Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

INSUFICIENŢA REALULUI: PREAMBUL LA TEORIA MEMELOR

Primit pentru publicare: 8 aug. 2017
Autor: Ciprian – Iulian ȘOPTICĂ
Publicat: 8 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

INSUFICIENŢA REALULUI: PREAMBUL LA TEORIA MEMELOR

 

Dincolo de inevitabila dialectică real-ficţional, vorbim de necesitatea trăirii evenimenetelor în orizontul existenţei. Dacă realitatea perceptivă, determinată prin lumea senzaţiilor directe (procese psihice fundamentale, de ordin inferior), reprezintă existenţa tare, singulară şi ireversibilă, autentică, (care vizează lumea esenţelor eidetice, cum ar spune unii fenomenologi), dimpotrivă, în spiritul idealismului plantonician („mitul peşterii” din Republica), această realitate senzorială este de fapt iluzia existenţei, un fel de temniţă a spiritului înşelat de propriile trăiri, de perisabilitatea şi fragilitatea infinită a clipei.

Ce este de fapt existenţa? Exist în măsura conştientizării proriei gândiri (apud Réne Descartes), mai exact, fiinţez atâta timp cât sunt simultan obiectul şi subiectul conştiinţei de sine a actului gândirii, a reflecţiei obiective asupra propriei fiinţări, altfel realitatea în sine nu există: nu gândesc, nu exist. Cu toate acestea, nu pot nega faptul că respir şi simt orice durere în trup şi pot afirma cu certitudine că sufăr chiar în lipsa totală a gândirii. Dacă fiinţele non-reflexive nu gândesc că există şi par mult mai fericite decât cele care se pricopsesc cu actul gândirii, sau mai grav cu actul gândirii de sine şi în sine, oare „acestea” putem spune că nu există?

Întradevăr, unele teologii creaţioniste afirmă că lumea văzută a fost adusă la viaţă tocmai pentru a încununa creaţia nevăzută, aceasta fiind la rându-i stratificată în funcţie de natura realităţilor participante la Slava Celui Ce Există: „Şi a creat Dumnezeu Cerul şi Pământul” şi a văzut apoi că toate sunt bune foarte (Cf. Facerea Cap. 1- vers. 1, 12, 18, 21, 25). Dacă Marele Creator se autointitulează „Cel Ce Există”, probabil fiinţele create, indiferent de originea temporală a existenţei lor, nu există în sensul tare al cuvântului, ci au doar graţia participării la „Existenţă”, în funcţie de bunăvoinţa intenţionalităţii lor, aflate în permanentă devenire. Prin urmare, nu suntem decât nişte invitaţi-oaspeţi mereu chemaţi la Cina Cea de Taină a Realităţii Absolute, care, în principiu, nu poate fi decât Una Singură, de unde şi încăpăţânarea fundamentaliştilor monoteişti de a se supune doar Unului, considerând Pluralul sau chiar Trinitatea inadmisibilă.

Cu toate acestea, suntem chemaţi la Regăsirea Fiinţei în Sine, dar şi aceasta e posibil doar în sensul unei Revelaţii de tip second hand. Noi nu putem decât să ne împărtăşim din Fiinţă, să fim copărtaşi şi coparticipanţi la Misterul Existenţi Unice. Prin urmare, fiinţa umană, probabil singura creatură creatoare (în virtutea asemănării cu Chipul Creatorului), nu este decât un experiment metafizic al Marelui Creator. Fiind astfel rezultatul unui experiment divin, modelaţi în virtutea asemănării Chipului, o reflecţie îndoită a realităţii, fiinţăm în măsura în care ne înţelegem propria natură creatoare.

Ficţionalul este, aşadar, o categorie apriori, prima virtute virtuală înscrisă în ADN-ul lui Homo Sapiens Sapiens. Doar dacă sapă adânc în sine, Homo Sapiens este cu adevărat un Sapiens, cu alte cuvinte, dacă îşi recunoaşte latura ficţională a fiinţei. Problema e că dincolo de Eu nu prea găseşte decât un Sine alterat, care nu-şi află locul în multitudinea de potenţialităţi îngrămădite în sâmburile Fiinţei. Dacă majoritatea categoriilor existenţiale criptate în taină de Creator sunt sau rămân neexploatate sau nici măcar necunoscute, totuşi, ficţionalul, în calitate de structură aparte a virtualului simbolic, determină fiinţei umane capacitatea de a proiecta reprezentări atemporale nereprezentate încă de imaginarul colectiv, (întrupat mai târziu în ceea ce Gustav Jung numea imaginar colectiv).

Dacă este să ne referim la virtualul din cadrul operelor literare, evident el se manifestă atât în operele cu caracter realist, dar mai cu seamă în cel fantastic, unde fantasia reprezintă tocmai apogeul ficţionalităţii. Ficţionalismul aprioric, categoria prin care fenomenul imaginarului literar sucombă în cadrul creativităţii umane a jucat şi va juca în continuare un rol fundamental în evoluţia culturii şi civilizaţiei umane. Dilema etică ce răsare acum la orizont în postmodernitate este invadarea realului de ficţional-virtual, de unde, impresia generală că Realul este insuficient, că nu poate satisface întotdeauna nevoile ontologice şi metafizice ale fiinţei umane.

Perspectiva aceasta o descrie foarte eficient în ultimul timp, antropologul ateu Richard Dawkins, prin celebra sa teorie a memelor. Teoria s-a afirmat pentru prima dată în anul 1976, odată cu publicarea primei cărți a lui Dawkins, Gena egoistă, care promova o concepție despre evoluție centrată pe un anumit tip de genă, introducând astfel în vocabularul geneticii termenul de memă, care ulterior a contribuit la întemeierea domeniului memeticii. Pe scurt, memele ar fi un fel de entităţi bio-virtuale, bio-arhetipuri care se hrănesc tocmai cu necesităţile ficţionale ale fiinţelor raţionale avansate, cum sunt homo sapienşii, cu ideile, aspiraţiile, năzuinţele sau creaţiile noastre de cultură, care intră în lumea noastră în special prin artă şi tehnologie.

După Dawkins, memele pot fi fragmente de idei, limbaje, melodii, linii ale modei, abilități, valori morale și estetice sau orice altceva. Mema se autopropagă ca o unitate de informație culturală, şi se comportă sub multe aspecte asemenea unei gene (unitate de informație genetică). D. Dennett definește mema asemenea unei idei, un tip de idee complexǎ care se constituie într-o unitate memorabilǎ distinctǎ. Se răspândește prin intermediul unor vehicule care sunt manifestări fizice ale memei.

După H. Plotkin, mema reprezintă o unitate de moștenire a culturii, analoagă genei din planul biologic. După R. Brodie (2010), mema este o unitate de informație care se poate transmite prin comunicare și care influențează comportamnetul uman. Termenul de memǎ include o legǎturǎ între evoluția culturalǎ și evoluția biologicǎ. Dacă genele se transmit prin intermediul celulelor sexuale, memele se transmit prin comunicare. Memele se pot transmite atât vertical, cât și orizontal, chiar în cadrul aceleași generații, spre deosbire de gene care se transmit vertical, de la o generație la alta. Datorită modului lor de răspândire, memele, au fost asemănate cu virusurile, denumite virusuri ale minții. Memele intră în creier fără să vrem, prin repetiție, prin asociere. Desigur că memele se pot transmite de multe ori în mod spontan de la un individ la altul, deși de obicei ele sunt trasmise intenționat, prin mijloacele de comunicare în masă. Astăzi noi trăim într-o socitate informațională în care mijloacele de comunicare în masă s-au dezvoltat într-un ritm extraordinar.

Daniel C. Dennet propune o ierarhizare a selecției memelor. Primul pas ar fi selecția naturală a memelor, în acest caz muzicale, exemplificând printr-o situație în care un strămoș al oamenilor a început să bată pentru prima oară cu niște bețe într-un butuc, fără un motiv, dezvoltând un reflex, care ar putea să lase martorii indiferenți sau i-ar putea irita cât să îi gonească. Pe de altă parte ar exista posibilitatea să inspire la nevoia de imitare a aceastei acțiuni. Contribuie astfel la nașterea și răspândirea acestui virus al executării la „tobe”, a cărei natură pur informațională are darul de a genera un model de comportament. Al doilea ar fi selecția inconștientă; unul dintre toboșari începe să fredoneze, iscând un cor de fredonări. Această acțiune poate fi descoperită ca fiind plăcută, dând curs unei tranziții graduale a selecției inconștiente. Cel final, anume selecția metodică este etapa în care structura se dezvoltă căpătând un rol activ în selecție.

Termenul de memetică se referă la modelul evoluționist al transferului de informație bazat pe conceptul de memă. Memetica a fost folositǎ pentru a oferi explicații noi ale evoluției umane, inclusiv teoriei de altruism, originile de limbă și de conștiință și evoluția creierului uman. Teoria memeticii, pusă în prim-plan de Richard Dawkins, este probabil cea mai cunoscută încercare de a aplica gândirea evolutivă a culturii. Aceasta încearcă să stabilească o analogie foarte puternică între evoluția la nivel cultural și evoluția biologică. Memetica începe cu o caracterizare abstractă de selecție al unui proces care necesitǎ entități care se reproduc. Memetica consideră faptul că entitățile, care au capacitatea de a face copii fidele ale ei, sunt nevoite sǎ explice această asemănare între generații. În modelele biologice standard ale evoluției, se presupune că genele sunt replicatori relevanți. Genele iși fac singure copii, acestă abilitate explicând de ce organismele descendente seamănă cu părinții lor. Dacă cultura este inclinată cǎtre evoluție, prin urmare, devine necesar să se găsească o formă culturalǎ reproducǎtoare ce explică moștenirea culturală. Memele au acest rol.

Mema și memetica sunt analoage genei și geneticii. Memetica, noţiune ce utilizează conceptul de memă, presupune comportamentul unor coduri și scheme informaționale și corespunde, în acest fel, unei științe proprie memelor, al căror obiect de studiu este tocmai evoluția culturală a fenomenelor în timp. În acest context, patrimoniul genetic și cel cultural coexistă sub același spectru, având în vedere structura prin care ele continuă să se transmită. Memele pot evolua prin selecție naturalǎ, ȋntr-un mod asemǎnǎtor evoluției biologice. Spre deosebire de gene, care pot fi caracterizate ca sisteme discrete, memele creează legături complexe, fiind imposibilă izolarea lor in ceea ce ar putea fi numit un anumit bagaj cultural si restabilirea unei legături de cauzalitate.

De asemenea, în lucrarea Viitorul nostru post-uman, Francis Fukuyama dezbate în contextul dezvoltării impresionante a tehnologiilor virtuale, precum şi pe marginea tezelor expuse de Dawkins, următoarea dilemă: unde plasăm de fapt fiinţa, în imediatul real, sensibil, perisabil, temporal, sau, dimpotrivă, în veşnicia imaginarului de dincolo? Cu alte cuvinte, cine este mai reală: lumea vizibilă, perceptibilă prin intermediul simţurilor, sau lumea invizibilă, imperceptibilă în mod direct, dar a cărei sturctură atemporală este incontestabil mai edificatoare pentru a susţine Fiinţa?

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5