„Personal nu resimt nici o dogmă în atitudinea mea faţă de cultură, ci doar o atracţie către tot ce are armonie, coerenţă, logică, sensibilitate şi vibraţie înaltă, sens şi rost profund şi o distanţare faţă de tot ce este aberant, incoerent, distructiv, dizarmonic, de joasă vibraţie, vulgar, lipsit de valoare”

Georgică Manole: Februarie este luna în care vă aniversaţi ziua de naştere, bun prilej de a vorbi despre trecerea Luciei Olaru Nenati pe la conducerea unor mari instituţii culturale botoşănene.

Lucia Olaru Nenati: In primul rând mă bucură faptul că aţi amintit despre aniversarea mea, atenţie pentru care vă mulţumesc. Apoi, dacă aţi dorit să abordaţi aspectul relaţiei mele cu instituţiile culturale botoşănene, trebuie să spun dintru început că aceasta n-a fost doar o „trecere”, ci, de fiecare dată, o implicare existenţială profundă şi de durată. Ar fi imposibil să luminez mulţumitor acest aspect numai în spaţiul aferent unui răspuns la o întrebare a unui interviu, ci doar într-o carte care poate va veni cândva. Ca să parcurg totuşi cât de cât rememorarea aceastei etape, trebuie să mă refer în primul rând la perioada ipoteşteană, când, fără să am funcţie de director (aşa cum cred unii cârcotaşi!), ci doar de execuţie, fiind doar muzeograf venit prin repartiţie guvernamentală, dar, în lipsa altor salariaţi, eram şi ghid şi cercetător şi coordonator al muzeului ce purta pe atunci numele de Casa memorială „Mihai Eminescu”, fiind secţie a Muzeului Judeţean. Deşi făceam toate acestea pentru un salariu mai mic decât al femeii de serviciu care avea vechime mai mare, am lăsat acolo urme care se văd şi acum. Căci în afara ghidajului epuizant în beneficiul miilor de vizitatori care veneau pe atunci la Ipoteşti, aceea a fost perioada în care am conceput proiectul evoluţiei viitoare a aşezământului şi, nu în ultimul rând, am emis şi fundamentat ideea construirii unui alt spaţiu decât cel memorialistic, ceea ce avea să devină ulterior clădirea actuală a Centrului naţional „Mihai Eminescu”. Atunci am realizat prima parte a acelui plan amplu, şi anume, refacerea din temelii a casei eminovicienilor, pentru care am căutat, dobândit şi amplasat toate obiectele din patrimoniul muzeal. De aceea mutarea mea neanunţată şi nedorită de mine, cu puţin timp înainte de tăierea panglicii noului edificiu a fost o stratagemă spre a mă îndepărta de Ipoteşti în aşa fel încât, la festivitatea de inaugurare eu nu mă aflam pe podiumul discursurilor, ci în ploaie cu pionierii. Acest fapt avea să devină normă iar succesorul meu avea să oculteze decenii la rând cu străşnicie orice menţionare a contribuţiei mele la devenirea aşezământului ipoteştean, asumându-şi-o cu graţie în întregime, drept care necunoscătorii l-au gratulat pe el cu atributul de „fondator”.
Aşa că prin asta am atins şi cauza care a făcut ca eu să „trec” pe la conducerea unor instituţii de cultură: iniţial ca să fiu îndepărtată de Ipoteşti. Dar şi la Teatrul de păpuşi „Vasilache” unde am „aterizat” în acest fel am înţeles repede ce trebuie făcut şi m-am implicat cu pasiune în dinamizarea, modernizarea şi promovarea acestuia în ţară şi, atât cât s-a putut pe atunci, şi în străinătate. Am adus colaboratori de marcă, am atras tineri care azi constituie generaţia de temei a teatrului, am realizat zeci de spectacole cu succes la public şi am atras nume importante ale criticii teatrale care au scris nu o dată elogios şi, în orice caz, au salutat revirimentul teatral petrecut, participarea noastră la manifestările de breaslă din toată ţara. Nu în ultimul rând, se cuvine amintită organizarea primei gale naţionale a recitalurilor păpuşăreşti, care ulterior a devenit, pentru un timp, internaţională. Aşadar am iubit şi acest domeniu şi m-am străduit să-l fac cât mai strălucitor, deşi tocmai atunci apărea caracatiţa înspământâtoare a autofinanţării care m-a obligat să-mi exersez inimaginabile, până atunci, dexterităţi manageriale încât am reuşit să nu dau oameni afară şi să asigur salariile până la sfârşit.
Sfârşit care a însemnat din nou o mutare fără avertizare, de astă dată la conducerea Teatrului Mihai Eminescu pe care autofinanţarea tot mai adâncă îl făcea tot mai puţin atractiv, pe de o parte, şi pe de alta, se cerea să fie acolo un om ce dobândise deja exerciţiul „dansului pe sârmă” între autofinanţare şi asigurarea calităţi artistice şi a nivelului cultural. Bref, am făcut ceea ce deja învăţasem, atragerea de colaboratori de marcă, stimularea şi sprijinirea tinerilor dotaţi (vezi Dan Puric!), căutarea repertoriului celui mai potrivit turneelor nesfârşite cu trupă redusă numeric ce se cereau făcute pentru a ne autofinanţa, ceea ce am reuşit mereu încât ziua acordării salariilor întregi era o adevărată victorie pentru mine. Dar au fost şi alte lucruri importante, evenimente precum Centenarul morţii lui Eminescu, Colocviul de dramaturgie eminesciană, (primul şi singurul), montarea fragmentelor dramatice eminesciene, marcarea cu fast a aniversărilor rotunde (două la teatrul de păpuşi şi una la teatrul dramatic), punerea la cale şi realizarea grandiosului spectacol şi turneu cu Grigore Vieru şi prietenii săi, Ion si Doina Aldea Teodorovici, (în total 40 de oameni din Basarabia), prima deplasare a teatrului peste hotare, adică peste Prut, zeci de premiere de succes şi câte altele. Toate au însemnat şi au cerut iar o pasiune mistuitoare şi o muncă neomenească, istovitoare, răsplătită cu bucuria fluidă a premierelor şi cu ropotul de aplauze al spectatorilor încântaţi. Această perioadă a teatrului mi-a consumat 15 ani din viaţă, de aceea am spus că nu a fost o trecere, ci o implicare existenţială deplină, finalizată, din păcate cu o „răsplată” de o scânteietoare, uluitoare, absurdă ingratitudine despre care nu mai încape să vorbesc tot aici. Destul că cei obiectivi care au cunoscut acel fenomen l-au apreciat ca fiind unul de valoare în diacronia teatrală botoşăneană. A mai fost şi etapa gazetăriei când, fără să candidez, m-am trezit aleasă directoare a societăţii prin votul secret al acţionarilor, perioadă în care, de asemeni, am căutat să realizez performanţe culturale şi manageriale. Dar cum trăim în ţinutul „Caprei vecinului”, strădania şi buna mea credinţă n-au fost de ajuns. Dar despre toate acestea, altădată!

G. M.: Spuneaţi undeva că lumea vă întreabă deseori „cum şi de ce aţi rămas atâta vreme la Botoşani, când ar fi existat atâtea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea dumneavoastră?” Răspundeţi-ne şi nouă la această întrebare.

L. O. N.: Păi da, de pildă, acum, după 1990 de când am început să şi cânt, să susţin în public ceea ce a fost numit în străinătate „spectacol cultural”, mulţi se miră să audă că am fost 15 ani director la două instituţii de spectacol şi nici o clipă nu m-am urcat eu pe scenă să-mi exercit propriile calităţi artistice, ci mereu aveam doar grijă de manifestarea talentului altora. Şi mai spun aceştia că dacă aş fi locuit în altă parte aş fi fost de mult consacrată la nivel naţional. Aşa, am rămas oarecum la stadiul de Cenuşăreasă care, de pildă, la Zilele Eminescu – la a căror iniţiere am avut un rol principal – nu se „vede” nicăieri, ci figurează eventual şi doar formal în coada numeroasei liste de participanţi–figuranţi. Pot să mai adaug aici şi alternativa de a fi rămas la Bucureşti, atunci, la început când aş fi putut şi când, datorită faptului că am scris lucrarea de licenţă despre opera lui Marin Preda, l-am cunoscut şi l-am impresionat plăcut pe marele scriitor care m-a invitat să aduc la Editura Cartea Românească un prim volum de proze atunci când va fi gata. Şi, în genere, am cunoscut atunci high life-ul literar bucureştean şi am petrecut o vreme şi la Mogoşoaia. Aşadar, existau toate premizele unei lansări faste în lumea literară, dar le-am lăsat pe toate şi am venit la Botoşani ca să grijesc de memoria lui Eminescu la Ipoteşti. A mai fost şi invitaţia de-a prelua catedra de filologie a Universităţii din Suceava, pe care am refuzat-o deoarece mă implicasem deja în funcţionarea Colegiului universitar botoşănean al Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, pe care speram că-l vom putea transforma într-o universitate a noastră, ceea ce nu s-a întâmplat în ciuda numeroaselor mele demersuri făcute pe la înaltele uşi. Dar şi mai apoi, în multe locuri pe unde am fost în ţară şi dincolo de hotarele ei am avut o caldă receptare şi chiar ispitire. Dar mereu m-am întors invariabil aici, acasă, la Botoşani, devenind mai botoşăneancă decât botoşănenii, deşi formele de agresiune care s-au folosit la adresa mea au fost de-o bogăţie şi de-o varietate de-a dreptul artistică. Dar aici era şi este totuşi obârşia lui Eminescu şi a unor „oameni ai energiilor luminate” pe care i-am întâlnit şi îndrăgit în trecutul acestui loc, dar uneori şi în prezentul său.

G. M.: Se tot afirmă că Eminescu nu prea se mai citeşte. Cineva, Alexandru Seres, crede că s-ar explica prin faptul că „Eminescu ar fi mai mult o idee decât o realitate”. Aveţi altă părere?
L. O. N.: E drept că nu se prea mai citeşte dar asta e şi din cauză că mai tuturor li se pare că-l ştiu pe de rost, că-l cunosc pe de-a-ntregul, ceea ce este o mare eroare. Cât despre statutul de idee, desigur că se poate spune şi aşa, după cum se pot spune şi s-au spus o imensitate de păreri despre el de-a lungul vremii. Mie, una, acum, la exact patru decenii de când am descins la poarta Ipoteştilor şi timp în care am vorbit şi am scris o sumedenie de lucruri despre el tot încercând să-i „surprind esenţa”, mi se pare că, mai mult decât orice, el are statutul unui ideal ce antrenează energiile noastre sufleteşti şi spirituale spre a-l atinge. Dar ca orice ideal, el rămâne mereu intangibil precum Frumoasa fără corp, stimulându-ne mereu să-i căutăm misterul.

G. M.: Cârcotaşii cred că „în era calculatoarelor, DOINA ar suna preistoric”. Să dispară astăzi forţa de influenţare a sufletului naţional pe care o produce poezia eminesciană?

L. O. N.: Vedeţi dumneavoastră, pe data de 15 ianuarie a.c., la întoarcerea în ţară, eu am fost invitată în studioul postului de radio România Actualităţi din Bucureşti în cadrul emisiunii Maraton duminical dedicat Zilei Naţionale a Culturii şi a lui Eminescu. Aflându-mă acolo şi stând trei ore cu căştile pe urechi, eram tare supărată că exact în acea zi se desfăşurau în jurul nostru violenţe, incendieri de maşini şi spargeri de vitrine şi că nimănui dintre cei aflaţi în stradă şi despre care se relata mereu, diminuându-se spaţiul emisiunii culturale, nu-i trecea prin cap să-şi amintească de faptul că aceea era ziua lui Eminescu şi că nimeni din cei de afară nu pomenea despre el. Dar când au început să sosească întrebări şi intervenţii ale ascultătorilor din toată ţara şi din afara ei, un şuvoi neîntrerupt, am avut uimirea şi bucuria de-a constata câtă lume din toate zările se arăta preocupată intens, serios, chiar pasional, de acest subiect şi că nici unul dintre aceştia nu afişa aere de superioritate sau de desconsiderare a valorii şi actualităţii eminesciene. Ba chiar îmi amintesc că eu am fost aceea care am tratat chestiunea actualităţii sale. Dar şi colegii din studioul ieşean cu care se derula emisiunea în tandem, scriitorul Daniel Corbu şi anticarul eminescian D. Grumăzescu, au avut a răspunde la numeroase întrebări de această natură. Am văzut astfel că nu, scrisul lui Eminescu nu e preistoric, ci mereu acut.

G. M.: Va veni, inevitabil, la un moment dat şi ora despărţirii de Eminescu?

L. O. N.: Doar dacă va veni, inevitabil, la un moment dat ora despărţirii de sufletul cel mai profund al identităţii noastre naţionale. Dar vreau să vă spun că în multele mele peregrinări prin lume printre românii desţăraţi, cei ameninţati fatalmente de spectrul alienării, am putut înţelege şi vedea că uneori efigia lui este mai puternică şi mai importantă ca reper identitar pentru aceştia decât pentru cei comozi din lăuntrul ţării care-şi pot permite băşcălia ca modus vivendi.

G. M.: Până la urmă, de unde pasiunea aceasta constantă a Luciei Olaru Nenati pentru Eminescu?

L. O. N.: Asta nu ştiu exact, ci doar că a început de foarte de mult, din copilărie, când am debutat, de fapt, în revista Lumina a şcolii de la Rădăuţi, (aceea care avea să fie condusă peste câţiva ani de Matei Vişniec) în primul ei număr, cu o poezie intitulată Lui Eminescu. De fapt, seamănă oarecum cu o fatalitate: am profesat în aceleaşi domenii ca şi el: literatură, gazetărie, teatru, ba am încercat ca şi el şi interpretarea muzicală, am fost legată de aceleaşi locuri ca si el, dar într-o altă ordine: Bucovina, Iaşi, Bucureşti, Botoşani, Ipoteşti, am trăit multe lucruri care mi-au stârnit reacţii pe care parcă le recunoşteam în traiectul său, l-am cunoscut ca persoană în lunga vreme când căutam să mă apropii cât mai mult de universul său spre a-l putea reconstitui. Şi apoi am păţit şi eu ca atâţia alţii care s-au apropiat de el, nu m-am mai putut desprinde de forţa sa gravitaţională. Păstrând proporţiile, amintiţi-vă câte precedente ilustre există în acestă serie: Maiorescu, Călinescu, Perpessicius (care a orbit pe slova lui), Ibrăileanu,Vianu, Iorga, Rosa Del Conte, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Ioana M. Petrescu, Amita Bhose, Svetlana Paleologu Matta, Creţia, Vatamaniuc şi câţi alţii, oameni de valoare care prin adaosul lor de substanţă intelectuală şi creativă sporesc şi augmentează sfera valorii eminesciene.

G. M.: Personal vă percep ca pe un om care respinge postmodernismele, fiind atras de „modernitatea tradiţională”. Vi se trage de la Eminescu sau de la prea multă „vieţuire” pe lângă clasici?

L. O. N.: Personal nu resimt nici o dogmă în atitudinea mea faţă de cultură, ci doar o atracţie către tot ce are armonie, coerenţă, logică, sensibilitate şi vibraţie înaltă, sens şi rost profund şi o distanţare faţă de tot ce este aberant, incoerent, distructiv, dizarmonic, de joasă vibraţie, vulgar, lipsit de valoare. Nu ştiu dacă asta se poate suprapune automat peste o categorie teoretică, pentru că, uitaţi, unii critici au definit, de pildă, poemul meu cel mai tradus şi vechiculat, Uitam să mă trezesc în zori ca fiind o „baladă postmodernă”. Cred că e vorba aici despre o tindere către organicitate, ceea ce, e adevărat, îi era proprie şi lui Eminescu.

G. M.: Conlocuiesc în Lucia Olaru Nenati poetul, prozatorul, eseistul, cercetătorul, jurnalistul… Cum se armonizează toate pentru a evita „conflictul” creator?

L. O. N.: Ei, aţi mai omis pe câţiva colocatari: autorul de literatură pentru copii, de pildă, care i-a depăşit pe toţi ceilalţi în competiţia popularităţii, cărţile mele de acest fel fiind adevărate best sellers-uri, cu tiraje de 80.000 de exemplare şi în mai multe ediţii. Sau pe interpreta muzicală şi chiar compozitoare care şi acestea şi-au făcut simţită prezenţa în acest conglomerat care este fiinţa aceasta cu trei nume. Ce pot să vă spun este că nu, niciodată n-a existat vreun conflict între aceste ipostaze destul de bine definite şi că mi-a fost mereu uşor să trec de la una la alta şi să-mi adecvez discursul la regnul respectiv. Doar în afara mea am creat, fără nici o vină ori intenţie, o sumedenie de adversităţi şi invidii eficiente căci fiecare dintre aceste identităţi ca şi celelalte, profesionale, au deranjat orgolii şi vanităţi ale domeniului respectiv. Aşa se explică numărul mare de adversari văzuţi ori nevăzuţi, încât uneori îmi venea să-mi cer scuze de la cei de aici pentru inconfortul pe care îl producea atipica mea persoană prin locuirea în acest areal.

G. M.: Sunteţi doctor în ştiinţe umaniste şi obişnuim să-i rugăm pe interlocutorii noştri care au acest titlu să-şi prezinte teza cu care l-au obţinut.
L. O. N.: Da, desigur, dar cred că nu e nici un secret, căci cartea crescută din acea teză a fost publicată şi mediatizată destul de mult deci cred că este oarecum cunoscută. Dar mă voi conforma solicitării dvs. Aşadar, teza s-a numit: Reviste literare, focare de cultură şi conştiinţă naţională în nordul ţării întregite(1919 – 1930) a fost susţinută în 2002 la facultatea de filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, iar cartea s-a numit Arcade septentrionale şi a fost publicată la Editura Academiei Române în 2007 fiind prefaţată de acad. C. Ciopraga, acad. D. Vatamaniuc, prof. univ. dr. Dan Mănucă, prof. univ. dr. Dumitru Micu, prof. univ. dr. Liviu Leonte. Ca temă, ea reprezintă rodul cercetărilor îndelungate în trecutul acestei zone în perioada Marii Uniri care, de fapt, aduc la lumină o întreagă epocă culturală uitată. Cartea dovedeşte că tradiţia ţinutului nostru nu este formată doar din personalităţile de prim rang care s-au născut aici dar s-au realizat în altă parte, ci şi dintr-o foarte bogată viaţă culturală locală ce trebuie asumată şi preţuită cum se cuvine. Iar cît despre prezentarea acestei lucrări şi a cărţii ce i-a succedat, prefer să-i las pe alţii s-o facă după cum urmează:
“Lucia Olaru Nenati este o autoare completă: şi lirică şi cogitativă şi documentată istoric. A întreprins o operă de una singură ca nimeni până la ea, operă care presupune întâi de toate dăruire, perseverenţă, iniţiere, cercetare documentară de primă mărime. Este importantă râvna şi capacitatea cu care Lucia Olaru Nenati a dus la capăt o lucrare de aproape 700 de pagini încărcată de date. Faptul că vine cu o sumedenie de citate, documente, amintiri ale localnicilor conferă scrisului său de mare calitate o anume vibraţie. Cartea se citeşte ca un roman. Este în realitate un fel de cronică superioară a locului fără de care în viitor cei care vor veni nu se vor putea orienta singuri fără un asemenea ghid cum este cartea Arcade septentrionale. Alcătuită după toate rigorile ştiinţifice, logic, frumos structurată, însoţită de toată documentarea şi elementele biografice şi bibliografice, cartea aceasta reprezintă un model în felul ei care trebuie urmat şi în alte părţi ale ţării. Iată câte elemente care o îndreptăţesc pe Lucia Olaru Nenati să considere că ceea ce a făcut e de foarte bună calitate căci nimeni n-ar fi ajuns până la aceste importante informaţii ascunse în praful gazetelor locale fără perseverenţa şi fără ascuţimea intelectuală a Luciei Olaru Nenati. Un premiu pentru această lucrare din parte unui for important precum Academia ar compensa pe merit deplin, mai cu seamă moral, o asemenea personalitate model. Poeta Lucia Olaru Nenati, o personalitate dinamică, care a putut fi găsită şi în comunităţi româneşti din Franţa, Germania, Canada, S.U.A., această personalitate fremătătoare care a dat şi o carte splendidă de convorbiri cu marea eseistă Svetlana Paleologu Matta din Elveţia, merită toată stima şi aprecierea noastră.” Acad. Constantin CIOPRAGA.
“Doamna Lucia Olaru Nenati este o cercetătoare cu o bogată activitate ştiinţifică, colaboratoare cu articole şi studii la presa din ţară şi din străinătate. Are o contribuţie esenţială la redarea în circuitul public a casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti şi şi-a făcut obiect de studiu permanent privind biografia şi opera poetului nostru naţional. Cartea de faţă prezintă personalităţile şi publicaţiile din această epocă (1919-1930). Cercetare exhaustivă, ea aduce rezultate definitive privind acest spaţiu geografic şi spiritual al poporului român. Lucrarea doamnei Lucia Nenati Olaru este o cercetare cu orizont larg şi cu o informaţie bogată privind spaţiul cultural botoşănean şi legăturile sale cu Bucovina. Lucrarea are meritul de-a ridica valorile locale în planul mai larg al culturii naţionale şi de-a readuce printre noi pe acei oameni din trecut care au contribuit prin activitatea lor la realizarea Marii Uniri din 1918 şi la consolidarea ei in istoria noastră naţională. “ Acad. Dimitrie Vatamaniuc

“Eu salut din toată inima cele două cărţi ale doamnei profesor dr. Lucia Olaru Nenati, Arcade septentrionale şi George Voevidca. Viaţa şi opera, care sunt chiar de la ora apariţiei lor lucrări de referinţă. Ele comportă o dublă semnificaţie, în anul când sărbătorim aniversarea Marii Uniri, demonstrând cu deosebită seriozitate exegetică, angajarea noastră în dialogul valoric european şi unitatea spaţiului cultural românesc.” Acad. Mihai Cimpoi

„Cartea doamnei Lucia Olaru Nenati constituie o contribuţie foarte importantă pentru o viitoare istorie a literaturii române, fiind o carte de referinţă care cuprinde o bibliografie extraordinar de bogată, nemaivorbind de consideraţiile pe care le expune autoarea.” Acad. Alexandrina CERNOV

„Lucrare realmente ştiinţifică, impecabil documentată, bine scrisă, noua carte a doamnei Lucia Olaru Nenati va deveni, cu certitudine, titlu de referinţă în viitoarele cercetări de istorie literară consacrate Nordului românesc.” Prof. univ. dr. Dumitru MICU

G. M.: Ce rol mai joacă Lucia Olaru Nenati în cadrul Filialei din Botoşani a USR?

L. O. N. Există aşa ceva în Botoşani? Că eu am fost mult plecată din ţară şi nu ştiu să se fi înfiinţat o asemenea filială aici. Poate s-a petrecut în lipsa mea. Oricum, eu nu am, de regulă, nici un rol în nici un cadru organizatoric de acest gen.

„Teatru-i balsam şi spadă! Aici se „râşnesc” idei şi cu ideile nu-i de glumit!”

Georgică Manole: Se spune tot mai apăsat că teatrul românesc de azi trebuie să răspundă întrebărilor ce-l preocupă, dintotdeauna, pe omul universal. Sunteţi de acord?
Traian Apetrei: S-ar cuveni ca teatrul să nu fie străin de nimic din ceea ce-i omenesc. Şi nu de azi, de ieri, teatrul a privit înspre sufletul omului dintr-o imensitate de unghiuri. Sigur, sunt frământări care ţin de eternul uman, de viaţă şi de moarte, de iubire şi uscăciune de suflet, de credinţă, de destin şi câte şi câte alte teme, după cum sunt şi întrebări dureroase ale unui anume timp şi ale unui anume spaţiu. Dacă ar fi să iau doar un exemplu “fierbinte”: gestionarea puterii. Teatrul – dar şi alte arte – discută această temă de mii de ani, dar sunt de adus în atenţie şi particularităţi ale epocii, mentalităţi, viziuni, modalităţi reale de dobândire şi exercitare a puterii, toate acestea fiind acum altele în Estul continentului şi altele în Vest. Oarecum de luat în seamă – nu prea se suflă o vorbă în România de azi despre modelele asiatice de organizare a comunităţilor. Sau, mă rog, putem discuta despre manipularea pe care a realizat-o, la vremea ei, inchiziţia şi manipularea – atât de eficientă acum prin media – asupra conceptelor de democraţie şi libertate – socotite ca fiind fundamentale pentru orice construcţie contemporană. O temă ce ţine de eternul uman: familia – dar câte particularităţi de timp şi spaţiu nu sunt de pus în lumina reflectoarelor!…
Sigur, nu o stagiune, două sau trei vor putea trece în revistă mulţimea de teme pe care le-a dezbătut, le dezbate şi le va dezbate teatrul prin repertorii în care eternul uman şi cotidianul sunt bine echilibrate pentru a răspunde aşteptărilor unui număr cât mai mare de spectatori. Întocmirea unui repertoriu presupune multă ştiinţă de carte, o abordare pluridisciplinară, dar este, în acelaşi timp, şi inspiraţie, sclipire de spirit. Un teatru nu-şi poate ţine spectatorii cantonaţi doar în problematica străzii, după cum nu poate rămâne doar în zona opţiunilor filosofice sau estetice. Teatrul este, înainte de orice, viaţă. Cu tot ceea ce presupune aceasta.

G. M.: De ce credeţi că organizatorii Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti, ediţia din toamna lui 2011, au ales ca generic „Omul, acest animal ciudat…”, o preluare din Cehov?
T. A.: Îmi este greu, înspre imposibil, să precizez de ce Alice Georgescu – directorul ediţiei a XXI-a a Festivalului Naţional de Teatru – a ales să aşeze pe genericul celei mai importante reuniuni teatrale româneşti tocmai cuvintele “Omul, acest animal ciudat…”! Poate că Alice Georgescu şi-a dorit – ceea ce în parte a şi realizat – o discuţie mai amplă, mai variată ca modalităţi de expresie teatrală – asupra omului, cu meandrele sale sufleteşti. Cehov, căruia îi aparţin cuvintele citatului, este, nu-i aşa! – un maestru în revelarea şi a celor mai subtile cute ale sufletului. Lucru cert – ediţia în cauză a adus o mai serioasă aplecare asupra teatrului – cu misia pe care acesta o are de îndeplinit – trimiţând în zona istoriei aprinsele discuţii despre ierarhizări, simpatii şi antipatii, partizanate şi alte asemenea… Parcă s-a privit cu o mai mare bucurie înspre spectacolele propriu-zise şi mai puţin înspre mecanismele mai ascunse sau mai la vedere care au adus aceste spectacole în faza finală a selecţiei.

G. M.: A avut loc ediţia din 2011 a „Zilelor Teatrului MIHAI EMINESCU”, din punctul meu de vedere, o reuşită. Enumeraţi câteva puncte tari ale acestei ediţii.
T. A.: Câteva “puncte tari” despre “Zilele Teatrului “Eminescu”… În primul rând, nu am întrerupt o tradiţie – era deja ediţia a VI-a – la mijloc fiind, cu zeci de ani în urmă, reuniuni teatrale de toamnă cu o “respiraţie” cu adevărat naţională, cu prezenţe actoriceşti, regizorale şi de critică teatrală cu adevărat remarcabile. Spun acestea pentru că efectiv nu am avut alocat nici un leu pentru organizarea acestei sărbători a teatrului. E adevărat – şi meritoriu – o mână de oameni a suplinit, prin eforturi şi clipe de inspiraţie – neajunsurile financiare.
Apoi, în sfârşit, s-a reuşit evidenţierea unei direcţii în politica repertorială. După ani şi ani în care s-a tot dat curs obsesiilor regizorale, a fost posibil să dăm chip artistic unei idei: aducerea în scenă a unei creaţii aparţinând unui dramaturg botoşănean contemporan. A fost vorba în acest rând de Gellu Dorian. Cu fast, într-o atmosferă de înaltă ţinută literară, au fost lansate câteva din cărţile autorului aflat acum la debutul propriu-zis ca dramaturg.
Mi s-a părut demnă de atenţie întâlnirea cu criticii de teatru Oltiţa Cîntec şi Călin Ciobotari.
De ani mulţi, scena n-a mai găzduit un recital de poezie. De această dată actriţa Manuela Golescu a impresionat plăcut.
Un gest bine primit a fost omagierea câtorva din foştii angajaţi ai teatrului.
Iar a prezenta patru spectacole – în tot atâtea zile – între care, în postura de invitat de onoare a fost Teatrul din Piatra Neamţ – semnifică un anume tur de forţă…

G. M.: Mediul cultural botoşănean a constatat, ca un act pozitiv, colaborarea teatrului cu Gellu Dorian. Câteva cuvinte despre Gellu Dorian, dramaturgul…
T. A.: Gellu Dorian scrie dramaturgie de multă vreme. Doar că a avut neşansa ca textele sale să nu fie în consonanţă cu viziunile unor regizori care ulterior să nu mai poată respira – artistic vorbind – până ce nu montează un spectacol pe un text de Gellu Dorian.
Gellu Dorian a făcut un pas pe scenă. Nu prea mare, e adevărat, dar l-a făcut! Vreau să cred că Teatrul “Eminescu” îi va purta noroc pentru postura de dramaturg.

G. M.: Care mai este, azi, rolul unui director de teatru?
T. A.: Multe s-ar mai cuveni să facă un director! Cred că, în primul rând, el are a impune teatrului direcţii viabile de evoluţie – şi asta pe termen lung. Politica repertorială are nevoie de coerenţă, de substanţă, de adecvare la publicul locului şi timpului. Trupa are nevoie de încredere în sine şi în calitatea deciziilor luate de director asupra sa. Este nevoie de optimism, flexibilitate, transparenţă, bună credinţă. Şi trupa şi spectatorii vor simţi – mai devreme sau mai târziu – dacă, în primul rând, directorul, trişează! Tu, directorul, îţi pui inima-n palmă, mergi la sacrificiu şi speri, seară de seară, că în cele 90 de minute ale spectacolului, actorii vor spune ceva sălii. Teatrul este emoţie! O mască râde, o mască plânge! Teatru-i balsam şi spadă! Aici se “râşnesc” idei şi cu ideile nu-i de glumit! Din toate timpurile şi războaiele şi revoluţiile au pornit de la câteva idei şi nu cu un glonte sau o salvă de tun!

G. M.: Este adevărat ce se spune, că vă pleacă actorii?
T. A.: Da, au plecat unii actori! Şi care chiar aveau valoare. Dar au venit alţii. Şi ei valoroşi. N-am să spun că acest dute-vino ar face bine teatrului. Dar am să spun că este un semn că se apropie vertiginos de teatre o seamă de schimbări radicale, mai întâi în forma de organizare şi funcţionare. În societatea românească sunt, din păcate, dezechilibre năucitoare. Chiar subvenţionate, teatrele, îndeosebi cele din provincie, sunt la limita de avarie. Actorii nu sunt motivaţi prin salarii, iar iubitorii de teatru tot mai anevoie îşi pot îngădui un bilet la teatru, bilet care, deşi subvenţionat, a devenit un lux la îndemâna unui număr tot mai mic de români… Iar o sală de teatru fără public este o imensă tristeţe. Şi o mare durere pentru actori. Mai mare, pentru unii, chiar decât lipsa banilor!

G.M.: Sunteţi recunoscut şi ca un redutabil autor de interviuri. Există o artă de a pune întrebări?
T. A.: Gazetăria cred că începe şi sfârşeşte cu ştiinţa şi arta de a şi de a-ţi pune întrebări. Sigur, aceasta pe un fundament solid de cultură generală, pe bună credinţă şi respect, aşteptând, prin răspunsurile primite, bucuria de a fi în faţa unui interlocutor inedit prin concepţii, viziune, mod de a se raporta la univers şi la comunitatea din care face parte. Gazetăria-i o bucurie aşezată, spuneam, pe ştiinţa şi arta de a pune întrebări!

G. M.: Se ştie că aţi copilărit cu Theodor Damian, viitorul mare teolog şi scriitor. Ce amintiri mai aveţi din acea perioadă?
T. A.: Şcoala primară am făcut-o împreună cu Theodor Damian. El era, încă din acei ani minunaţi petrecuţi la Şcoala nr. 7 din Botoşani – “Şcoala grecilor”, cum era numită – evident croit dintr-un alt aluat decât noi, restul clasei. Repede a plecat la Seminarul de la Târgu Neamţ. Atenţie, asta într-o vreme în care ateismul păşea necruţător peste sufletele aflate în degringoladă. Gestul său de atunci nu a fost doar un act de curaj, ci chiar îndemnul Bunului Dumnezeu. Întăresc, era vremea în care icoanele erau socotite drept sfidare de neiertat a ordinii de stat.
Şi încă un aspect: Theodor Damian a copilărit într-o zonă a Botoşanilor ce mi se pare acum, după 55 de ani, ca fiind încărcată cu energii spirituale ce nu bântuiau prin alte părţi ale urbei. Din căsuţele pierdute în imense livezi, pe colinele dinspre şoseaua Sucevei, s-au ivit flăcăiaşi şi fete care, cu toţii au urmat Şcoala de Muzică a profesorului Holca, cu toţii au urmat studii universitare şi au avut ulterior poziţii de excepţie în comunităţile în care s-au aşezat. Vreau să zic răspicat aceea că Theodor Damian este vârful unei generaţii care, în ansamblu, a fost peste media altor copii şi tineri din celelalte cartiere ale Botoşanilor din acei ani!

G. M.: Am intrat, deja, în 2012. Ce ne propune Teatrul „Mihai Eminescu” în acest, foarte controversat, an?
T. A.: Suntem în “Anul Caragiale” şi repede, repede vom veni cu “O noapte furtunoasă”. Va urma un Matei Vişniec – “Ioana şi focul”. Regizori tineri şi foarte tineri vor păşi pe scena botoşăneană cu gândul consacrării. Ca şi în alţi ani, vom avea Festivalul naţional – dacă nu cumva, chiar internaţional – al liceenilor – “Amfiteatru”, vom avea proiecte cu teatre din Republica Moldova şi Ucraina, participări la festivaluri, în toamnă “Zilele teatrului”. Eminescu şi Iorga îşi vor avea locul lor în preocupările teatrului. În continuare vom readuce în luminile rampei dramaturgi botoşăneni.

G. M.: Sunt mulţi cei care îşi amintesc cu plăcere de timpul când coordonaţi apariţia unei publicaţii, „Viaţa”, recunoscută prin deschiderea sa şi prin varietatea punctelor de vedere. Ce ar trebui să reţină despre această publicaţie o eventuală „Istorie a presei culturale botoşănene”?
T. A. “Viaţa” a fost… viaţa mea, partea cea mai frumoasă din drumul înspre… “margine”, vorba poetului Dumitru Ignat.
Şase ani şi jumătate “Viaţa” a demonstrat că o publicaţie poate supravieţui fără a se înclina vreunui mogul de presă, fără partizanat politic, fără pornografie şi teme comerciale. “Viaţa” a fost chiar… viaţă, cu colaborarea a şapte doctori în ştiinţe umaniste, cu colaborarea unor oameni de condei în cel mai deplin înţeles al cuvântului. “Viaţa” a avut ţinută, a făcut loc ideilor cu adevărat importante. S-au discutat în acele pagini alternative la componentele vieţii sociale, politice, culturale. S-au “luminat” soluţii încercate în America, în Asia, la capătul lumii, dacă vreţi. Totul acoperit cu bună credinţă şi respect sincer pentru cititori. Botoşăneni iubitori de presă încă îşi mai amintesc de “Viaţa” şi mă mai întreabă câte unii dacă nu cumva voi găsi soluţii pentru reluarea apariţiei… Din păcate, cu totul nefiresc, tarifele la lucrările tipografice au… “explodat” în sus, deşi tehnologiile sunt digitale şi, în general, mult mai sofisticate decât cele de pe vremea “Vieţii”… Dar, motto-ul de pe frontispiciul “Vieţii” îndeamnă la optimism: “Când viaţa devine imposibilă Şi atunci ea poartă în sine nenumărate posibilităţi!” Sunt versuri ce aparţin poetului Constantin Draxin…

Georgică Manole: Sunteţi preot, iar studiile teologice şi practica de zi cu zi vă recomandă ca unul dedicat ortodoxiei. Pe de altă parte, există voci care vă aşează o mare parte a creaţiei poetice sub semnul discursului optzecist. Nu trăiţi un sentiment al dedublării?

Theodor Damian: Întrebarea mi se pare interesantă şi provocatoare. Şi aşa trebuie să fie întrebările unui interviu. Răspunsul meu, scurt, este că preoţia şi literatura nu înseamnă dedublare, ci completitudine deoarece întrebarea nu ar trebui să implice un „ori, ori”, ci un „şi, şi”; cu alte cuvinte preocupările duale sau multiple din viaţa cuiva nu trebuiesc înţelese ca excluzându-se reciproc, ci în sensul completării reciproce, al complementarităţii. Şi dv. sunteţi scriitor şi cadru didactic. Sunt aceste două calităţi şi domenii necesarmente contradictorii? În nici un caz. Dimpotrivă. Atunci de ce ar fi preoţia incompatibilă cu scrisul, cu literatura? Desigur că nu există aici nici un fel de contradicţie, ci dimpotrivă, de complementaritate. Nu mai invoc nici exemplele istorice naţionale şi universale unde prelaţii Bisericii au fost totodată creatori de cultură, şi nici nu mai formulez argumente filosofice pentru a demonstra teza.
Totuşi mi se pare că răspunsul la această întrebare trebuie dat în funcţie de modul cum se înţelege conceptul de „dedublare”. Ce înseamnă dedublare? După DEX, înseamnă două aspecte deosebite în contradicţie unul cu altul, dacă vrem ruptură interioară care face ca cele două aspecte să alterneze, când unul, când altul, definind persoana şi acţiunile ei, dacă vrem, schizofrenie.
Ori, în cazul oricărei persoane cu multiple preocupări, fie că e cazul dv., al meu, sau al altcuiva, problema productivităţii pe multiple planuri nu trebuie înţeleasă ca schizofrenie, pentru că această multifuncţionalitate nu indică o ruptură interioară, o schismă (de aici, schizofrenie) ci dimpotrivă, o armonie interioară bazată pe un tip de stabilitate intelectuală şi psihologică ce face posibilă multipla angajare cu succes în acele diverse (uneori nu aşa de diverse) domenii.
Deci, răspuns la întrebare: Nu, nu trăiesc nici un fel de sentiment al dedublării.

G. M.: Credeţi în unitatea creştinilor?

Th. D.: Da, cred în unitatea creştinilor. Nu într-o unitate sărăcitoare, unde se pretinde depersonalizarea omului (sau a credinţei şi acţiunilor sale) prin participarea sau includerea sa într-un colectivism de tip gregar, ci în acea unitate care, ca în cazul persoanelor Sf. Treimi, presupune distincţia. Unitas in diversitas. Diversitatea este un dar divin, dar şi un model divin pentru viaţa omului. Nu sunt de acord cu cei care văd în diversitate un blestem. În acest caz, cred că e acolo o frică destabilizantă pe care acei oameni o simt datorită unei unilateralităţi interioare sau altui complex asemănător. Eu văd în diversitate o binecuvântare.

G.M.: În ce constă contribuţia ecumenismului la mărturia creştină în lumea actuală?

Th. D.: Contribuţia ecumenismului la mărturia creştină în lumea actuală este foarte importantă. În contextul în care alte religii, ca islamismul, se extind cu o forţă fără precedent în geografiile tipic creştine, ecumenismul înseamnă mărturia noastră comună despre Iisus Hristos cel mort şi înviat pentru mântuirea lumii. Orice mărturie are valoarea ei întrinsecă. Dar fiecare mărturie e diferită. Ca într-o simfonie unde fiecare sunet are propria sa valoare, dar împreună, în armonie, crează forţa, sublimul. Nici o mărturie creştină nu e de lepădat în contextul unei lumi care are nevoie de această mărturie.

G. M.: Ce răspuns le daţi celor care spun că cele zece porunci „le restrâng libertatea personală”?

T.H.: Cele zece porunci nu restrâng libertatea personală, ci o oferă. Dacă eu dau o lege care te obligă să nu ucizi, atunci această lege asigură libertatea tuturor celor care ar putea fi ucişi de alţii. Ucigaşul, la rândul lui poate fi ucis, de asemenea, ca atare libertatea se încheie unde unul îl ucide pe altul şi ucigaşul e ucis de un altul. Libertatea trebuie înţeleasă ca un context unde oamenii pot creşte împreună, fiecare putând să-şi urmărească propriul ţel spre fericire. Pentru aceasta însă e nevoie de legi care să reglementeze principiile armoniei sociale şi să ofere persoanei şansele de împlinire a idealurilor ei.
Libertatea nu înseamnă anarhie, haos, pentru că haosul duce la distrugere, iar distrugerea anihilează libertatea. Cu alte cuvinte, teologic vorbind, libertatea trebuie înţeleasă nu în a face rău ci în a face bine, aşa cum e definit acest bine de către o anumită comunitate, societate.
Cineva poate merge cu gândul la teoria sistemelor potrivit căreia un lucru există numai în măsura în care ordinea şi armonia există, atât la nivel interior, cât şi la nivel exterior. Când armonia şi ordinea se strică, nu mai există libertate pentru că nu mai există nimic, decât haos. Concluzia: libertatea înseamnă posibilitatea, şansa omului de a se manifesta în sfera binelui, nu în cea a răului. Mai sunt multe cărţi de vorbit aici.
Dar arunc şi un gând spre ulterioară reflecţie: iubeşte şi fă ce vrei. Cum trebuie înţeles acest imperativ?
G. M.: Istoria religiilor pune interpretarea Scripturii sub semnul a patru dimensiuni: literală, simbolică, morală şi spirituală. E suficient?

Th. D.: Nu cred în numerizarea modurilor în care trebuie înţeleasă Scriptura. Întrebarea indică patru feluri. În istoria veche a creştinismului existau nu patru ci două şcoli, sisteme, moduri de concepere a interpretării Sf. Scripturi: modelul literal al şcolii din Antiohia şi modelul alegoric al şcolii din Alexandria. Aici, iată sunt două modele numai, nu patru. În alte cazuri se prezintă şi modelul istoric, absent din lista din întrebare. Mai există modelul criticii textuale, tot nemenţionat în întrebare. Şi încă altele. Eu nu cred că trebuie să ne divizăm în funcţie de câte modele de interpretare putem concepe. Dimpotrivă, cred că în Sf. Scriptură orice text trebuie interpretat în două contexte, cel apropiat şi cel depărtat, în scopul înţelegerii adecvate a mesajului textului sacru pentru creşterea duhovnicească a credinciosului.
De fapt, dacă mă uit la întrebare mai în detaliu, pot nota că împărţirea interpretării Sf. Scripturi pe cele patru sensuri este destul de artificială pentru că, de pildă, sensul moral şi sensul spiritual, deşi distincte, ele ar putea intra logic într-o singură categorie: moral-spiritual, pentru că moralitatea este expresia spiritualităţii. Cu alte cuvinte fac ceea ce fac (moralitate) în funcţie de trăirile mele interioare ale relaţiei mele cu Dumnezeu (spiritualitate). S-ar putea face de asemenea comentarii despre interpretarea literală, ce este şi ce implică ea, la fel şi despre cea simbolică.

G. M.: Cititorul ar fi interesat să ştie cum l-aţi descoperit pe Eminescu?

Th. D.: Pe Eminescu l-am descoperit în mai multe feluri: pelerinajele la Ipoteşti, de mic copil, prin ideea de creaţie literară (în care m-am angajat de tânăr), şi prin studierea aprofundată şi interpretarea operei marelui poet.

G. M.: Copilăria e ca o lume mirifică prin faptul că are o serie de „mituri” numai ale ei, şi aş aminti grădina, casa, camera de oaspeţi, ţarina etc. Care sunt „miturile” copilăriei lui Theodor Damian?

Th. D.: La această întrebare aş putea să vă răspund printr-un text de o carte. Mă voi limita însă, nu la o descriere, ci la o superficială enumerare: mitul alergatului cu cercul (şi cu sârma), mitul colectării de tot felul de lucruri: timbre, cioburi de sticlă, bătălii cu pietre (fiecare grup avea câte o movilă de pietre în dreptul unui stâlp de telegraf şi celălalt grup, la fel, în dreptul următorului stâlp, şi apoi ochirea şi aruncarea), bătălii pe câmpul Dresleucii cu săbii confecţionate din cozi de mătură (de lemn), etc.

G.M.: Locuiţi de ani buni în New-York. Celebra scriitoare americană Susan Sontag spune despre acest megaoraş: „Pentru mine, New-York-ul e ceva ce câştigi, obţii sau alegi. (…) Ceea ce îmi place la New-York este calitatea sa de oraş-destinaţie, de oraş-lume, cu adevărat cosmopolit. New-York-ul este de fapt cel care face America posibilă”. De ce aţi ales New-York-ul şi nu alt oraş american?

Th. D.: Am ales New York-ul pentru că aici am avut şansa să obţin o bursă de studii pentru doctoratul meu american de la Fordham University, New York, şi pentru că în New York se află cea mai mare comunitate românească din SUA şi visam să-mi fac aici parohie, cenaclu, institut, ceea ce am şi făcut.

G.M.: Care este raportul scriitorului Theodor Damian, trăitor în SUA, cu spaţiul natal?

Th. D.:Raportul meu cu spaţiul natal este extrem de strâns. Cât timp mi-au trăit părinţii, indiferent unde m-am aflat, am venit anual la Botoşani. După ce au plecat la Domnul, am venit poate puţin mai rar, dar totuşi am venit chiar dacă pentru o zi sau două, să-mi văd locurile inimii, să întâlnesc câţiva oameni de suflet, să respir aerul copilăriei. Şi în luna martie – când vin în ţară – voi poposi din nou la Botoşani.

G. M.: N-ar fi corect să faci un interviu cu Theodor Damian şi să nu-l întrebi despre revista „Lumină lină”, o publicaţie de succes.

Th. D.: Revista Lumină Lină se află în al 17-lea an de apariţie. O editez trimestrial. Ea se vrea un pod de legătură peste ocean, între românii din SUA şi cei de acasă. Aştept colaborări din partea botoşănenilor! Vă adresez dv. şi colegilor dv. de la Luceafărul un an nou cu cele mai alese bucurii şi frumoase împliniri.

„ Visam deseori că într-o bună zi poeziile eminesciene vor fi scrise în uriaşe cărţi de bronz expuse în pieţele publice…”

           Georgică Manole: Pentru început trebuie să lămurim de ce, încă, „Deşteaptă-te, române!”?
           Vasile Lefter: Când Andrei Mureşan în 1842  scria poezia “Un răsunet”, pentru a-şi îmbărbăta neamul în preajma unor evenimente istorice determinante pentru fiinţa naţionala, nu visa că sintagma “Deşteaptă-te, române” va trece prin vreme, făcând să vibreze sufletul României Mari. Aş vrea să argumentez pe acest “încă” din întrebarea de debut nu printr-o simplă trimitere la dicţionar. Atrag atenţia asupra verbului “a se deştepta”, reflexiv si eventiv. Imperativul şi vocativul din poezia devenită din 1990 imn oferă o conotaţie mai largă.   Deschiderile generoase ale verbului devenit chemare presupun adăugare permanentă a noi experienţe, a noi cunoaşteri. Deşteptarea presupune posibilitatea adăugării, de sporire a gradului de înţelepciune, pe baza trăirilor istorice.
       Când mi-am intitulat blogul folosind versul poetului tribun Mureşan, am vrut sa fiu şi eu o modestă voce care să ţină treaz românismul. Păcat  că încă nu am învăţat destul din zbuciumata noastră istorie, lăsând să ne calce toţi în picioare, să ne fure, să ne mintă, să ne umilească. Pentru toate acestea: “Deşteaptă-te, române”!

G.M.: Se ştie că în tinereţe aţi jucat teatru la Iaşi şi Braşov, sub îndrumarea maestrului Mişu Fotino. Ce imagini v-au rămas din acea vreme?
V.L. : Multe ispite îl pândesc pe bietul muritor! Pentru mine, lumea scenei a fost ca un blestem dulce! Tare norocos am fost in viaţa!
            Prin 1957 eram student la Institutul Politehnic din Brasov. Tatăl meu a dorit mult să mă întorc inginer la Gugeşti. Nu i-am îndeplinit dorinţa, fiindcă altele erau “proiectele” mele. Am reuşit din prima încercare şi imediat după începerea cursurilor universitare am citit un anunţ prin care doritorii erau invitaţi la Casa de Cultura pentru selecţie în trupa de teatru. Se putea să nu fiu curios? Am fost admis de maestrul Mişu Fotino, după cele dintâi versuri recitate, şi distribuit în ” Institutorii”,o piesa a unui german, Otto Ernst. Jucam rolul unui profesor ramolit, cu tabieturi. Am devenit preferatul Maestrului. Piesa a fost jucată chiar pe scena Teatrului de Stat din Braşov. Repetam la “Fântana Blanduziei”, « Înşir’te mărgărite »…   Atras de fascinaţia scenei, am părăsit Politehnica fără să mi se elibereze diploma de maturitate. Era incredibil gestul meu, deoarece la facultate se intra greu, greu de tot. Maestrul voia să dau la actorie. Mă chema acasă, pe Castelului, şi făcea pregătire cu mine. Luciditatea m-a cenzurat şi nu am putut fi convins nici în următorii doi ani pe care i-am petrecut la Braşov, la o Şcoală Tehnică, pentru a scăpa de armată. Am făcut figuraţie la Teatru, jucand în piese cu Dan Puican, Vivi Candrea-Negreanu. Am părăsit Braşovul în 1960, lăsând în urmă trei ani încărcaţi de “acţiune”. Chemarea mea era Filologia! Iată-mă student la UAIC. Iarăşi anunţ pentru echipa de teatru, iarăşi neastâmpăr, deşi trecusem de adolescenţă. Proba de selecţie! Actorul Constantin Dinulescu îşi alegea actorii pentru Formaţia de teatru. Amatori mulţi, dar cine trecuse prin mâinile artistului emerit Mişu Fotino? Doar Vasile Lefter, tânăr cu ifose artistice care s-a prezentat cu un fragment din monologul lui Despot din drama lui Alecsandri. Cei rămaşi la uşă nu ştiau ce se întâmplă. Intrasem în rol şi declamam. Admis şi rol de bătrân amnezic în piesa lui Andrieş,  « Postul de pe strada Rares »!. An de an au urmat alte roluri: în « Siciliana » lui Baranga, în » Ziariştii  » lui Mirodan, în “Anii negri”, toate în regia lui Bopsi, ConstantinDinulescu.
Cred că adevăratul rol mi l-a încredinţat Virgil Costin în parabola « Hei,oameni buni », a unui american. Jucam rolul unui tânar învinuit de viol, închis şi pregatit pentru linşaj. Strigătul “Hei,oameni buni “ revenea cam de 30 de ori în piesă.
          Am repetat mult. Aveam dublură şi s-a decis greu interpretul pentru premieră. De câte ori mi-am spus replicele în drum spre Caminul Târguşor, trecând pe lângă Fabrica de frânghii, nici eu nu ştiu. A fost o premieră fantastică. În final eram împuşcat şi mă prăbuşeam pe gratiile închisorii, murmurând un ultim strigăt de ” Hei,oameni buni”. Şi acum surpriza: un om puternic  s-a urcat pe scenă şi m-a luat în braţe, rostind emoţionat…“dacă mai joci aşa ,ai să mori pe scenă”. Este marele omagiu care mi s-a adus ca actor…de inegalabilul Teofil Valcu!!!

G.M.: Despre cartea dumneavoastră „Eu, cetăţeanul…” s-a spus că este un strigăt, iar despre „Reflecţii” că este un act de comunicare. Credeţi că mai e loc de  civism declarat?
V.L. : Cred că civismul trebuie strigat de când comunicarea prin presa tipărită a scăzut şi vocile civice răzbat mai greu. Tabletele mele publicate în ziarul « Milcovul » ani de-a rândul deveniseră seismograf civic Erau aşteptate şi se făceau pronosticuri privind următoarea înţepătură, încercând să descopere un eventual concitadin vizat alegoric. “Fiziologiile”, pamfletele din “Eu, cetateanul” sau acidul din “Unde dai si unde crapă” stricau vinerea multor cetăţeni “onorabili”. Până la urmă ziarul a renunţat să mai publice astfel de zacherline. S-a stins de tot. Şi tu, Georgică Manole, strigi. Te cenzurează însă ceva interior, parcă o frică de un pericol necunoscut. Cineva trebuie să fie trâmbiţa de alarmă! Pătimirea cântată de Goga e la doi paşi de noi. Să nu renunţi!

 G.M.: Aţi fost coleg de facultate cu Dumitru Ţiganiuc, azi o personalitate culturală importantă a Botoşanilor şi un scriitor citit de toate generaţiile. Ce  vă mai amintiţi despre el?
V.L. :   La începutul răspunsului am două mici observaţii privind conţinutul întrebării. Prima vizează plasarea lui Dumitru Ţiganiuc într-un spaţiu regional restrâns. El nu e doar al Botoşaniului, ci al tuturor românilor. O să mă explic. A doua  corecţie se referă la “Ce vă mai amintiţi despre el?” Se sugerează ca mi-aş mai aminti foarte puţine lucruri. Ei bine, îmi amintesc totul! Am fost cinci ani colegi, prieteni, locatari ai aceluiaşi cămin studenţesc şi chiar ai aceleiaşi camere.  
              Nu mi-a trebuit mult pentru a vedea în colegul meu un împătimit al lecturii si al scrisului. Ceva ne-a apropiat,    creându-ne multe clipe de trăire intelectuală şi sensibilă. Însetat de noutăţile literare din alte spaţii culturale, Dumitru Ţiganiuc mă punea să-i traduc din “Literatura Sovietică”, o revistă care ajungea şi la noi în limba spaniolă. Sunt sigur că mai are şi acum traducerile mele stângace. Era un tânar modest, cu mult bun simţ, introvertit de multe ori, refuzând să răspundă răutăţilor. Eram printre primii cărora le citea poeziile, deşi în aceeaşi cameră cu noi era si Costinel(Calistrat)Costin, preocupat mai mult de critică. Ceea ce ne-a apropiat cred ca a fost sinceritatea şi puritatea comportamentului. Noi nu ne-am certat niciodată. Asta nu înseamna că nu ne şicanam înaintea examenelor încercând să ne enervăm reciproc, prin întrebări la care răspunsul se găsea scris mărunt undeva în josul unei pagini dintr-o bibliografie uitată.   Revenind la plasarea lui Dumitru Ţiganiuc doar în spaţiul botoşănean, i-aş da dreptate unui tânar scriitor si elev al profesorului Ţiganiuc, Dan Lungu, care vorbeste de “bovarismul cultural omniprezent în Botoşani”. Cred, şi am argumente, că lirica lui Dumitru Ţiganiuc nu a fos îndeajuns difuzată la nivel de ţară şi de Europa. Cuminţenia în ale scrisului nu e totdeauna bună. Poezia lui sublimează original o realitate plină de drame şi zbucium. El ştie să preia motive aparent vlăguite şi să le pună în operă cu o trăire devastatoare. Citez doar câteva versuri, dominate de ingambament, pentru a releva intensitatea unei drame colective trăite de generaţii întregi  la vârsta copilăriei. Recunoaşteţi poezia –strigăt “Şi când se-ntorc părinţii / dintre noapte, /copiii-s întrebaţi de cum / şi cât, / iar ei răspund, ca visele, / în soapte, / alunecând în somn cu chei / la gât” ?   Descopăr şi astăzi la colegul meu din frumoşii ani ieşeni aceeaşi autoironie, aceeaşi încrâncenare în a spune stop mediocrităţii din artă şi din viaţă. Privindu-i chipul prezent, mă întâmpină inconfundabila lui privire mirată aţintită spre nicăieri, obosit de prea multele întrebări ale existenţei.

G.M.: Ce nu s-a spus încă, sau nu s-a spus suficient, despre Eminescu?
V.L. : O întrebare capcană? Cine poate să facă un inventar al nenumăratelor articole şi studii despre Eminescu?  De-a lungul anilor s-au spus de toate. Şi bune şi rele! Suntem însă departe de ziua în care Eminescu ne va fi simbol naţional şi universal. Profunzimea scrisului său confirmă reflecţia înaintaşului Grigore Alaxandrescu: “Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat”. Lui Eminescu din programele şcolare eu i-am consacrat întotdeauna ore fără aprobarea nimănui. Uneori am predat un trimestru întreg doar Eminescu şi nu m-au dat afară din învăţământ comuniştii. De fiecare dată soţia mea îmi pregătea un costum negru. Era o adevărată sărbătoare să vorbesc despre Poetul-Lucefăr.  Visam deseori că  într-o bună zi poeziile eminesciene vor fi scrise în uriaşe cărţi de bronz expuse în pieţele publice, astfel încât fiecare român să vibreze cotidian la muzica celestă a versului cu miros de tei. Poate cineva îmi va fura ideea!. Poate la Botosani se va construi  un templu-tezaur ca loc de pelerinaj! O ultimă părere: orice abordare critică a textelor izvorâte din geniul eminescian trebuie să pornească de la sugestiile metaforice date de însuşi creatorul “Luceafărului”.

 G.M.: Sunteţi un devotat al limbii spaniole. De ce ar merita strădania?
V.L.:  Domnule Redactor-Şef, prin unele întrebări îmi reactivezi slăbiciuni pe care credeam ca le-am lăsat în urmă. Cum să răspund la această întrebare fără să o iau barem de la Eva, lăsându-l pe Adam?
Cu limba spaniolă e o poveste lungă, cu urcuşuri şi prăbuşiri. Totul începe prin 1962. De când mă ştiu mi-a plăcut să mă arunc în ape tulburi, în domenii de care alţii fug. La facultate un an am făcut germana şi am luat colocviul cu 10.  Când s-a introdus spaniola am sărit într-o altă aventură. Nu ştia nimeni această limbă, nu erau manuale, nu găseai dicţionare. Era în schimb un profesor, Ştefan Lazăr, un Don Quijote gata să se lupte cu morile de vânt. Cu dificultate s-a format o grupă de amatori. Doar eu am acceptat rolul lui Sancho Panza şi am rezistat, pătrunzându-mă de donquijotism. A fost una din întâmplările frumoase ale vieţii mele. Şi acum Elizia, soţia mea, işi aminteşte de originalul dicţionar alcătuit din fişe ordonate alfabetic înşirate pe nişte sârme. Cuvintele erau extrase exclusiv din cursul dactilografiat al pasionatului Ştefan Lazăr.
Aşa s-au născut pasiunea pentru limba spaniolă şi datoria morală de a face şi eu ceva pentru limba lui Cervantes.  Bucuria studiului mi-a fost umbrită un timp de o mică întâmplare. Am fost chemat la Rectorat să traduc o telegramă venită din Argentina prin care se propunea un schimb de doi studenţi cu Universitea din Iaşi, Fară îndoiala că primul aş fi fost eu!  Rectorul de atunci, nomina odiosa, a refuzat oferta, în spiritul izolarii culturale a epocii. Am pierdut un tren. M-ai intrebat daca limba spaniola merită stradania mea. Da! Este o limbă colportoare a unei mari culturi, locul al treilea în lume ca număr de vorbitori. Elevii mei, sute de tineri din tot oraşul, au fost fascinaţi doar dupa cele 15 ore de curs pe care le-am oferit gratuit. Prin srădania mea am vrut sa restitui puţin din dragostea cu care m-a învătat bunul Stefan Lazăr, o apariţie insolită pe holurile Universităţii. Regrete? Puteam face mai mult. Totuşi nu am depus armele! Mulţi au văzut Spania însoţiţi de mine, mulţi ştiu că la Centrul de Deschidere Hispanica Espana, “se puede aprender un poco de espanol”.

 G.M.: Nu iubiţi Italia de azi, sau mi se pare mie?
V.L.: E prea mult spus că nu iubesc Italia. Nu am văzut decât două oraşe: capitala şi Terni, din Umbria. Voiam o altfel de Romă. Mai primitoare, mai curată, mai modernă. Trecutul faimos prin bătrânele vestigii îl doream să şocheze prin modul de integrare în modern. Locuitorii Romei par plictisiţi, dezinteresaţi de ceea ce au moştenit. Eram obişnuit cu mândria madrilenilor, bucuroşi să-ţi peroreze adevărate lecţii de istorie, mândri de fiecare monument, de oricare loc intrat în circuitul turistic. Roma mi s-a părut prăfuită, neîngrijită, un oraş care nu te cheamă a doua oară dacă ai văzut ce era de văzut. Sigur că Italia nu e doar Roma! Poate voi ajunge şi în alte oraşe cu rezonanţă culturală de excepţie!

 G.M.: Promoţia 1971 a Liceului din Vidra v-a avut ca profesor de  limba şi literatura română şi v-a invitat la întâlnirea pe care a organizat-o după 40 de ani de la absolvire. Ce impresie v-au lăsat foştii dumneavoastră elevi?
V.L. : Întâlnirea cu promoţia voastră, dragul meu Manole, a fost cea mai ieşită din rând, emoţionantă şi revigorantă.
Atâtea lucruri aţi pregătit cu migală, atâta căldură umană aţi iradiat, încât mi-au sporit puterile asemenea legendarului Anteu, care-şi sporea puterile atingându-şi mama, adică Pământul.  Sunt mândru de Promoţia începutului de deceniu opt a Liceului din Vidra, adevărat catalizator al energiilor intelectuale din Ţara Vrancei. Acord cu mult drag asteptatul 10, pe care exigenţa mea de tânăr absolvent al Universităţii ieşene m-a cenzurat întotdeauna, uneori poate mai mult decât trebuie. A fost bine, a fost rău, “Eminescu să ne judece!”
Am reîntâlnit o promoţie dăruită muncii, răbdătoare în obţinerea succesului, o promoţie responsabilă,  dătătoare de speranţa, mărturie că stradania şcolii nu a fost în zadar. Meritaţi într-adevăr să vi se dedice « Oda bucuriei », pe care aţi avut-o laitmotiv în frumoasa zi de 27 august 2011, când am înţeles cu toţii că avem de dus mai departe o stafetă nevăzută spre binele acestui neam coborât din legendă.

 G.M.: Se spune că fiecare sat are „zgomotele” lui aşa cum fiecare casă are „mirosurile” ei. Ce „zgomote” v-au marcat copilăria?
V.L.: O întrebare puţin mai ciudată! Răspunsul i-ar putea ajuta pe specialiştii în psihologie să exploreze influenţa fastă sau nefastă a zgomotelor receptate în copilărie. Este o întrebare care trimite la Proust, preocupat să caute timpul pierdut ,fluxul memoriei fiind declanşat de un anume zgomot.
De când am început să conştientizez contactul cu realitatea, timpanele mi-au fost zilnic încărcate cu zgomotul roţilor de tren şi cu sunetul sirenei de la fabrică, prezentă de luni până sâmbătă de trei ori pe zi.
Casa noastră din Gugesti era cam la 100 de metri în linie dreaptă de calea ferata. Ca navetist la Liceul „Unirea” din Focşani, ştiam totul despre trenuri. După muzica roţilor, recunoşteam felul trenului: personal, accelerat, rapid sau de marfă. De reţinut faptul că ,la câmp fiind, gugeştenii işi potriveau ritmul muncii si al odihnei după mersul trenurilor. Repere erau trenul de la 9 ,trenul de la 1, trenul de la 6. Bineînţeles că descifrau şi sunetul sirenei!

 G.M: Faceţi un elogiu Vrancei, pe care ştiu că o iubiţi foarte mult.
V.L. : Un laudatio pentru Vrancea? De fiecare dată când vorbesc despre Vrancea îmi place să spun lucruri noi. Toate cuvintele frumoase vin din interior. Fără falsă modestie, vreau sa-ţi spun distinsul meu discipol, că de ani buni pe You Tube circulă un documentar intitulat “Vrancea ,carte de învăţătură”. Are vreo 22 de minute şi este un mic omagiu adus unui străvechi ţinut românesc, o adevărată matrice a spiritualităţii afirmată prin mitul existenţei noastre pastorale,“Miorita”. Vrancea istorică e un reper de moralitate şi curăţenie românească. Este un ţinut cu oameni neînfricaţi, dintr-o bucata, duşmani ai imposturii şi laşităţii.
Am intrat în sute de case vrâncene, de la Vidra la Nereju, Herăstrău, Negrileşti sau Tulnici, Câmpuri sau Soveja. Muntele şi-a pus amprenta pe firea vrâncenilor, făcându-i meditativi, reflexivi. Munteanul întotdeauna îşi loveşte privirea de stânca milenară a muntelui. Trebuie să intuiască ce se află dincolo. Pe vrânceni te poţi sprijini în vremuri de cumpănă!

         Acum, ajuns la capătul interesantului demers jurnalistic, vreau sa-ţi multumesc domnule pentru onoarea pe care mi-ai făcut-o găzduindu-mă în paginile unei reviste de cultură pe care am descoperit-o cu mare interes, ca pe o duminică frumoasă, când vrâncenii se îmbracă în haine de sărbătoare şi merg la biserică.

Autor, Georgica Manole

„Consider poezia ca pe un mod de a ne  distanţa de timp…”

Georgică Manole: Al. D. Funduianu eşti, categoric, un poet autentic. Cum te-a ajutat poezia să treci peste vremuri?

Al. D. Funduianu: La una dintre recentele – şi rarele, dealtfel – ediţii ale „Şezătorilor iernii” la care am luat parte, domnul Ţiganiuc mă prezenta, printre altele, ca pe un „poet onorabil”. Am adăugat atunci, fără intenţia de a-l supăra în vreun fel: „da, sunt un poet ce… nu există!”.

Tu, Georgică Manole, văd că mergi chiar mai departe şi spui: „…autentic”. Nu, nu sunt deloc convins! Cred, mai degrabă, că vrei să-mi faci un compliment. Şi, trezindu-mi orgoliul, să-mi adormi vigilenţa. La 58 de ani, am ajuns să mă cunosc, ştiu cine sunt. Ştiu ce pot. Am învăţat să nu-mi fac iluzii. Chiar nesocotind „avertismentul” camilpetrescian: „câtă luciditate, atâta dramă!”

Dar, să răspund şi la întrebare. „Peste vremuri” e mult spus, când vedem – şi simţim bine – că vremurile au fost şi, mereu, sunt deasupra noastră. Consider poezia ca pe un mod de a ne distanţa de timp… Nu ştiu dacă de abandonat, dar e de evitat poezia socială (poate mai puţin cea de revoltă!). Perenă rămâne poezia de idei, filosofică, poezia naturii, a iubirii…

G.M.: Cum se face că deşi scrii, de aproape patru decenii, nu te numeri încă printre membrii Uniunii Scriitorilor?

Al.D.F.: Am mai fost întrebat, nu demult, de Cezar Florescu , dacă mi-am pregătit „dosarul” ( pentru accedere în U.S.R.), iar Petruţ Pârvescu s-a oferit chiar să mă „ajute” în acest sens. Cu condiţia să fac şi eu „ceva”, să devin „mai vizibil” în peisajul literar… Îţi răspund şi ţie, cum le-am spus colegilor mei de cancelarie, dar şi altora: când eram tânăr nici nu m-am gândit că acest lucru ar fi posibil, iar acum este, deja, mult prea târziu! Rămân afară. Altminteri, fără a ţine să fiu original cu orice preţ, mă consolez şi eu cu deja celebra remarcă: mai bine să fiu întrebat de ce nu, decât de ce sunt membru al Uniunii…

G.M.: Apropos de colegii de cancelarie. Se spune despre Şcoala Nr.8 din Botoşani că este „Şcoala cu trei poeţi”. Cum ţi-ai caracteriza rivalii?

Al.D.F.: Nu, nu-mi sunt deloc rivali. Nu avem nimic de împărţit. Ţin foarte mult la ei, îi apreciez, îi respect, comunicăm, ne înţelegem, ne completăm. Colaborând, avem numai de câştigat. Suntem, împreună, parteneri la mai multe proiecte culturale: Concursul de creaţie literară „Constantin Dracsin”, altul de S.F. etc. Mă bucur pentru reuşitele literare, deloc puţine, ale fiecăruia dintre ei.

În plus, anul acesta Cezar a împlinit 40 de ani, iar Petruţ 55. În revista noastră „Din valurile vremii…” am marcat, cum se cuvine, evenimentele!

„Cultura se face prin incluziune” a spus-o la Botoşani, în două rânduri, scriitorul Dorin Tudoran. Noi îl înţelesesem, din prima…

G. M. : Să mai rămânem la şcoală. Ai încheiat, de puţin timp, încă un an la catedră. Cum a fost?

Al.D.F.: Greu, din ce în ce mai greu! Cu fiecare an care trece, cu fiecare generaţie, disponibilitatea copiilor pentru învăţătură, pentru efortul intelectual este în tot mai vizibilă scădere. Cu excepţiile de rigoare, desigur.

În ceea ce mă priveşte, am adunat 36 de ani de muncă, din care exact 20 la Şcoala 8. Atâtea câte au fost, satisfacţiile anului recent încheiat, au venit din faptul că am continuat să lucrez şi cu olimpicii, în cadrul Centrului de Excelenţă pentru Tinerii Capabili de Performanţă, că mi-am recâştigat Gradaţia de Merit („pierdută” în 2010) şi… am fost inclus, de către Inspectoratul Şcolar Judeţean, în „Corpul Profesorilor de Elită”. Sigur, la fiecare dintre „realizările” anului sunt nu doar posibile, ci şi necesare comentarii. Le las în seama cititorului.

G.M.: Nu e prima dată când mă rog de tine să-l „umanizezi”, preţ de câteva rânduri, pe” radical din 2”. Insist, fiindcă am convingerea că eşti singurul care o poate face.

Al.D.F.: „Singurul”… şi încă vreo câteva mii de absolvenţi de ştiinţe matematice. Nu ascund, însă, că îmi place subiectul. Aşadar, hai să încerc, deşi nu văd cum aş reuşi, în doar câteva rânduri, să lămuresc ceea ce la „Matematici Speciale” ocupă o secţiune întreagă şi anume capitolul de „Teoria numerelor”. Voi rezuma, spunând că… Dumnezeu a creat doar numerele naturale! Toate celelalte, numerele întregi, raţionale, iraţional, reale, complexe etc. sunt creaţii ale omului. Ale minţii umane puse la treabă de raţiuni practice imediate.

Referindu-mă la” radical din 2”, acesta există şi a existat dintotdeauna, de când lumea! Era lângă „noi”, ne era aproape, foarte aproape. Coexistam cu el, numai că nu-l … vedeam! Pithagoreicii, înşişi, care erau oameni avizaţi, au rămas muţi de uimire,aflându-l! „Radical din 2” exprimă, de exemplu, lungimea diagonalei unui „ochi de geam”, în formă de pătrat, cu latura egală cu unitatea ( 1 ). Copiii care se joacă, prin pauze ori chiar prin orele de curs, ixând nişte pătrăţele de caiet, nu fac decăt să-l utilizeze, de zeci sau de sute de ori, pe „radical din 2”. Fără a fi conştienţi sau interesaţi de „subiect”. Cu toate că astăzi, demonstraţia existenţei lui, a lui „radical din 2”, ţine de rigorile matematicii gimnaziale. Şi, ca să nu mai lungesc vorba, nu ştiu cum sună în lingvistica altor matematici, dar la noi , la români, să-i zicem „pe faţă” lui „radical din 2” că este număr iraţional, pare nu numai neinspirat, dar şi inuman…

G.M.: Cât este poezie într-o oră de matematică, gândită şi ţinută de tine?

Al.D.F.: Proporţiile sunt variabile. De la o temă la alta, de la o clasă la alta…, dar există destulă poezie în matematică, fără nici o îndoială. Procentele se majorează direct proporţional cu gradul de dificultate şi de abstractizare a situaţiilor problemă de rezolvat.

Cineva spunea că „nu este bun matematician, acela care nu e şi puţin poet”. Nu ştiu ce să zic, ştiu doar că profesând matematica – din şi cu pasiune – aş face orice să pot transmite starea de graţie la cât mai mulţi copii.

G.M.: Crezi că îşi mai au rostul gesturile pline de candoare pe vreme de criză?

Al.D.F.: Dacă întrebarea e o trimitere la cartea mea „A pune în rană candoarea”, îţi voi răspunde astfel: Candoarea este o stare ce ţine de fibra, sau microfibra, din care suntem alcătuiţi. Ţine de locul unde ne-am născut, de modul cum am fost crescuţi, ţine de educaţie. Şi mai puţin de prosperitate sau de criză. Ţine mai mult de individual, decât de social…

G.M.: Ai publicat câteva cărţi de specialitate, ai scris poezie, proză scurtă, umor, ai făcut publicistică. De care „gen” te simţi mai ataşat, care crezi că te reprezintă cel mai bine?

Al.D.F.: Poate o să te surprindă şi pe tine, care, dincolo de dialogul de acum, ştii aproape totul despre mine: după matematică, jurnalismul mi-a dat cele mai mari satisfacţii. În anul 1986, după un stagiu mai mult decât prelungit la Tudora, mi se părea firesc să schimb ceva în viaţa mea. Şi am acceptat propunerea de a candida la singura facultate de profil existentă la vremea respectivă: Facultatea de Ziaristică, de la Ştefan Gheorghiu. Şi deşi instituţia era condusă de Dumitru Popescu ( „Dumnezeu” ), după proba scrisă am avut ghinionul (ori poate norocul!) să-l întâlnesc pe Bratu Păun, adjunctul său, un fel de „Sfântul Petru”. Când a aflat că sunt profesor s-a schimbat uşor la faţă, iar când i-am spus şi specialitatea, aproape că şi-a pierdut cumpătul. „- Şi ce vrea să facă Maximiuc, la Clopotul, cu un profesor de matematică? Să-şi mediteze copiii?!?…” Am înţeles că nu mai avea rost să intru şi la oral. Erau preferaţi tinerii, absolvenţi de liceu, care lucrau în „producţie”.Nu corespundeam…

G. M. : Abandonându-ţi propriile cărţi, ştiu că citeşti mult şi scrii, cu predilecţie, semnale editoriale. De câte ori ai „tras” semnalul şi cum îţi alegi cărţile despre care scrii?

Al. D. F. : Prima carte despre care am scris a fost „Între solstiţii şi echinocţii”, a lui Eugen Mihăescu, în Clopotul, 1979. Era o carte de proză scurtă, povestiri, reportaje. De atunci, să tot fie vreo sută, poate mai multe. Nu le-am numărat, nu ţin evidenţa lor. Cum îmi aleg cărţile? Să zicem că un sfert din ele, după notorietatea autorului. Cea mai mare parte este constituită din cărţile pe care le primesc, direct sau prin intermediari. Am scris despre cărţi de debut şi despre cărţi celebre. Despre autori pe care îi cunosc, dar şi despre alţii pe care nu i-am întâlnit niciodată. Precizez că, deşi îmi exprim şi un punct de vedere, semnalele mele editoriale sunt doar nişte „cronici de întâmpinare” şi nimic mai mult. Fără cea mai vagă pretenţie de analiză critică exhaustivă. ( Nu aştept cuvinte măgulitoare de la cei despre care scriu, chiar dacă acestea vin, independent de voinţa mea).

G. M. : Faci parte din redacţia revistei „Luceafarul”, de aproape doi ani. Ce apreciezi şi ce ai dori să schimbi în conţinutul sau în structura revistei?

Al. D. F. : Văd că ţii neapărat să mă dai afară!… Sunt plusuri evidente, dar şi lucruri de perfectat. Mi-am spus opinia într-o întrunire de redacţie. Altceva nu mai am de adăugat. Şi-apoi, ştii bine ce spunea La Bruyere: „Mare pacoste să nu ai destul duh ca să vorbeşti frumos, nici destulă judecată ca să taci când trebuie!”…

Autor, Georgică Manole

Georgică  Manole: Traian Calancia, să facem cunoştinţă…

Traian Calancia:  M-am născut la 12 noiembrie 1950, în satul Hăneşti, judeţul Botoşani, unde am locuit doar 9 ani. Din 1959 sunt săvinean, aici urmând şi cursurile gimnaziale şi liceale. Am absolvit Facultatea de Matematică-Fizică a  Universităţii „Ştefan ce Mare” din Suceava, am lucrat la catedră 20 de ani, după care m-am reprofilat pe contabilitate.  Sunt căsătorit, am doi copii, nu sunt prins în afaceri. Ca pasiuni: literatura, muzica, pictura şi, bineînţeles, calculatoarele. Sunt foarte tranşant, nu-mi plac polemicile, nu caut gâlceavă nimănui, dar nici nu mă las „călcat pe coadă”, nu ţin la supărare şi nu sunt invidios. Cel mai mare defect al meu este că-i spun omului în faţă ce gândesc, detestând bârfa. Alte defecte nu le discut, pentru că ar însemna să-i privez pe mulţi de plăcerea de a o face.

G. M.: Ai abordat toate genurile literare, însă eu te  percep mai mult ca prozator. Te rog să-mi confirmi dacă este corectă percepţia mea şi de ce o aplecare mai mare spre proză?

T. C.: Cred că mă descurc mai uşor scriind proză, mai ales că subiectele pe care le abordez eu pleacă de la fapte reale, deci sursă inepuizabilă. Versuri scriu doar pentru sufletul meu şi scriu puţine pentru că nu adopt şi nu îmbrăţişez versul alb, nici poezia fără mesaj. Părerea mea este că rima rămâne esenţa poeziei, deoarece un vers alb poate scrie oricine. Ce-ar fi însemnat Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Topârceanu… fără savoarea şi sarabanda rimelor? Cred că nu s-ar mai fi ştiut nimic de ei, cum nimic nu se va şti de sutele de cărţi de poezie care apar ignorând rima şi încercând să-l imite pe  Nichita Stănescu…

G. M.: Crezi că sunt  mulţi  ei care să-ţi împărtăşească punctul de vedere?

T. C.:  Tot ceea ce am spus nu presupune că aş avea şi dreptate, dar cel mai mult mă amuză să citesc cum unii „critici” încearcă „să traducă” mesajul poetului, când, de fapt, nici ei şi nici cititorul (dacă o fi cineva care să aibă plăcerea sau, mă rog, răbdarea să citească până la capăt o astfel de carte) n-au înţeles nimic din amalgamul de cuvinte adunate anapoda, de cele mai multe ori culese cu dicţionarul în faţă, pentru a epata. Dar să nu generalizăm, sunt totuşi multe poezii de acest gen care exprimă cu adevărat ceva şi care plac. Sper că nu am supărat pe nimeni, dar este punctul meu de vedere, repet, fără pretenţia de a avea dreptate.

G. M.: Alături de Costel Zăgan, Isidor Isou sau Costel Pricopie, botoşăneni care au inventat, respectiv, „cezeismul”, „lettrismul” şi „fabula pricopiană” eşti, la rândul tău,un inventator. Ai adus în faţa noastră „cartea cu două titluri”. Mă refer la ce-a de-a doua carte intitulată „Atentat la normalitate” pe coperta 1 şi „Atentat la moralitate” pe cotor. Nu crezi că următoarele cărţi ar trebui să aibă tot două titluri?

T. C.: Poate! Ce-ar fi să întrebăm editorii?

G. M.: De ce în prima carte, „În grădina lui Dumnezeu”, ai intitulat un capitol „Poveşti de adormit adulţii”?

T. C.: Simplu, fiindcă poveşti de adormit copiii există, de ce n-ar exista şi poveşti de adormit adulţii? De adormit vigilenţa adulţilor!

G. M.: Mai crezi că „ ideea contează”?

T. C.: Da! O idee genială poate revoluţiona lumea, o idee proastă o poate distruge. O idee, bună sau rea, presupune un act de concepţie, aplicarea unei idei e doar o chestiune de travaliu, de rutină. Puţini sunt cei care emit idei valoroase, foarte mulţi sunt cei care le aplică.

G. M.: Din punctul meu de vedere eşti un boem. Există o boemă în Săveni?

T. C.: Ca profesor de matematici mi-am format un stil de existenţă foarte organizat. Dar când e vorba de literatură, las pe alţii să constate. Boem? Un cuvânt care sună frumos, dar care ascunde înţelesuri contradictorii.

G. M.: Vorbeşte-mi despre viaţa literară din Săveni…

T. C: Mulţi nu cunosc, dar Săveniul se poate lăuda în acest sens. Rostesc cu mândrie numele a doi „grei”: Cristian Bădiliţă şi Emanoil Marcu., ambii avându-şi rădăcinile în acest târg uitat de lume şi de Dumnezeu. Apoi urmează Lucian Alecsa, Haralambie Holic, Constantin Cojocaru, Iacob Marţuneac, Bogdan Romaniuc sau Costel Geană.

G. M.: O părere despre scriitorii botoşăneni…

T. C.: Am o părere bună. Sunt mulţi buni, dar dezbinaţi de orgolii mărunte. O „râcă” îi macină şi mulţi se lasă acaparaţi de ea.  Îi stimez pe toţi, deopotrivă, dar simt ceva deosebit pentru Gellu Dorian.

G. M.: Ce proiecte de viitor ai?

T. C.: De proiecte nu mă plâng, n-am… la proiecte.

Foto, Agata (22 mai 2011, Iași – Grădina Copou)

Interviu realizat de Georgică MANOLE

,,Pentru scriitori, desprinderea de recent se realizează prin închiderea recentului în pagină”

 Georgică Manole: Sunteţi una dintre conştiinţele şi vocile cele mai autorizate ale democraţiei. Este România o ţară democratică?
 Ana Blandiana: Este o ţară încleştată într-o luptă acerbă între democraţie şi totalitarism. Dacă ştim sau ne închipuim că ştim ce înseamnă democraţia, totalitarismul practicat la noi este un amestec bizar (de fapt, tragic) de corupţie, intoleranţă, manipulare, ură şi facondă populistă, care otrăveşte corpul social şi-l ţine tot timpul sub spectrul infarctului.

 G.M.: Cineva, Dana Diaconu, spunea într-un eseu că „recursul la memorie este inevitabil pentru menţinerea legăturii vitale cu timpul istoric, mai mult sau mai puţin îndepărtat, care este nimicit de timpul ca proces ireversibil, dar în care se află rădăcinile identităţii individuale şi colective”. Alături de Romulus Rusan v-aţi dăruit  realizării unui edificiu al memoriei naţionale. A meritat investiţia?
 A.B.: A meritat, în măsura în care am redat tinerilor de azi şi de mâine, prin Memorialul Sighet, istoria instituţiilor şi mentalităţilor unei jumătăţi de secol. O istorie „care nu se învaţă la şcoală”, dar ale cărei reziduuri le trăim încă. Singurul regret este că acest uriaş efort a însemnat pentru noi, ca scriitori, 18 ani de sacrificii profesionale, căci literatură am reuşit să mai scriem doar în răstimpurile, rare, când ne dădea liber istoria.

G.M.: Mai sunteţi de acord cu mai vechea opinie a lui Alexandru Matei, cum că Ana Blandiana „…ignoră cu superbie ce se scrie astăzi, ce se citeşte astăzi şi cum se trăieşte astăzi”?
A.B.: Nu cunosc această frază . Dacă se referă, însă, la comentariile de pe bloguri, e adevărat, nu am timp să le citesc şi să mă scufund în mlaştinile lor de orgolii şi uri, lipsite adesea de minimul curaj de a-şi spune numele. Citesc în schimb cărţi, multe dintre ele ale tinerilor şi multe dintre ele bune. Şi ştiu ce se întâmplă nu numai în literatură, ci şi în societate, şi nu numai în România, ci şi în lume. Dar, spre deosebire de mulţi dintre cei ce emit asemenea judecăţi, mă interesează, şi ştiu, nu numai ce se întâmplă azi, ci şi ceea ce s-a întâmplat ieri.

G.M.: „Iarna crengile scriu / Poezii japoneze / Cu penel / fumuriu / Pe mătasea zăpezii” este un model, din cele foarte multe, care, alese din poezia Anei Blandiana, ar putea contribui la alcătuirea unui „Manual de iubire a iernii”. Făceţi-ne să iubim primăvara, anotimpul în care v-aţi născut (25 martie 1942).
 A.B.: În volumul meu de proză fantastică „Cele patru anotimpuri” una dintre cele patru povestiri este închinată primăverii. Dacă veţi răsfoi volumul „Ochiul de greier” veţi găsi un şir de poeme dedicate primăverii şi verii, iar una dintre cărţile mele cele mai cunoscute se intitulează „Octombrie, noiembrie, decembrie”.

 G.M.: Aveţi o „reţetă” care să ne ajute să ne vindecăm de „recent”?
 A.B.: Pentru scriitori, desprinderea de recent se realizează prin închiderea recentului în pagină. O terapie din care se naşte uneori chiar literatura.

 G.M.: „Din oglindă mă privea un trup firav / Cu claviatura coastelor distinctă”… Chiar aş vrea să vorbiţi despre copilăria Otiliei Valeria Coman, Ana Blandiana de mai târziu.
 A.B.: Şi despre copilăria mea am scris destul. O povestire se numeşte chiar, cu gândul la Creangă, „Amintiri din copilărie”, alta „Proiecte de trecut”. De altfel, nu spun un lucru nou, orice scriitor îşi are rădăcinile în copilărie. Îmi cer scuze că fac mereu apel la propria mea bibliografie, dar întrebările dumneavoastră mă obligă.

 G.M.: În 1997, la Botoşani, vi s-a acordat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Îi ştiţi pe toţi cei care l-au obţinut de-a lungul timpului. Propuneţi  un nume  căruia să i se acorde acest Premiu în anii următori.
 A.B.: Vă dau două nume de poeţi, care însă vi se pot părea incompatibili: Ion Pop (care face parte din juriu) şi Gellu Dorian (care este sufletul acestei venerabile sărbători, pe cale de a deveni o tradiţie naţională). Nu cred că, ei doi, merită să fie eludaţi şi pedepsiţi astfel, tocmai pentru altruismul lor. Ar fi nedrept.

G.M.: Varujan Vosganian ne-a dat „Cartea şoaptelor”, Irina Petraş ne va da „Cartea viselor”, să aşteptăm de la Ana Blandiana „Cartea somnului”?
A.B.: Am scris un întreg volum „Somnul din somn”. De ce m-aş repeta?

 G.M.: Cititorii revistei „Luceafărul” aşteaptă de la poeta Ana Blandiana un poem dedicat oraşului Botoşani.
 A.B.: Oraşul Botoşani este leagănul lui Eminescu. Ce poet român ar îndrăzni să-i încalce teritoriul?

 Microinterviu cu scriitorul Gellu DORIAN,

iniţiatorul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”

Aţi iniţiat, aţi muncit mult, v-aţi legat iremediabil numele de Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Nu demult, s-a încheiat cea de a XX-a ediţie a celui mai prestigios şi râvnit premiu pentru poezie, din România.

 - Cum apreciaţi evoluţia Premiului, de-a lungul celor 20 de ediţii desfăşurate până acum? Sunteţi mulţumit de ecoul naţional / internaţional al Premiului? În momentul lansării, mizaţi pe un asemenea succes? Aţi avut vreo clipă îndoieli?…

- Dacă nu aş fi mizat pe un real succes al acestui premiu, nu în timp, ci de la început, nu
m-aş fi gîndit să iniţiez un astfel de eveniment, cu toate că îndoieli existau şi printre cei mai buni prieteni, care, totuşi, au fost alături de mine, aşa cum, de la început, a fost alături regretatul Laurenţiu Ulici. Prima ediţie, după cum se ştie, a demarat cu o…amînare, din cauza unei neexplicabile (şi neexplicate nici atunci) atitudini a regretatului eminescolog si om de cultură Petru Creţia, stabilit la acea vreme la Ipoteşti. Petru Creţia era ales preşedinte al juriului. Şi cu o noapte înainte s-a retras, negirînd acordarea premiului poetului Mihai Ursachi. Încît, Laurenţiu Ulici, de comun acord cu organizatorii, a decis ca premiul să se acorde aceluiaşi poet în ianuarie anul următor, stabilindu-se astfel ca premiul să se acorde de fiecare dată pe 15 ianuarie a fiecărui an pentru anul precedent. De atunci nu au mai fost disfuncţionalităţi, decît doar în ceea ce priveşte atitudinea vanitoasă a unor consilieri locali care doreau să facă parte din juriu. Or din juriu nu puteau face parte decît mari personalităţii ale criticii literare româneşti, profesori universitari din mari centre culturale ale ţării. Acest lucru a conferit premiului prestigiu şi greutatea pe care le are acum. În rest, totul a mers ca pe roate. Niciun primar nu s-a pus contra acestei idei, ci toţi primarii care s-au perindat pe la primărie  au preluat totul de la ediţie la ediţie, fiind siguri că un astfel de brand le asigură o imagine naţională puternică. Şi aşa a fost cu trecerea timpului. Cele XX de ediţii explică de la sine puternica imagine naţională a Botoşanilor prin acest premiu şi prin faptul că cei mai buni poeţi români contemporani îşi aduc onoarea succesului lor onoarei urbei care l-a dat României pe Eminescu. În rest, ceilalţi cîrcotaşi pot scrîşni din dinţi pînă la gingii.

Rar mi-a fost dat să aud / să citesc vorbe de mai frumoasă şi meritată apreciere la adresa cuiva, aşa cum vi s-au adresat dumneavoastră, de către o pleiadă de personalităţi de vârf ale culturii române, începând cu criticii: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Mircea A. Diaconu, ca să amintesc doar câţiva. La aceştia aş adăuga lista integrală a celor 20 de Cetăţeni de Onoare ai Poeziei (…).

- Câtă forţă lăuntrică îţi trebuie, cât echilibru sufletesc este necesar pentru a gestiona asemenea aprecieri şi, mai ales, pentru a rămâne, pe mai departe, acelaşi scriitor şi om deosebit, Gellu Dorian?

- Uite, mie personal nu-mi plac astfel de encomioane, astfel de ditirambi. Tot timpul am avut de a face cu prejudecăţi care m-au umilit la maximum, însă nu le-am luat în seamă, le-am ignorat. Încît acum sunt călit şi pentru astfel de laude, laude pe care nu numai eu le merit, ci toţi ceilalţi care s-au implicat de-a lungul anilor în organizarea acestui premiu. Nu am fost niciodată un arogant, nu mi-am însuşit munca altora; am fost de fiecare dată corect, exact şi cinstit cu cei care au pus umărul, dar la fel de onest şi cu cei care m-au acuzat şi insultat de fiecare dată, fie în ianuarie, fie în iunie, de parcă erau programaţi cu umorile de fiecare dată în acele perioade, cînd veneau la Botoşani mari personalităţi ale culturii române, şi pentru că ştiau că aici, printre alţii, organizez şi eu aceste manifestări. Nu este puţin lucru să cîştigi în mod concret şi pe drept încrederea unor mari nume ale culturii româneşti în zilele noastre, cînd nu eşti sigur dacă nu cumva în spatele unor chestiuni ce par serioase se ascunde, în fond, o băşcălie. Eu am luat totul în serios, nu am privit acest fenomen ca pe un joc în care intru şi eu şi mai chem şi alte nume grele să-mi facă jocul. Dacă ar fi fost aşa, totul s-ar fi dus de rîpă. În rest, eu îmi scriu cărţile cu aceeaşi seriozitate, cu aceeaşi detaşare de tot ce se spune bine sau rău despre mine. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest echilibru.

 Pentru realizările şi meritele dumneavoastră, cred că oricare dintre cei care au fost, în seara zilei de 15 ianuarie, în sala Teatrului „Mihai Eminescu”, v-ar desemna  – fără rezerve – Personalitatea culturală a Anului, la Botoşani. Chiar dacă, din 2011, nu a trecut decât ceva mai mult de o lună…

- Vă aşteptaţi la o asemenea oportunitate, ivită chiar de Ziua Culturii Naţionale? Ce ziceţi de această propunere / sugestie? Cine credeţi că ar trebui să o audă?

- Nu înţeleg despre ce fel de oportunitate este vorba? Dacă este vorba de Ziua Culturii Naţionale, 15 ianuarie, ziua oficială a naşterii lui Eminescu, atunci aceasta a venit foarte tîrziu şi într-un moment neprielnic. Dovadă şi slabul ecou naţional al acestei zile, sărbătorită doar cum se cuvine la Botoşani, nu şi în alte mari centre culturale, prin lipsa totală de fonduri, prin alocarea unor sume mici de către ministerul de resort. Instituţiile implicate în marcarea acestei zile, de data aceasta, ca de altfel de fiecare dată la Botoşani, au fost Primăria Municipiului Botoşani, Consiliul Local Botoşani, Consiliul Judeţean Botoşani, Teatrul „Mihai Eminescu” , Memorialul Ipoteşti-Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” şi nu în ultimul rînd Fundaţia Culturală „Hyperion-CB” Botoşani, care au făcut ca şi de data aceasta totul să iasă bine. Editarea colecţiei de carte de poezie „Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, pe care au susţinut-o financiar Primăria Municipiului Botoşani şi Fundaţia Culturală „Hyperion-CB”, va rămîne ca reper în istoria literaturii române şi, evident, acum a însemnat apogeul acestui premiu, care, astfel a marcat cum se cuvine şi Ziua Culturii Naţionale, cum de altfel şi spectacolul „Cetăţeni de onoare ai poeziei”, regizat de Ion Caramitru, în care au evoluat actori ai teatrului botoşănean. În rest, nu urmăresc niciun fel de oportunitate şi nici nu voi ţipa niciodată în urechea cuiva cu astfel de chestiuni care să-mi aducă mie nu ştiu ce onoruri. Nu este treaba mea o astfel de chestiune şi, pur şi simplu, nici nu mă interesează!   

 - Sper că, printre cititorii noştri, se află (şi) oameni care vor aprecia – aşa cum se cuvine – atât oportunitatea întrebărilor, cât mai ales sinceritatea şi fermitatea răspunsurilor / opiniilor exprimate în acest microinterviu. Mulţumesc foarte mult, pentru amabilitate, domnule Gellu Dorian! Cu prietenie şi deosebită consideraţie…

IONEL BEJENARU

„Densă, tumultuoasă, ca fapt istoric şi culise, studiul istoriei

Botoşanilor mi-a fost şi îmi este în măsură, dominându-mi conştiinţa şi energiile”

Georgică Manole:  Există voci care pun întreaga activitate a lui Ionel Bejenaru sub presiunea pozitivă a unor nevoi pragmatice, aşa cum există mult mai multe voci, printre care se numără şi a mea, care îl poziţionează sub semnul unor nevoi pur cognitive. Ce le răspunde Ionel Bejenaru?

Ionel Bejenaru: Hotărât lucru, stă în picioare a doua variantă, în virtutea ei făcând din cunoaşterea istoriei Botoşanilor o pasiune, trebuinţa mea pasând-o şi altora, fie şi pentru faptul că nu doar eu sunt singurul botoşănean pe lume. Densă, tumultuoasă, ca fapt istoric şi culise, studiul istoriei Botoşanilor mi-a fost şi îmi este în măsură, dominându-mi conştiinţa şi energiile.

G.M.: Ultima perioadă din istoria culturală a judeţului Botoşani se caracterizează şi   printr-o „ploaie” de monografii. Ai ocazia să  elogiezi  autorii unora dintre ele.

I.B.: Am făcut-o şi o fac întotdeauna cu plăcere, dar şi cu respect. De departe tronează între ele operele de gen monografic ale bunilor, dragilor mai vârstnicilor şi, din nefericire, dispăruţilor mei prieteni Aristotel Crâşmaru, Ştefan Ciubotaru, Gheorghe Amarandei şi Paul Şadurschi. Sunt opere care au valoare şi perenitate.

G.M.:  Într-o monografie trebuie să iasă în evidenţă distincţia dintre izvoarele istorice primare (directe) şi literatura secundară. Nu crezi că în majoritatea monografiilor apărute procentul e net în favoarea celei de-a doua categorii,  aspectul conducând la o  diminuare a credibilităţii faptelor prezentate?

I.B.: Întrebarea se justifică, conducând la ideea dificultăţii elaborării unor asemenea lucrări monografice, majoritatea, chiar marea majoritate, editate în ultimele două decenii, excelând prin preponderenţa literaturii secundare, dictată, am putea spune, de o criză de timp, de dorinţa autorilor de a-şi vedea opera pe piaţă rapid, din varii motive, din posibilitatea mai facilă a acoperirii unor capitole mai dificile şi mai sensibile din construcţia lucrării. Ei, ca o scuză, merge reflecţia – „Timpul n-a mai avut răbdare”. Oare?

G.M.:  Nicolae Iorga spunea că pe primul loc în cercetarea istorică trebuie să fie „elementul sufletesc”, apoi „elementul moral”, ambele secondate de „adevărurile mari, esenţiale, care răsar din cercetarea unor părţi din istoria lumii”.  Algoritmul propus de  Iorga se poate aplica şi monografiilor?

I.B.: Să o luăm metodic. „Elementul sufletesc” transpare din legătura dintre autorul monograf şi aşezarea care face obiectul studiului său, presupunând dragoste de loc, devoţiune, ataşament, ideală fiind condiţia de fiu al ei, de profesor în slujba ridicării condiţiei satului sau oraşului, în slujba educării a generaţii şi generaţii de localnici. „Elementul moral” dă credibilitate sporită lucrării, îndepărtând suspiciunile relative la interese băneşti, de concurenţă, de „desfiinţare” a unor înaintaşi sau contemporani. Desigur, valoarea operei o asigură probitatea ştiinţifică, asigurată, la rându-i, de cercetarea asiduă, poate peste limita obişnuitului, de neodihna autorului şi a scrisului său, mereu receptiv la noi informaţii, mereu în postura de corecţie, până la finiş, când „adevărurile mari, esenţiale” sunt gata să se confrunte cu cititorii.

G.M.:  Un citat dintr-un eseu scris de prof. univ. dr. Codrin Liviu Cuţitaru: „Există la ora actuală, în cultura română, o iresponsabilitate faţă de Eminescu, şi nu numai faţă de Eminescu, ci în general, o iresponsabilitate faţă de valorile care au construit identitatea noastră de comunitate, identitatea noastră naţională în ultimă instanţă, în istorie”.  Deşi la nivelul  Botoşaniului există o responsabilitate faţă de Eminescu, Iorga sau Enescu, nu crezi că există o foarte mare iresponsabilitate faţă de Ion Pillat?

I.B.: Sunt ferm convins de aceasta. Se raportează la nivel naţional, cât şi local, botoşănean. Cândva, ante `89, am orânduit în Miorcanii copilăriei poetului, pe moşia înaintaşilor săi Pillateşti, o Colecţie Muzeală. Nu mai este. La Miorcani desfăşuram importante colocvii literare „Ion Pillat”. Nu mai desfăşurăm. Împreună cu Cornelia Pillat, nora Poetului şi soţia scriitorului Dinu Pillat, fiul său, cu Monica Pillat, fiica Corneliei Pillat, profesor universitar, cu nume marcante în literatura română, visam frumos la viitorul operei pillatiene, prefigurând că secolul XXI va fi secolul său. Nu a fost (încă) să se împlinească. Cornelia Pillat, reputat istoric de artă, nu mai este. Nu mai este nici vecinul Miorcanilor de peste Prut, marele Grigore Vieru, din Pererita de vis-a-vis. Nu mai sunt , La Botoşani, nici Colocviile „Ion Pillat”…

G.M.:  Ce preocupări majore  au dominat copilăria lui Ionel Bejenaru?

I.B.: La capitolul „majore” înscriu setea de lectură, fie la lampă şi lumânare, curentul electric fiind o problemă, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu mergându-mi la inimă, ca lectură.  Cu faimosul „Decameron” m-a prins domnişoara profesoară Eufrosina Costeschi, eminentă profesoară de limba şi literatura română şi de limba franceză, citindu-l sub bancă, în clasa a VI-a, drept pentru care mi-a chemat părinţii la şcoală.  Înscriu setea de istorie, în bună parte datorată profesorului Aurel Dorcu, profesor emerit, încetat nu demult din viaţă.  Înscriu setea de geografie, alimentată de profesorul Vasile Arnăutu, datorită căruia am devenit membru al Asociaţiei Filateliştilor din România – Filiala Botoşani, suficient pentru media 10 la geografie, că doar prin filatelie puteai şti mai bine ca oricine statele lumii, ca şi evenimentele. Mai înscriu şi prezenţa la serile de basm, realizate în organizaţia de pionieri, despre care am scris, atunci, în „Scânteia pionierului”. Mai înscriu – aveam 10 ani – vizionarea la Teatrul „Mihai Eminescu”, în toamna lui 1958, la redeschiderea de după război, a primului spectacol, „Mielul turbat” de Aurel Baranga. Era momentul când o întreagă promoţie IATC debuta la Botoşani, ulterior devenind mari nume ale teatrului românesc – Ion Dichiseanu, Margareta Pogonat, Nae Floca-Acileni, Corneliu Revent, Sergiu Tudose, Stelian Preda ş.a. Înscriu, tot la „majore”, drumeţiile prin împrejurimile Botoşanilor, la Rediu, Baisa, Agafton, de Duminica Mare, cu părinţii. În rest, ca „minore”, zburdălniciile cotidiene ale copilăriei, într-un oraş plin de molozul de după război, de praful străzilor, de căruţe sau sănii, după anotimp.

G.M.:  Eşti perceput ca un specialist  în biografia lui George Enescu. Ce se poate reţine din copilăria acestui genial compozitor, dirijor şi interpret?

I.B.: Socot, la George Enescu, esenţială, primordială, vitală, relaţia sa cu destinul. Să se prăpădească, până la el, şapte frăţâni, la vârste fragede, iar el să meargă înainte, să supravieţuiască, să dăinuie, să prindă culmile vieţii şi ale artei înseamnă Geniu. Credinţa puternică a mamei şi a tatălui i-au fost aripă ocrotitoare, i-au înlesnit urcuşul şi drumul spre Glorie.

G.M.:  Aştept  de la tine o epigramă tare, dedicată lui Gheorghe Hreapcă.

I.B.: „ Aş spune şi n-ar fi o dramă, / De azi  `nainte, jos, tu, şapcă, / De-aş întâlni o epigramă / Mai bună ca a mea, la Hreapcă”.

G.M.:  Ce reproşezi profesorilor de istorie de azi?

I.B.: Limitarea strictă la litera manualului, neglijenţa cultivării memoriei elevului, neparticiparea la aniversări / comemorări importante din istoria ţării, cel puţin, tendinţa de marginalizare a marilor opere culturale româneşti şi universale, nefolosirea lecturilor istorice…

G.M.: Ce are bun revista „Luceafărul”, ce i-ar mai trebui?

I.B.: Bun: valoare globală, inedit, creaţie, punerea în lumină a trecutului cultural şi istoric botoşănean, afirmarea de talente, prezenţa diasporei, insolitul cultural, semnul lui Eminescu, fenomenul cultural al prezentului, ţinuta grafică. Ce i-ar mai trebui: spirit critic, polemic, chiar; popularizare şi penetrare mai bună la nivel de judeţ; întâlniri cu cititorii; găzduirea unor opinii, la nivel de rubrică.