Veşnicia: În creierul lipsit de memorie îşi face loc trăirea veşniciei. Veşnică-i doar bogăţia imaginaţiei. Absurdul: Sunt două porţi ale universului: absurdul şi sublimul. Lumina creierului poate pătrunde sublimul. Să zicem că, prin absurd, spiritul de după moarte va trăi. Este ceva invizibil. Va avea formă? Va avea creier, ochi şi glas? Şi mai presus de toate, durerea care să-l pătrundă? Cine poate privi această risipă?  

  Ador prostia omenească Şi-n fiecare porumbelDin gura care dă să nască Tot mai semeţ s-arată EL.  

  Mai în ziare, pe la colţuri, Şi ades fără motiv, Fac unii să pară totul Exploziv.  

      Abureşte un vânt peste ţară  Foarte mult aşteptat şi dorit,  Şi nădejdea la stropii de ploaie  Printre paşnicii nori s-a zorit.    

  Adelina Neascșu De strajă Se lasă noaptea pe masa tăcerii,Peste zăpada fierbinteŞi stau licuricii pe culmea visării,De strajă peste cuvinte. La poarta sărutului stau legi prohibite,De strajă peste pajişti ce dor.Doar licuricii au voie să intre,Şi ei… doar în noaptea cu dor. Alerg la coloana cu vârf ascuţit,Să prind o fărămă de vis.Străjerii m-au prins, m-au lovit,Dar dorul mi-a rămas neatins. Pot fi mii de păsări de foc temerareŞi năzuinţe, tot atâtea, pot fi!Dor liber de străji, ca mine nu areNimeni, nicicând, oricât ar iubi.              ... 

 Jurnal 1978 †Mihai Munteanu   Duminică, 29 ianuarie Spre Botoșani, merg cu autobuzul condus de Toderiță Chiorescu, fratele prorectorei Helena Puha și al lui Iliuță, inginerul de la Popăuți. Ședința de cenaclu e la Casa Corpului Didactic. Participă și directorul Dumitru Atudoroaie, profesor de istorie. Citesc: Constantin Zăgan și Marcel Ciucașu (elevi). Se pare că scriu binișor, au har poetic. Mergem apoi la Rapsodia, unde îl cunosc pe Mihai Marciuc, maiorul poet. Seamănă la chip cu Dragoș Vicol și chiar aduce puțin cu Mihail Sadoveanu. Facem o vizită maiorului acasă... 

ENS AMANS – Sentimentul românesc al dragostei. Mythos şi Eros (fragment)                        Dumitru LAVRIC   Dacă pentru Omul Tradiţiei, încadrarea în mentalitatea colectivă care îl precedă semnifică o virtute, calea către aceasta nu este decât mitul care este un sistem eficient de modelare căci conţine un model exemplar al activităţilor umane fundamentale, din acest punct de vedere protagoniştii cuplului erotic fiind actanţi eterni într-un travesti particular situat geografic şi temporal, actanţi care se supun mesajelor colectivităţii prin ceremonialurile... 

Pe când se potcoveau puricii cu potcoave de argint şi broaştele aveau păr pe limbă, auzit-am de un moş bătrân care nu avea pe lumea asta decât două lucruri: feciorul şi un motan. Pe flăcău îl chema Ion, iar pe motanul cel negru şi neastâmpărat îl chema Culiţă, însă toţi îl strigau Liţă. Erau atâta de săraci, că nici muştele nu trăgeau la casa lor, că nu aveau ce găsi măcar să-şi lingă picioarele ori să-şi ungă trompele cu ceva. Într-o zi de toamnă, când frunzele îşi schimbă culoarea şi păsările se pregătesc să plece în ţările calde, pe când... 

(…) La Pădureni, Alecu şi familia sa au rămas peste noapte în casa cumnatului său Toma, doctorul veterinar. De fapt, nu era casa lui. Învăţătorul Andrei Livadaru construise în sat o şcoală mare şi, când a terminat-o, a constatat că nu sunt destui copii în Pădureni ca să o umple. De aceea jumătate din şcoală a ocupat-o doctorul veterinar, iar cealaltă a rămas cu destinaţia iniţială. Un sentiment de uluială l-a stăpânit pe Alecu din momentul când Lizaveta l-a întrebat unde vor dormi în Pădureni. Chiar aşa! Unde? s-a mirat Alecu şi a intrat cu maşina în curtea... 

După ce au stricat casa părintească din Pădureni, el şi fratele său Costache, Alecu Stigleţ, s-a mai întâlnit de trei ori cu tatăl său mort. Aşa spuneau oamenii. Sau, cel puţin, aşa povestea Nicolae Păun, deşi el unul nu cunoştea motivele pentru care Alecu l-a căutat pe Ion Stigleţ. Împrejurările care au înconjurat aceste întâlniri, aşa cum o bucată de aur înconjură o piatră preţioasă sporindu-i frumuseţea, îi erau, de asemenea, necunoscute. Se pare, însă, că Alecu Stigleţ nici n-a dorit să-l întâlnească pe tatăl său după moarte. Se temea şi acum... 

Uimirea din dimineaţa prelungă cînd, pe neaşteptate, te surprinde capodopera finală a strădaniei de o viaţă: apusul astrului de deasupra casei tale. Iisus de-aş fi, nu te-aş chema la mine. Nu ştiu ca mîntuirea să fie fapta bună pe măsura oricui. Nu mi-i uşor a crede că autorul unei poezii e omul ce va muri curînd, nu mi-i uşor a crede că cel care a scris-o e încă în viaţă. Păcatul tău te face mai de înţeles, aşezîndu-te în rînd cu lumea. Viciul comun te înjoseşte, coborîndu-te între nemernicii de care nu mai scapi. Conştiinţa de sine, înviere... 

În gară nu era decât un singur tren. Şi ăla de marfă. Pe sub osiile maronii, nişte guguştiuci se chinuiau să adune grăunţele scurse din vagoanele, la fel de maronii. Gara era maronie, la fel indicatoarele ceasului atârnat de un lanţ maroniu, care în loc de 10 arăta 11. Pe spaţiul de aşteptare din apropierea şinelor stăteau părăsite, dar totuşi aliniate, cinci bănci verzi (sâc!), că pe a şasea odihnea o tânără, să fi avut vreo 27 ani, numai bună de întrebat. Fix la ora 11 şi 17 minute, pe ceas, de după colţul gării se desprinse din întuneric o mică cometă,... 

„Noaptea-i pe sfîrşite, apropiatu-s-a ziua. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armura luminii.” Apostolul Pavel   Tot ce există are un sens iar întîmplarea este o necesitate încă neexplicată; încerc că aplic acest principiu şi în cazul analizei sărbătorii, pe care o desfăşor în continuare pe două coordonate: morfologia (interpretarea formelor) şi fenomenologia (abordarea esenţelor); sper ca în acest fel să pregătesc o concluzie a întregului studiu şi să formulez şi o ipoteză în legătură cu viitorul sărbătorii,... 

Atîta gîndesc cum să fac o masă din stejar, de se alege praful. Frămînt ideea pînă o stric şi tot  nu-i destul de bună să devină fapt cînd lumea e plină cu idealuri cîrpite de mîntuială. Pînda bolnavă presimte inevitabilul ca şi făptuit iar realul mi se confirmă în apatia generală faţă de minuni, semn de omni-impotenţă. Regretă, debilule, ulcerul păzitor al virtuţii. Sînt şi vicii de neatins: cele ce-ţi cer tărie de taur. Tocmai îndoiala mea puternică îl convinge uşor. Mă scoate din sărite cum acceptă atît de repede dubiul care pe mine mă cocoşează...