Irina Lucia MIHALCA

Glasul inimii

Prin desprindere tot mai înalte ziduri se înalţă,
tot mai departe le duci şi te duci.
Dureri pe care să le înţelegi,
risipindu-le apoi. Simţi asta?
Priveşti tot ce porţi clipă de clipă?
O legătură profundă ne uneşte,
a crescut şi s-a maturizat,
o nouă formă de viaţă am atins,
pătrundem în lume
şi lumea pătrunde în noi.
Fiecare suferinţă e un adevăr,
încearcă cu disperare
să ajungă cunoscut,
un timp nou dintre moarte
şi noua naştere, naşterea noastră.
Am venit de departe, de atât de departe,
dintr-o iubire cu mult mai vastă,
ieşind din timp,
din infinitul literelor şi semnelor,
un cifru e-n toate
din marea matrice a verbului
în care se scrie întreg universul,
din marea carte a lumii
un fragment din omul care suntem!

La un moment dat sari în gol,
cu unica dorinţă de a te ridica,
e dificil, dar e singură şansă
să afli dacă poţi să zbori.
Am zburat şi zburăm departe,
liberi de această lume.
Există o dragoste
dincolo de dragostea
care ne-a fost dată s-o-nvăţăm
îmbrăţişând întreg universul.
Şi tu eşti universul!

Merităm această iubire indestructibilă
şi focul ei sacru spre libertate,
spre lumină, spre noi!
Dincolo de veşmântul trupului
este veşmântul de lumină.
Eşti de o frumuseţe care
irupe din interior,
aproape de durere, omule!
A venit timpul să creşti,
eşti liber, eşti Tu,
urmează-ţi glasul inimii!
Vei merge acolo unde trebuie să mergi,
cu picioarele pe pământ
şi inima în stele.
Eşti om, eşti viu, eşti frumos! Eşti divin!
Toate slăbiciunile fac forţa noastră,
ai o forţă incredibilă, altfel
nu depăşeai obstacolele, nu ajungeai aici.
Să rămâi mereu viu, aşa cum eşti!

Să cauţi frunzele de salcâm noi înverzite
şi să asculţi ultima frunză ce-ţi zice!
– îmi şopteşti în zbor…