Ionuț CARAGEA: Poeme din volumul ,,Cer fără scări/Ciel sans escalier”, editura eLiteratura, Bucureşti, 2014

Disconnect

şi dacă pică serverul mai sunt poet?

şi dacă pică brusc internetul în toată lumea

cine va mai auzi de mine?

 

mi-ar plăcea să se dea o lege

prin care să se interzică poezia în locurile publice

să te duci în locurile special amenajate

cu un creion şi o foaie de hârtie

să scrii numai pentru tine

ca şi când poezia ta

ar fi un inel de logodnă

sau o promisiune de iubire

 

mi-am rănit sufletul pe hârtie

într-o baltă de cuvinte

tu îi spui clişeu

deşeu sau pur şi simplu vorbărie

 

în timp ce poezia este o trecere de pietoni

între viaţă şi moarte

 

sau un mistreţ fugărit de alice

într-o pădure virgină

 

ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire

ci o dedicaţie pentru Dumnezeu

care uneori îţi pune palma

pe frunte, femeie

 

chiar dacă viaţa înseamnă un spital

în care oamenii te tratează

cu pastile de sictir

în timp ce moartea inventariază suflete

 

dacă ar pica internetul

aş merge cu picioarele goale prin ţărână

să simt trupul rece al înaintaşilor mei

sau m-aş tunde zero

să nu-şi dea nimeni seama

cât de frumos ninge

 

aş renunţa la această vorbărie

şi ţi-aş trage un şut

acolo unde te doare cel mai tare

să-ţi arăt cât de mult te iubesc

 

m-am născut pe Google

toată lumea ştie

şi tot caut, tot caut locul

în care să mă spovedesc

 

Cer fără scări

 

poţi să priveşti aşa la Cer

ca înecatul la suprafaţa apei

nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână

 

poţi să priveşti aşa la Cer

ca la o ţesătură fină de stele

cu care moartea-ţi acoperă ochii

nimeni, dar nimeni nu-ţi întinde o mână

 

şi mai poţi să priveşti aşa la Cer

ca la tavanul vecinului de deasupra

care se uită la tavanul vecinului de deasupra

 

Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj

într-un Cer fără scări

 

Inimă cu perucă

 

cuvintele sunt decoraţii obţinute

în războaiele minţii

şi fiecare-şi construieşte-o legendă

în jurul propriului nume

şi fiecare-şi dă întâlnire cu moartea

cel puţin o dată în viaţă

rupând o legătură romantică de lungă durată

cu boala, tristeţea, mizeria şi alte amante perfecte

şi ochii lui Dumnezeu care sunt peste tot

şi ţi-e imposibil să scapi de privirea lor insistentă

şi cauţi soluţii inovatoare

să te ascunzi mai bine în tine

până şi inima ta poartă perucă

până şi pentru călătoria din vise

ai nevoie de ghid

 

Niciodată nu luăm moartea în serios

 

niciodată nu luăm moartea în serios

această prezenţă invizibilă

care ne locuieşte în fiecare clipă

 

oricât de pustii ar fi vieţile

ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă

ne dăm întâlnire cu umbrele

şi mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor

 

ajungem să credem că singura iubire

a fost să ne doară ceva

un semn divin, o judecată cu porţile sărutului închise

 

niciodată nu luăm moartea în serios

fiorul acela ce trece prin şira spinării

ca o cădere în gol în propriul vis

în clipa aceea când atingem pământul

şi totul se cutremură

chiar şi pământul dinlăuntru

 

mergem încolonaţi, oameni şi umbre

fiecare ne dorim să fim altceva

într-un final şi unii şi alţii

suntem îngeri şi păsări negre

pe cerul din gura unui mort celebru