ÎNTRE DOUĂ CLIPE

Pretutindeni făclioara
Unei vieţi se tot iveşte
Şi oricând, pe orişiunde,
Alta poate se sfârşeşte…

Şi nimic, mai niciodată,
Din tot ceea ce apare
Nu a primit veşnicia,
Ci doar amânare…

Deci, în vreme ce noi
Avem soarta comună,
Ne rămîne doară viaţa
Să o facem mai bună.

De suntem negri ori albi,
Ori mongoli de suntem,
Unii tari, alţii mai slabi,
Drepturi toţi avem.

Şi atunci, pentru ce
Unii drepturi răpesc,
Vinovată e culoarea
Ori că ei nu gândesc?…

Ce e rău, ce e bine,
Ce-i al lor şi ce vor,
Când menirea e aceeaşi
Peste tot, a tuturor!…

Or, născându-se omul,
El se naşte mai dator
Să-nfrăţească vieţi,
Nu să facă omor.

De a merge înainte,
Nici cum în regres,
Niciodată pe loc,
Dimpotrivă,… progres.

Fericită să facă
Toată specia lui,
Asta-i datoria sacră
Şi menirea omului.

Mai târziu sau mai devreme,
Altora lasă-vom locul;
Ţelul e să facem bine,
Cât se poate, întru totul!

Pentru ca urmaşii noştri,
Când cu timpul se vor naşte,
Întrebându-se-n curând,
Doar atunci ne vor cunoaşte.

Şi chiar dacă noi ne naştem
Toţi egali din prima clipă,
Chiar din clipa următoare,
Altă clasă se-nfiripă.

Pe principii imorale,
Ca la zar cade sorocul,
Poţi să ai minte cu carul,
Decisiv e tot norocul.

Şi cum degetele mâinii
Sunt atât de diferite,
Tot astfel şi soarta noastră
Calcă uliţi ne-mplinite.

În zadar muncim cu sârg,
Tabla de valori e spartă,
Viaţă noastră-i ca un târg,
De cei mari negociată.

Şi în van te lupţi s-alungi
Nedreptatea şi prostia,
Voi cei mici rămâneţi slugi,
Iar cei mari – tot cu hoţia !

Şi în timp ce tu îţi numeri
Vârsta vieţii de îndată,
Din clepsidra vieţii tale
Apa scade până seacă.

Fiindcă moartea şi hormonii
Mut lucrează, dar cu zel,
Ne e dat să nu cunoaştem
Ultima zi de… apel.

De la colţ, moartea-ţi rânjeşte
Şi târcoale-ţi dă mereu,
Iar tu speri că are milă
Pentru tine Dumnezeu.

Şi tot speri o amânare
Cineva să ţi-o ofere,
Dar atunci când sună ceasul
N-o primeşti, oricât ai cere.

Şi cu cât muncim mai mult,
Mai puţin luăm la plată,
Legea este inversată,
Lenea-i mult mai căutată.

Nu contează de eşti mare,
De eşti mic ori eşti oribil,
Pân’ la urmă, toţi plecăm
Pe un drum ireversibil…

Orişicât de mare-ai fost,
Galonat ori om de vază,
O movilă de ţărână
Peste tine se aşază.

Importantă nu este moartea
Şi nici cine-aifost,
Important este răspunsul
De ai trăit cu vreun rost.

Fiindcă-n lume în zadar
Nu e făcut mai nimic,
Chiar şi trântorul are
Rostul său definit

Chiar şi piatra încrustată,
De muşchi ori cu var,
Are scopul important –
De simbol, ori de hotar.

Chiar şi pomul ce în viaţă
Nu a dat nici o roadă,
Murind se transformă,
Deseori, în podoabă.

Dar noi, fiind oameni,
Aşa mari între toate,
Nu-i păcat să trăim
Fără scop, pentru moarte?!
25 ianuarie, 1979