilor de holeră de la Zimnicea, tuberculoşilor de la Paris, leproşilor din Japonia şi Filipine, el fiind cel care a înfiinţat primul spital caritabil şi primul sistem de Ambulanţă din România, devenind un vizitator al bolnavilor din toată lumea, un alinător al durerilor omeneşti. Prinţul cerşetorilor sau al săracilor, Apostolul Dunării, Aristocratul hoinar, Marele vagabond apostolic, Vindecătorul călător sau Profesorul de speranţă, cum i se zicea.  Când a fost arestat, citim din procesul verbal întocmit,  s-au găsit asupra sa doar „un ceas de buzunar, o pereche de ochelari, patru chei, un brâu, o manta popească şi două cărţi bisericeşti”.

Cei care l-au cunoscut – Marcel Petrişor sau Valentin Cantor, foşti colegi de celulă – spun că  pe Monseniorul Ghika securiştii nu l-au bătut. L-au chinuit perfid, groaznic, diabolic. I-au regizat o condamnare la moarte.   Ca în romanul lui Dostoievski. L-au scos în spatele închisorii. I-au citit sentinţa şi, în faţa plutonului de execuţie improvizat, cu armele pregătite de tragere, l-au legat la ochi şi l-au lăsat să-şi imagineze cum vine moartea la el…

De când aştepta el cununa muceniciei !

A murit mai târziu, ca un teolog. Era ziua Crăciunului 1954, 25 decembrie, împlinise 81 de ani. Nu se gândise că, la scurt timp, marii teologi ortodocşi îi vor preţui  lucrarea lui apostolică iar la Roma  se va cere beatificarea, ceea ce însemna însăşi trăirea sa – credinţa noastră poate fi catolică în adevăr şi ortodoxă în universalitate.

În zilele noastre, la fiecare 25 decembrie, în ziua naşterii Momseniorului Vladimir Ghika, la Cimitirul Bellu din Bucureşti, credincioşi şi ucenici întru cinstirea lui îl omagiază lângă mormântul unde o cruce dreaptă, pe măsura duhovniciei lui,  îi măsoară toată pătimirea”…

Cartea lui Ion N. Oprea este istorie şi imn vieţii cinstite. La timp lucrată şi oferită cititorilor, creştinilor noşti. S-o căutăm.

Prof. Iorgu Candea