Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

În numele poeziei

Caragea IonutPrimit pentru publicare: 08 ian. 2016
Autor: Ionuţ CARAGEA
Fragment din romanul în curs de apariţie al lui Ionuţ Caragea: „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele”, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2016. Mai multe detalii: www.ionutcaragea.ro
Publicat: 08 ian. 2016
Ediţie îngijită de  Diana Maria AGHIORGHIESEI

 

Capitolul V – În numele poeziei

 

După despărţirea de Ioana, singurătatea şi lectura masivă îţi rămăseseră singurele muze.

 Înţelegând sensul existenţei mele, hotărâsem să merg pe calea spirituală a poeziei. În intimitate cu Dumnezeu şi tot ce înseamnă Dumnezeu, nu am fost niciodată singur.

 Cum a fost prima ta lansare de carte într-o biserică?

Ţinând cont că ultimul meu volum se numea „Donator universal”, iar multe dintre poezii aveau legătură cu Dumnezeu, am decis să-l lansez într-o biserică românească, după slujba de duminică, urmând exemplul multor scriitori din Montréal. Am ales biserica ortodoxă „Înălţarea Domnului”, în care predica părintele Nicolae Stoleru.

Însă, cu câteva zile înainte de lansare, ţi-ai fracturat maxilarul pe timpul unui meci de rugby.

Eram marcat, proscris, damnat… să suport consecinţele abaterii de la cale. Legile universului acţionau imediat în „favoarea mea“, nelăsându-mă să acumulez furie şi alte energii distructive. Mă purificam şi mă echilibram. Din această ecuaţie, sufletul, după cum spunea şi Cioran, era marele profitor al suferinţelor trupului… Fractura a fost o experienţă groaznică. Am ajuns să fiu operat şi mi s-a închis gura cu sârme pentru a mă vindeca. Nu mă puteam hrăni cu mâncare solidă şi nu puteam vorbi. Totuşi, în ciuda acestui accident nefericit, nu am renunţat la lansarea cărţii mele. Dacă aşa hotărâse Dumnezeu să se întâmple, să plătesc pentru păcatele mele şi să intru mai umil în sfânta lui casă, atunci trebuia să mă conformez. Aşadar, pe 12 august 2007, m-am înfăţişat oamenilor, lăsându-i pe părinte şi pe moderatoarea Anca Poenaru să vorbească mai mult despre versurile mele. Apoi mi-am luat cartea în mână şi am început să recit cu gura închisă, printre dinţi, deschizându-mi doar buzele. Efortul pronunţării cuvintelor îmi provoca grimase nepotrivite pentru un eveniment cultural, dar m-am scuzat pentru inconveniente şi am reuşit până la urmă să mă fac înţeles. Mesajul pe care voiam să-l transmit celorlalţi era tot ce conta.

Dar au fost şi momente când încercai să te răzbuni pe Dumnezeu pentru lecţiile pe care ţi le oferea…

 Îmi cumpăram o sticlă de vin, câteva ţigări şi începeam să mă cert cu Bărbosul: „Să mori de ciudă, Doamne, că ţi-am luat-o înainte şi mi le fac cu mâna mea, iar tu nu poţi decât să priveşti cum îmi otrăvesc minunea asta de trup în care zace eternul nostru suflet! Oricum, ne vom întâlni, ne vom întregi şi îmi vei mulţumi pentru tot ceea ce ai învăţat prin mine! Şi iar te vei plictisi şi mă vei trimite în noi misiuni de recunoaştere…“

 Stăteai şi te întrebai deunăzi care ar fi dorinţa ta cea mai mare pe care nici măcar Dumnezeu n-ar avea puterea să ţi-o împlinească. Şi atunci te-a trăsnit un gând ce părea curată blasfemie: să-i iei locul marelui creator! Erai sigur că nu va renunţa niciodată la poziţia lui supremă în faţa unui biet muritor, dar, analizând şi mai bine situaţia, ţi-ai dat seama că şi pe asta o face de fiecare dată când vă naşteţi şi când muriţi. Dumnezeu face schimb de locuri cu oamenii si oamenii fac schimb de locuri cu Dumnezeu.

 Da, e chiar nostim… Unii oameni se roagă toată viaţa pentru un indiciu, pentru un semn, iar eu mă lovesc la tot pasul de ele.

Au fost atâtea experienţe de viaţă conştientizate la maxim, devenind, mai apoi, poezie. Tot ceea ce ai scris este o experienţă trăită, uşor înnobilată de metafore sau exprimată direct. Poezia aştepta indiferent de locul în care te găseai…

este o zi când poezia aşteaptă
într-o staţie de metrou, în autobuz
într-o maşină rămasă în pană, pe o bancă în parc
lângă fântâna publică, în vechiul port
în bazilica doamnei noastre
este o zi când poezia aşteaptă
să-mpartă o masă frugală cu un poet flămând
venit de undeva de departe
este o zi când poezia aşteaptă sub o umbrelă
privind spre culisele unei furtuni
spre nu ştiu ce lizieră a gândurilor
este o zi, este o noapte părăsită de vise
este eroarea zilei de ieri
este o despărţire fără cuvinte
cu strângeri de mână, cu mănuşi elegante şi fine
ca pielea unui animal mort
je suis parti, je suis parti, je suis parti
nu-mi opri acest val ce se-nalţă
ca un tsunami şi curge
prin venele mele
priveşte, citeşte şi nu m-atinge
nu-mi da verdicte, nu-mi spune mie
ce-i rău şi ce-i bine
eu sunt zeul cuvintelor mele
eu sunt crucea  mormântului meu
eu sunt politica inimii mele
eu sunt monarhia absolută a gândurilor mele
şi şi şi
şi aşa mai departe
este o zi când se construieşte o casă
în arborele vieţii mele
am mâinile reci
este o zi când statuia din marmură
vrea să evadeze din om
je suis parti, je suis parti, je suis parti
nu-mi ţine umbra de vorbă
nu-ţi sparge oglinda
nu arunca după mine cu cioburi
nu încerca să mă cumperi
cu treizeci de-arginţi
eu sunt al nimănui şi al tuturor
şi fără să mă vând
pentru nimic în lume
şi şi şi
este o zi când poezia aşteaptă să fie scrisă
pe altă limbă şi mă-ntreabă
străinule, tu din ce ţară vii?

Recitindu-te, îţi aminteşti de fiecare dată ce ţi s-a întâmplat într-un anumit moment al vieţii şi cum ai ajuns să fii cel de acum.

Mulţi dintre cititori poate că nu vor înţelege mesajul meu sau îl vor interpreta diferit, dar am lăsat mereu indicii şi porţi deschise, astfel încât oricine să-şi poată face o casă trainică de vise şi speranţe în cuvintele mele. Fiecare se poate descoperi şi tămădui pe sine. Şi să nu uite că trăim într-o epocă în care iniţiativa şi exemplul personal trebuie să ia locul marii discreţii şi gloriei postume.

Poate că prin această auto-explicare şi auto-deconspirare îţi vei pierde aura mistică pe care ai căpătat-o ca poet şi vei deveni „vulnerabil“. Nu ţi-e teamă?

Îi asigur pe cititori că îmi asum responsabilitatea dezvăluirilor mele şi regret enorm greşelile comise în trecut. Acum încerc să le înţeleg şi să le repar aşa cum pot eu mai bine. Nu am de ce să-mi fie teamă, consider că un poet trebuie să se înfăţişeze lumii aşa cum este el, cu bune şi rele. Degeaba scrii lucruri frumoase dacă nu arăţi nimănui ceea ce te defineşte. Să fii sincer şi apreciat pentru sinceritatea ta este mai important decât să fii înconjurat de numeroşi adulatori pe care i-ai minţit constant, înşirând cuvinte goale. În numele poeziei mi-am riscat de foarte multe ori propria viaţă, punându-mi scrisul înaintea problemelor de sănătate. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat puterea să rezist şi să mă refac miraculos…

Mie mi-a plăcut când trăgeai cu dinţii de o coajă de pâine, sperând ca poezia ta, cea mai bună porţie de fericire pe stomacul gol, să ajungă la semeni. Flămând eram şi eu, de cuvinte, şi aşteptam să mă scoţi la iveală…

trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
şi mă gândesc la ţăranul ce-şi ia coasa
şi taie capetele plecate
ale spicelor de grâu
fără să-i pese că şi oamenii
au capetele plecate în faţa morţii

moartea cuiva este foamea altcuiva

trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
şi simt cum este să-ţi chiorăie maţele
de dragostea celuilalt
ce trece ca un bolovan de cocă
prin stomac

trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
şi mă gândesc la sânii iubitei
ca două pâini rumene
înmuiate în lapte

trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
tot ce-a mai rămas din pâinea mea
cea de toate zilele

Spre norocul tău, ai întâlnit la fiecare pas oameni miraculoşi care ţi-au schimbat viaţa. Discuţiile cu ei au devenit, de cele mai multe ori, poezie.

De exemplu vecinul meu, Mervin, americanul de culoare de la etajul 27, veteran al războiului din Vietnam. „Sarge”, căci aşa i se adresau oamenii, avea o pensie foarte mare, permiţându-i să închirieze de unul singur un apartament imens de patru camere, cu două balcoane. În balconul vestic avea instalat un telescop prin care privea deseori Luna. Sarge venise să trăiască în Canada deoarece, surprinzător pentru mine, nu îi mai plăcea stilul de viaţă american. Era un individ foarte simpatic, având ceva din trăsăturile şi inteligenţa lui Morgan Freeman. Iubea foarte mult animalele, ţinând în casă zeci de canari, sticleţi, papagali şi alte păsări micuţe. Avea un căţel din rasa Chihuahua pe care îl alinta „The Beast” din cauza faptului că acesta se repezea la oricine se apropia de stăpânul său şi mârâia încontinuu, întocmai ca o fiară periculoasă. Sarge mă invita adesea la un pahar de vin roşu şi la un trabuc, considerându-mă unul dintre prietenii săi speciali din Canada, mai ales pentru că eram respectuos, ascultam cu atenţie ce spuneau oamenii din jurul meu şi nu căzusem în capcana decadenţei. De fiecare dată când intram în apartamentul său, avea televizorul deschis pe posturi de istorie sau război. Apoi îmi povestea, cu accentul său tipic american, teribilele drame pe care le trăise pe câmpul de luptă…

…amintindu-ţi cât de fragilă este viaţa şi cât de mult trebuie să o preţuieşti. El fusese salvat de la moarte de unul dintre camarazii săi de arme care sărise peste o grenadă aruncată în tranşee…

fotografiile zâmbesc
într-o zi, una din ele
va ajunge pe cruce

 e ca un fel de competiţie
între cele mai frumoase momente

cum vrei să te ţină minte lumea
ca pe un om vesel
ca pe un om trist plângând adesea
ca pe un poet spânzurat de cuvinte înalte
cu ochii pierduţi printre stele
îmbibate-n alcool?

priveşte, lumânările se aprind
în cimitire se proiectează filmele mute
şi cine să aplaude, şi cine să aplaude
şi cine să deranjeze această tăcere sublimă
şi cine va ecraniza învierea
a câta înviere, Doamne
de la care prietenii noştri lipsesc

a câta tăcere dată cu vocea la maxim
a câta trecere în revistă

al câtelea război în care fraţii se pulverizează
acoperind o grenadă

al câtelea zid pe care numele eroilor
stau unele peste altele
aşteptând să fie măcar citite
de ochii sătui de plăceri
plătite cu preţul vieţii celorlalţi

Miraculos a fost şi Mario, portarul care te întâmpina de fiecare dată când te întorceai de la serviciu. Un om simplu, dar care răspundea cu atâta seninătate şi înţelepciune tuturor întrebărilor pe care i le puneai… Într-una din seri, când nu voiai să mă asculţi şi treceai prin rătăcirile tale spirituale, l-ai întrebat ce este fericirea…

când întrebările au cele mai tăinuite răspunsuri
când rătăceşti atâta în căutarea fericirii
când te întorci obosit de la muncă şi tot ce ştii
este c-a mai trecut o zi din viaţa ta
atunci îl întâlneşti pe Mario
portarul
şi-ţi spune că fericirea pentru el
este ora nouă dimineaţa
ora când îşi bea cafeaua
în acel moment înţelegi
cât de simplu era
îţi vine să urli, să plângi
pentru cât timp ai pierdut şi câte sacrificii
însă a doua zi, la ora nouă dimineaţa
priveşti ceaşca de cafea şi te-ntrebi
cu zahăr sau fără?
Mario plecase
era angajat pentru o singură zi
la porţile fericirii

Miraculoşi sunt şi oamenii împrăştiaţi prin toate colţurile lumi, cu care ţi-ai petrecut zilele şi nopţile pe Messenger: Viorel Zegheru, Vanda Florea, Emanuela Oncioiu, Andreea Trifu, Mahmoud Djamal, Aurel Sibiceanu, Adrian Erbiceanu, Elena Croitoru, Vlad Turburea, Elena Toma, Maria Prochipiuc şi mulţi alţii.

Miraculoşi sunt şi oamenii cu care am vorbit pe e-mail, legând prietenii şi colaborări literare durabile: Dumitru Scorţanu, Constantin Frosin, Adrian Botez, Cezarina Adamescu, Valeriu Cuşner, Angela Furtună, Carmen Poenaru, Corneliu Leu, Marius Chelaru, Iulia Bostan, Gheorghe L. Nimigeanu, Emilia Dabu, Mihaela Burlacu, Eugen Enea Caraghiaur, Ionela Mihalcea, Jacques Bouchard, Janos Miklos, Basile Gliga, Marian Ţarălungă, Melania Cuc, Nicolae N. Negulescu, Nicole Pottier, Clava Ghircă, Nicu Vintilă, Veronica Balaj, Virgil Răzeşu, Traian Gărduş, Valeria Manta Tăicuţu şi mulţi alţii.

Miraculoşi sunt şi oamenii pe care i-ai cunoscut la centrul sportiv Gadbois. Pe unii dintre ei n-ar fi trebuit să-i înjuri în gând atunci când îţi abăteau atenţia de la scris…

Păi ce vrei? Mulţi dintre ei credeau că mă uit la filme pe calculatoarele de la ghişeu. Însă scriam şi iar scriam, poem după poem, desăvârşindu-mi opera. Da, mărturisesc că mai mult de jumătate din timpul dedicat scrierii cărţilor mele, l-am petrecut într-un Gym. Poetul născut pe Google este şi poetul născut în sala de forţă… Oare de câte ori nu strigam: „Yes! Yes! Am comis-o din nou!“, şi mă bucuram ca un părinte de naşterea unui copil, fără ca toţi ceilalţi să înţeleagă ceva?

Când au aflat într-un târziu ce faci, te-au întrebat ce cauţi acolo, în loc să fii plin de bani şi glorie.

Habar nu aveau ce înseamnă calea poeziei, iar dacă le explicam se uitau la mine ca la un ciudat. Odată am făcut un test. Eram la ghişeu şi pe fiecare client care intra îl întrebam care este poetul lui favorit. Mai mult de trei sferturi ridicau din umeri, hocheiul fiind adevărata lor religie. Câţiva auziseră vag de numele lui Émile Nelligan, marele poet simbolist al Québecului şi al Canadei. Eu îi cunoşteam şi opera şi biografia, ba mai mult de atât, citisem poezii la mormântul lui din cimitirul Notre-Dame-des-Neiges. Cultura era principala mea preocupare. Nu voiam să devin o victimă a sistemului, un sclav al materialismului care îşi pierde orice reper spiritual şi orice fărâmă de conştiinţă… Tocmai de aceea înfiinţasem, împreună cu Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec. Organizam lansări de carte, aveam editură proprie, participam la diverse evenimente. Pe situl nostru oficial, la care trudisem vreo opt luni, învăţând de la zero editarea în Microsoft FrontPage, îi promovam pe marii scriitori români şi pe ceilalţi membri. Începusem să fiu cunoscut în lumea literară din Montréal, şi nu numai în rândul românilor. Eram invitat constant la festivalul internaţional de poezie de la Val David, participasem la un spectacol în Val Morin, fiind plătit cu 200 de dolari pentru recitarea a trei poezii, susţinusem lupta împotriva exploatării gazelor de şist într-un spectacol la studioul de teatru de la Place des arts… Munca în Gym îmi asigura condiţiile prielnice pentru a scrie. Nu mi-era ruşine de meseria mea, până şi idolul meu, Serge Brussolo, celebrul scriitor francez de ficţiune şi horror, lucrase pentru mult timp ca paznic de noapte… 

Miraculoşi sunt şi frumoşii anonimi care te-au preţuit pentru calităţile şi talentul tău. Unul dintre aceştia te citea prin spitale şi dormea cu cărţile tale sub pernă, sperând la o salvare miraculoasă. Când ai aflat că Teodora Mareş, un înger de optsprezece ani din Piatra Neamţ, se lupta pe viaţă şi pe moarte cu cancerul, trecând prin numeroase operaţii, ai fost şocat. Atunci ai înţeles cât de important poate fi rolul unui poet…

Am încercat prin toate puterile mele să-i fiu alături şi m-am rugat lui Dumnezeu s-o ajute. I-am trimis cărţi cu dedicaţie şi am încurajat-o să lupte. Teodora a fost singura care mi-a oferit un cadou de Sfântul Ion, tocmai din România. Şi nu orice cadou, ci un tablou minunat cu maci roşii, pictat şi semnat de ea. Pe Teodora şi pe mătuşa ei, Iulia, le-am întâlnit mai târziu, în 2009, la o lansare de carte în Constanţa. În ciuda problemelor grave de sănătate, Teodora făcuse atâta drum ca să mă vadă şi să mă asculte recitând. A fost pentru prima şi ultima oară când ne-am întâlnit, acest înger trecând în lumea celor veşnici după alte câteva luni de lupte şi suferinţe de nedescris. Poezia mea nu avusese puterea să-i salveze viaţa, dar poate că Teodora voia altceva, să-şi salveze sufletul, aşa cum şi eu încercam să-l salvez pe al meu…

Cum te-ai simţit când ai intrat din nou în casa părinţilor tăi?

Imediat m-a cuprins nostalgia. Pe geamul uşii de la intrarea în camera principală, mama lipise o grămadă de fotografii recente cu toţi membrii familiei, iar pe rafturile din partea dreapta a bibliotecii, lângă televizor, erau expuse tablourile cu sora mea şi cu mine de pe vremea când eram elevi la şcoala generală. Deasupra tablourilor şi a televizorului se aflau două rafturi pline cu bibelouri şi poze cu nepoţeii mei. Pe perete estic care separa camera principală de micuţa bucătărie, erau puse treisprezece icoane, o cruce de lemn, o candelă şi două figurine cu îngeraşi; mama transformând garsoniera într-un adevărat templu după ce se îmbolnăvise tata. Pe peretele nordic se afla tabloul care reprezenta un râu mărginit de arbori, imaginea fiind încadrată pe interiorul ramei de aproape treizeci de iconiţe de buzunar. Sub tablou, pe canapeaua neagră din imitaţie de piele, se afla o păpuşă cu rochiţa roz, părul argintiu şi pantofiorii albi. Pe fotoliul mare, de lângă fereastră, o altă păpuşă roşie, cu ochii mari şi codiţe; pesemne mama îşi alina suferinţa şi dorul cu aceste păpuşi. Trofeele pe care tata le câştigase când jucase rugby erau puse la loc de cinste pe peretele de la intrarea în bucătărie. În balcon, tata stătea pe un fotoliu roşu, exact lângă colivia papagalului Coco, privind oraşul şi lacul Tăbăcărie de la înălţimea celor nouă etaje. Pe masa din balcon se aflau mai multe ghivece cu flori, iar sub masă stăteau împachetate cărţile mele. Mama m-a servit cu plăcintă cu brânză, făcută de ea, aşa cum învăţase de la bunica, apoi a început să-mi povestească viaţa lor cea de toate zilele.

Ce ai făcut cu fondurile obţinute din vânzarea cărţilor?

Am hotărât să le donez Centrului de copii cu handicap sever „Orizont” din Tomis Nord. Luasem acea decizie deoarece doream să ofer un ajutor mult mai important decât cel din urmă cu douăzeci de ani. Despre ce era vorba? Ei bine, derulând timpul înapoi cu repeziciune până la perioada adolescenţei, îmi amintesc cum mă trimitea mama să cumpăr pâine de la Groapă sau de la Cireşica, o responsabilitate pe care o aveam aproape zilnic. De foarte multe ori, când mă întorceam cu pâinea caldă în plasă, copiii de la orfelinatul din Tomis Nord, actualul centru „Orizont”, îşi întindeau mâinile prin gard şi mă implorau, apelându-mă cu „mama” sau „tata”, să le dau ceva de mâncare (cei mai mici cereau „papa”). Situaţia mă emoţiona până la lacrimi. Rupeam un codru de pâine şi îl împărţeam copiilor, simţind o imensă bucurie, asemănătoare cu aceea când primeam cadourile de Crăciun din partea părinţilor mei. De data aceasta, cu câteva zile înainte de lansarea de carte, am vorbit cu doamna Felicia Gheorghiu, directoarea centrului Orizont, şi mi s-a permis să-i vizitez pe copii. Îmi stăpâneam cu greu emoţiile, fiind şi trist şi fericit în acelaşi timp. Copiii veneau şi mă îmbrăţişau, iar unii mai timizi mă trăgeau de haine şi-mi spuneau „tata” sau „nenea”, aducându-mi aminte de experienţa din adolescenţă. Cei mai bolnavi erau închişi în camerele lor, dar am ţinut să-i văd şi pe ei. Îmi era tare milă de cei care aveau braţele şi picioarele contorsionate şi de cei care aveau convulsii şi se loveau de paturi, în ciuda faptului că erau bine securizaţi. În linii mari, centrul era foarte curat, iar copiii erau îngrijiţi cum se cuvine. Doamna directoare mi-a spus că singurul lucru care le lipsea era o combină muzicală, iar eu mi-am donat fondurile din vânzarea de carte, ba chiar am mai pus bani şi din buzunarul propriu, pentru a le împlini copiilor un vis frumos. Din păcate, la câteva zile după lansare, au existat câteva guri rele prin presă care au declarat că nu trebuia să vin eu din Canada şi să le dau lecţii de generozitate celor din Constanţa. M-au întristat acele declaraţii, dar nu mă mai mira nimic, ştiind foarte bine de ce sunt în stare unii oameni atunci când încerci să faci un bine.

Lipsa tatălui tău de la lansarea de carte te-a afectat foarte mult.

Săracul, nici nu mai putea merge din cauza Parkinsonului. Îşi petrecea majoritatea timpului în casă, în faţa televizorului sau în balcon. În cele mai fericite cazuri, când mama avea la cine să apeleze, era „transportat” în părculeţul din faţa blocului, iar acolo stătea pe o bancă şi privea ritmul alert al vieţii celorlalţi. Unde era aripa de altădată a echipei de rugby Farul Constanţa care făcea curse fabuloase din 22-ul propriu până în terenul de ţintă advers? Unde era placheurul de temut care dădea cu toţi adversarii de pământ? La ultima noastră partidă de şah a dărâmat piesele din cauza mâinilor tremurânde, moment în care rivalitatea noastră fenomenală ajunsese la un deznodământ, soldându-se cu matul imparabil al unei boli necruţătoare. Mi-a fost foarte greu să plec din nou de lângă părinţii mei, dată fiind situaţia dificilă prin care treceau. Dar trebuia să merg înainte…   

Dar de la Marea Neagră, cum ţi-ai luat rămas bun?

La mare am fost doar pentru câteva minute şi am filmat acest rămas bun, pentru a-mi aminti mai bine momentul: „Ei, şi uite, am ajuns la Marea mea cea  Neagră. Sunt la Pescărie, aicea unde se varsă ghiolul în mare. Locul s-a schimbat mult, e plin de construcţii noi, moluri mari, telefericul acolo deasupra hotelurilor. Uite şi digul unde pescuiam… Fac câţiva paşi, câini pretutindeni, cum este şi normal, mai fac câţiva paşi. Vreau să intru un pic, să mă spăl pe faţă cu apa asta sărată. Oamenii încă mai pescuiesc acolo, dau la guvizi. Dincolo e digul ăla de pe care am căzut şi m-am julit la şira spinării. Bine că nu m-am lovit la cap şi am reuşit să înot câineşte. Parcă a fost ieri şi parcă n-a fost niciodată. Lumea încă n-a început să facă plajă, apa este rece, la vreo cincisprezece grade, iar afară sunt vreo douăzeci. Ia să văd, apa-i cam murdară, să ştii, cam murdară, dar tot bag o mână în ea să zic c-am atins marea. Mare, mare, mare, mare… Aşa, mă dau un pic pe faţă cu apă de mare. Eh, faţă de când am fost în Spania, acolo era o apă cristal, uite ce apă murdară e aici. Cum naiba mai poate să facă lumea baie în apa asta, stau şi mă întreb… Ia să merg un pic mai încolo… Parcă aici e un pic mai curată. E şi din cauza ghiolului care se varsă în mare. Miroase a mare, băi. Ia uite şi peştişori. Măi, atâta timp cât sunt peşti, cât e viaţă, apa-i ok. N-or fi peştii mai proşti. Uite, aicea făceam noi antrenamente de rugby, în faţa hotelului Parc. Ok, uite şi digul. Bateria văd că-i pe terminate… Uite şi Mamaia. Uite-l şi pe unul acolo care face plajă pe pietre. Adevărul că e mişto să faci plajă acuma, nu te arde soarele prea tare. Douăzeci de grade afară e ok, să ştii. Eh, dacă ar fi temperatura asta şi în Canada, în luna martie, cu siguranţă că oamenii ar face plajă şi ar sta toată ziua în apă. E decalaj cam de-o lună în ce priveşte temperatura. Uite şi ciori pe-aicea. Mai merg un pic. Ia uite, se aud manele în zare. Băi, tată, s-a manelizat ţara asta ceva de speriat. Doar fotbal şi manele, a luat-o lumea razna, cum să-ţi spun. Nisipu-i umed, înseamnă c-au fost valuri şi au ajuns până departe. Aici apa e mai neagră. Aşa, ia să mai fac un tur. Aicea-i digul, acolo în depărtare se vede Mamaia, acolo-s hotelurile, telefericul. Aici e hotelul Parc, ăsta-i Bingo.  Acolo-i un hotel nou, iar dincolo se văd primele blocuri de pe faleză. Eh, multe s-au schimbat, dar marea-i neschimbată şi mă bucur că am văzut-o chiar şi pentru puţin timp. O iubesc, este o parte din mine. Aici mi-am petrecut douăzeci şi opt de ani din viaţă. Vă doresc sănătate şi numai bine de la Marea mea cea Neagră…”

După ce te-ai întors în Canada, a mai fost un moment când prezenţa unei femei te-a copleşit.

De Catherine m-am îndrăgostit la locul de muncă, în Gym. Se antrena în unele seri, după ce termina cursurile de la universitate. Făcea Facultatea de Drept şi dorea să ajungă avocat. Îi plăcea să pedaleze la bicicletă şi aducea mereu o carte din care citea cu atenţie. Mi-a plăcut să văd, în acea lume extrem de materialistă, pe cineva interesat de literatură. M-am apropiat de ea, am întrebat-o ce citeşte şi mi-a arătat o carte de Bukowski. Nu-l agream pe scriitorul american din cauza vulgarităţii sale excesive şi am adus în discuţie alţi autori. Din vorbă în vorbă a aflat de pasiunea mea pentru scris şi i-am scos la imprimantă câteva dintre poemele mele traduse în franceză. A fost foarte impresionată de profunzimea şi sensibilitatea lor, asemănându-mă, pe alocuri, cu poetul Pierre Morency. Am devenit repede buni amici şi am început să atingem şi alte subiecte pe timpul conversaţiilor. Iubitul ei era originar din Franţa şi venise să studieze matematica la Montréal. Trăiau împreună într-un apartament de lângă Gym, dar el nu era pasionat de exerciţiile fizice. De altfel, în relaţia lor nu existau prea multe hobbyuri şi idealuri comune. Mie mi se părea că frica de singurătate şi dorinţa de a face sex îi ţineau cel mai mult împreună.

Oamenii care fug de singurătate, fug de şansa care li se oferă pentru a găsi răspunsul la întrebările: cine sunt? ce caut? unde trebuie să ajung? ce mă face cu adevărat fericit? Vorbind la superlativ despre propriile sentimente sau folosind diverse trucuri care le scot în evidenţă aspectul fizic, ei vor să-i atragă pe alţii care să le ofere răspunsul la aceste întrebări. Puţini sunt cei care au găsit cele mai importante răspunsuri în singurătate, iar mai apoi au atras, ca nişte magneţi, prin frumuseţea lor interioară, oameni de aceeaşi valoare.

Catherine mi-a mărturisit că suferise foarte mult de pe urma unor greşeli dintr-o relaţie anterioară şi spera să nu le mai repete. Am încercat să-i fiu aproape în toate felurile posibile, exceptând sexul. Speram să vadă diferenţa şi să se reorienteze, cu toate că părea incapabilă să investească în sentimente. Degeaba o însoţeam la bibliotecă, degeaba alergam împreună pe marginea canalului Lachine, degeaba am învăţat-o să joace baschet în sala de sport a complexului Gadbois, degeaba i-am scris poeme cu dedicaţie pe unele situri de literatură online… Nu vedea în mine decât un bun amic, iar pe iubitul ei îl aducea mereu în discuţie dacă încercam să creez o breşă sentimentală. Avea totuşi dorinţe fizice şi mi-a făcut unele apropouri, dar eu nu voiam o simplă aventură, lucru care m-a determinat să fac un pas înapoi. Ceea ce, evident, a insultat-o. Am rămas în aşteptare, sperând că se va schimba ceva.  Peste câteva luni s-au despărţit, el s-a întors în Franţa, iar ea s-a mutat într-un alt cartier, schimbând totodată şi Gym-ul.

Ai aflat că intrase după câteva luni într-o nouă relaţie. N-o condamnai, dar ai fi vrut, măcar o dată, să fi avut aceleaşi sentimente ca tine:

chiar şi pentru o secundă
m-ai pus acolo pe talerul inimii tale
chiar dacă eram un cuvânt
o poezie
sau un mister
m-ai pus acolo pe talerul inimii tale
şi ai simţit primejdia
dragostea mea ucigătoare de tihnă
dragostea mea apocaliptică
tu nu voiai să fii cucerirea războaielor mele
nu erai marginea de vis unde
îmi vindeam lacrimile morţilor
pentru o picătură de sânge
doar pentru o picătură de sânge
ce păcat, o zei, ce păcat
am devenit prieten cu privirea
fără tânguirea privirii
am devenit prieten
cu ceea ce-mi viscoleşte sufletul
ca o armată de corbi
ce păcat, o zei, ce păcat
am devenit cuvântul şi doar cuvântul
care-mi permite neîncetat să mă rog
la mormântul meu acoperit de flori

Această neîmplinire sentimentală a pus şi mai multă sare pe rana provocată de problemele tale de sănătate. Credeai că vârsta de 33 de ani îţi va fi fatală. Însă, paradoxal, ţi se pregătea o nouă surpriză: poezia nu te lăsa să te opreşti…

şi viaţa mea cealaltă
să o slăvesc – mă-nvaţă
cu mască mortuară
cu faţă şi postfaţă
oriunde deschid cartea
e-o inimă ce bate
cuvintele înoată
prin marea de păcate
pe foaia numărată
identic şi cu bis
se săvârşeşte-o crimă
şi cine-a fost ucis?
ajuns după milenii
tot la aceeaşi treaptă
îmi regăsesc Golgota
în vorba înţeleaptă
şi vezi tu, frate geamăn
din pântecul de mamă
tu eşti de-a pururi tânăr
şi nu vom fi de-o seamă
iar eu ce mi-s de după
scăpata răstignire
îmi otrăvesc cuvântul
ca să îţi dau de ştire
pe foaia numărată
identic şi cu bis
va curge veşnic – Styxul
şi-o să mă-nec în vis. 

Atunci ţi-ai amintit. Voiai să devii cel mai mare poet în viaţă!

Ştiu, un gând vanitos. Totuşi… care era preţul pe care ar fi trebuit să-l plătesc?

 ah, viaţă, oamenii sunt tot mai departe de mine
şi mă ridic zi de zi pe un piedestal de cuvinte
privind mai de sus, tot mai de sus
ceea ce-am fost şi nu voi mai fi

dorinţele mele se îndeplinesc
cu preţul pe care nu l-am ştiut
şi numai menirea de a duce la capăt ofranda
propriului suflet
mă lasă să respir
şi numele meu, da, numele meu
nu-l mai pot ţine-n frâu
mi-a luat-o lacom înainte
cucerind redute, înalte redute

cursă cu finiş amăgitor la fiecare durere
nici nu mai ştiu de ce mă bat şi mă bat de ce
de o parte şi de alta a baricadei
sunt jumătăţile mele
aruncându-şi vorbe de-ocară

Dumnezeu tace şi-şi freacă palmele de bucurie
că încă-l iubesc, din când în când îmi face
un semn discret cu coada ochiului
femeia pe care-o visez
oricum nu există

incompatibil cu lumea
mă gândesc deseori la cei ce s-au dus
înainte de vreme
la cei ce s-au răzbunat pentru harul
cu care au fost înzestraţi
la cei care-au ajuns în azil
fugind de umbra geniului
ce-i poseda mai rău ca satana
nu există cale de mijloc
nu există întoarceri
chiar dacă mă amestec din nou în mulţime

ah, viaţă, mergi şi lasă-mă-n urmă
ce-ţi pasă de mine, nu vreau să ajung
acolo unde timpului i se face lehamite
de nefireasca sa trecere
nici moartea nu stă pe loc
se-ntoarce-n sicrie anchilozată de spate

ah, viaţă, oamenii sunt tot mai departe de mine
şi mă ridic zi de zi pe un piedestal de cuvinte
privind mai de sus, tot mai de sus
ceea ce-am fost şi nu voi mai fi

După cinci ani de activitate literară şi douăzeci de cărţi scrise, hotărâsem să spun Adio poeziei. Îmi scrisesem chiar şi testamentul poetic. Luasem această decizie întrucât voiam să mă salvez de toate previziunile gândului meu. Aflând noutăţile, George Filip, vechiul meu prieten, m-a chemat la el acasă. Am uitat toate conflictele din trecut, iertându-ne dintr-o privire. Apoi am ars trei sticle de vin roşu în compania poeziei citite cu voce tare. Totul revenise ca în vremurile bune. Spusesem, eu, Adio poeziei? Atunci cum se făcea că o citeam cu atâta suflet, cu atâta ardoare, cu atâta durere? Eu devenisem poezia, eu eram templul ei, eu eram rana vie care nu se putea cicatriza. Întâlnirea cu George Filip m-a făcut să mă îndoiesc în privinţa deciziei mele. La fel şi mesajele bunilor mei prieteni de pretutindeni care mă rugau să continui. Nu eram singur. Oamenii credeau în mine, aveau nevoie de mine. Iar eu, la rândul meu, trebuia să strâng din dinţi şi să merg până la capăt. 

Trebuia să treci şi prin asta…

într-o zi voiam să plec definitiv
dar îmi era frică de anumite lucruri
nu voiam ca nimeni să sufere din cauza mea
chiar dacă s-ar fi obişnuit repede cu ideea
că nu mai exist
nu voiam să pierd posibilitatea
de a ajunge acolo la cer
chiar dacă nu credeam în rai şi infern
aşa cum fusesem învăţat de copil

într-o zi voiam să plec definitiv
fără să spun nimic, fără să las vreo urmă
fără să perpetuez specia, fără să realizez ceva măreţ
de care să-şi aducă alţii aminte
oricum ştiam că totul se uită, că totul e distrugere
că nimic nu contează, că pulberea pământului
în care se odihnesc oasele
va fi absorbită  de gurile negre şi flămânde
ale universului
într-o zi s-a întâmplat ceva numit revelaţie
mi-am privit sufletul şi un gând fabulos
a deschis poarta unei lumi nevăzute
atunci am început să scriu
să dau formă acestei miraculoase salvări
mi-am acceptat orice experienţă
a trupului, a durerii, ca pe o secundă în plus
în care puteam să-mi desăvârşesc creaţia
şi mai mult de atât, să le dau şi celorlalţi
un motiv să existe

*

Fragment din prefaţa romanului
Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele! – cum se numeşte cartea de faţă – e o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria conştiinţă (sau, cum zice autorul, cu propriul ”gînd” ca daimon). (…) E o confesiune de sine cu miză decisivă pe ”sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor în orizontul unui destin. Ionuţ Caragea îşi retrăieşte scriptural biografia, nu doar şi-o reaminteşte, în sensul că plonjonul în amintire e atît de adînc şi de ”imediat” încît pasajele reamintite par de-a dreptul retrăite. (…) Dialogul autobiografic e presărat cu salturi în poezie, dar aceste intercalări de poeme nu şi-au propus să fie o antologie ilustrativă pentru drumul parcurs de Ionuţ Caragea; ele se produc acolo unde temperatura afectivă a discursului anamnetic şi introspectiv pus pe două voci se ridică şi e nevoie de o sublimare a lui. (…) Aşadar, de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. (Al. Cistelecan)

 



1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    ,,…/chiar şi pentru o secundă/ m-ai pus acolo pe talerul inimii tale/…”

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5