S-a împlinit, în ziua de 3 ianuarie, un secol de la naşterea unuia dintre cei mai importanţi oameni de cultură botoşăneni ai epocii contemporane, profesorul, scriitorul, cercetătorul şi nu în ultimul rând, eminescologul I.D.Marin.
Născut în localitatea Stânceşti, din apropierea Botoşanilor, dublu licenţiat, în anul 1940, al Universităţii din Cernăuţi: română – istorie şi pedagogie – sociologie, cu aptitudini care-l recomandau pentru o strălucită cariera universitară, I.D.Marin a ales să-şi lege destinul de satul natal, unde a trăit şi şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii sale.
A fost un eminent profesor şi pedagog, şi spre deosebire de cei mai mulţi dintre colegii săi, a desfăşurat o asiduă muncă de cercetare, concretizată în colecţionarea de vestigii ale trecutului, de la silexuri paleolitice şi ceramică neolitică, la documente medievale şi numismatică şi în elaborarea a numeroase studii şi comunicări ştiinţifice.
Prezent la cele mai importante manifestări ştiinţifice organizate de filiala botoşăneană a Societăţii de ştiinţe istorice şi filologige, printre ai cărei membrii fondatori s-a numărat sau de Muzeul judeţean de istorie, I.D.Marin s-a remarcat prin înalta ţinută ştiinţifică a comunicărilor sale şi prin noutatea punctelor de vedere aduse în tratarea subiectelor abordate. In mod deosebit, s-a distins prin studierea vieţii lui Mihai Eminescu, a legăturilor sale cu Ipoteştii, rodul cercetărilor sale constituindu-l cărţile “Eminescu la Ipoteşti”, apărută în anul 1979 la Editura “Junimea” din Iaşi şi “La Ipoteştii lui Eminescu”, rămasă în manuscris, care l-au consacrat ca pe unul dintre cei mai importanţi eminescologi români.
Cu siguranţă, evenimentul căruia îi dedicăm rândurile de faţă, va fi marcat de instituţiile de cultură ale judeţului şi de mass-media locală, care vor prezenta, sub varii aspecte, personalitatea comemorată. În completarea celor ce se vor spune şi scrie, propunem cititorilor lectura unui interviu acordat de I.D.Marin scriitorului Dorel Schor, pentru ziarul “Clopotul”, din 5 august 1971, în care, profesorul de la Stânceşti, sintetizează cele mai importante realizări ale sale pe plan ştiinţific, cele care, în fapt, i-au conferit locul pe care-l are în istoria culturală a Botoşanilor. - Sânteţi un om “bântuit” de pasiuni. Ce v-a plăcut, de când şi de ce?
– Am pornit de la o carte filosofie – “Teoria ondulaţiilor universale” a lui Vasile Conta, acum vreo 40 de ani. Aşa am descoperit filosofia, mai bine-zis, un îndemn spre filosofare, pentru a citi filosofie. Am descoperit că poţi filosofa fără a fi filosof. Şi un ţăran în capul ogorului poate face filosofie. Dar prima mea pasiune a fost pentru compuneri, încă de la şcoala primară. Apoi la Şcoala normală din Botoşani, am primit şi un premiu pentru aşa ceva. Ţin minte şi acuma, mi-am cumpărat o pereche de ghete, “Învierea” lui Tolstoi, două prăjituri şi am reparat o hodoroagă de bicicletă cu banii aceia. Apoi am dat diferenţa de liceu şi bacalaureatul cu George Murnu, la Iaşi. M-au pasionat şi de aceea am studiat, româna cu istoria şi pedagogia cu sociologia. Am terminat cu “foarte bine” şi iată-mă cu două licenţe. Au vrut să mă oprescă asistent universitar dar…
– Ce lucrare aţi pregătit pentru doctorat?
- O temă mai puţin obişnuită. Eu sânt un om al satului. Am ales subiectul “Cum îşi cresc ţăranii copiii”. Am folosit o bibliografie foarte vastă, internaţională, pentru că m-a interesat fenomenul de pretutindeni. Ţăranii îşi educă copii de mii de ani fără cărţi de specialitate şi n-o făceau rău. Am tipărit şi lucrarea de licenţă intitulată: “Pedagogia lui Creangă”.
– Vă propun o trecere în revistă a lucrărilor tipărite, într-o ordine, pe cât posibil, cronologică… De pildă pe teme pedagogice…
– La Botoşani în “Revista şcolii” am publicat o primă lucrare, apoi alta în “buletinul “Eminescu”. Am publicat în revista “Făt Frumos” şi în “Revista de pedagogie”, mai târziu la revistele “Studii şi articole de istorie” şi “Limba şi literatura românâ”, în volumul “Botoşani – istorie şi contemporaneitate”.
– Sânteţi fără îndoială un om legat de sat. S-a văzut aceasta şi în preocupările dv.de cercetare?
– Am publicat un studiu intitulat “Evoluţia ţărănimii botoşănene între 1864 – 1907”, studiu care vine cu brazdă nouă în istoria de la împroprietărirea de la 1864 şi până la răscoală. Alt studiu se ocupă de de primii 30 de ani din viaţa şcolilor comunale din judeţul Botoşani. Documentele mi-au relevant nişte lucruri formidabile despre iniţiativa dom-nitorului Cuza şi dorinţa inimaginabilă de a învăţa a ţăranilor de pe la noi. Şi iarăşi, am o lucrare intitulată “Contribuţii la studierea curţilor domneşti din Moldova”.
– Moldova, dar mai ales Botoşaniul şi nu odată comuna în care trăiţi, au stat în centrul atenţiei dv. Ce alte lucrări, publicate sau nu, v-au solicitat în anii din urmă?
– Poate o să vă intereseze o lucrare, pe care o am în manuscris, despre „Curtea domnească de la Botoşani ca centru militatr”. Sau poate „Rolul Flămânzilor în răscoala de la 1907”. Am mai scris despre „Folclorul în opera lui Tiberiu Crudu” şi despre „Rolul politic al familiei Arbore în istoria Moldovei”.
– Aveţi o anumită metodă de lucru? Vă propuneţi cu precădere anumite teme pe care le urmăriţi apoi?
– Sânt unele idei pe care le urmăreşti mulţi ani, de multe ori se conturează pe parcurs, apoi nu-ţi mai dau pace. De pildă, lucrez acum la un studiu „Ipoteştii şi Eminescu”- temă care mă preocupă de prin 1940. O să-mi spuneţi că s-au scris câteva cărţi pe tema asta. E adevărat. Dar nici una n-a venit de la izvoare, referindu-ne chiar la propriu aici.Mă bazez, 90 la sută, pe material inedit în această monografie. Şi veţi vedea, se vor corecta multe din cele spuse despre Eminescu.
– Aţi cercetat numeroase documente, aţi purtat o vastă corespondenţă, de mulţi ani, cu nume sonore din istoriografia literară. Aceste scrisori au desigur astăzi o valoare documentară, sânt o dovadă de preocupare, de legături cu cărturarii moldoveni.
– Da… Păstrez printre altele, scrisori de la Tiberiu Crudu, Artur Gorovei, Emanoil Bucuţa, Scarlat Callimachi, Al. Husar, I. Neniţescu, Dumitru Furtună, Leca Morariu şi alţii. Au fără îndoială o valoare documentară şi sânt destui autori de monografii de prin Bucureşti, care vin să le citească…
– Spuneţi-mi câteva cuvinte despre „Monografia comunei Stânceşti” care constituie o preocupare mai veche a dv.
– E o lucrare bazată în totalitate pe material de arhivă. E multă muncă, există doar atâtea domenii, e nevoie de hărţi, istoria are meandrele ei. Aş fi împărţit bucuros hamurile, dar am tras singur. Am câteva subiecte şi pentru monografia Botoşaniului, pe direcţii care n-au fost încă cercetate. Iorga spunea că fiecare petec de pământ îşi are o istorie a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de iubire ca s-o înţelegi. Mă gândesc cumva să folosesc aceste lucruri ca motto la monografie.
– Aş avea o ultimă întrebare. Aveţi două licenţe şi preocupări care v-ar fi îndreptăţit la o carieră universitară. Consideraţi faptul că aţi locuit întrega viaţăla ţară, ca pe un apostolat?
– Apostolat am făcut la Agafton şi la Baisa cu ani în urmă, când m-am ocupat de toate, de pildă am văruit cu mâna mea şcoala. Apoi n-a mai fost apostolat. La Suliţa, unde am stat o vreme, am pregătit elevi cu care mă mândresc. Nu mi-e ruşine când mă uit în urmă. In zilele noastre, nici vorbă nu mai poate fi de izolare într-un sat. Pot, de aici, face cercetări de arhivă, ajung la mine toate cărţile care mă interesează, am liniştea care-mi trebuie pentru lucru. Toate sânt frumoase, dacă-ţi plac. Mie îmi place aici!
P.S. Intrebările reporterului, n-au făcut referire, la modul în care I.D.Marin a fost perceput de contemporanii săi. Intrucât, din modestie, intervievatul n-ar fi făcut nici o trimitere la aprecierile asupra activităţii sale, Dorel Schor îşi încheie interviul cu dedicaţia lui Augustin Z.N.Pop pe volumul „Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu”:
„Scumpului coleg, profesorul I.D.Marin din Stânceşti, cu caldă preţuire pentru ştiinţa sa istorică, pentru harul său didactic, pentru colaborarea şi omenia sa superioară – aceste pagini din al doilea tom al „contribuţiilor” care îl citează cu autoritate şi condescendenţă, semn al devotamentului perfect şi al omagiului”.

,,Să păzim cu grijă ștergarul!” Un îndemn al neobositei muncii depuse de Steliana Băltuță, etnograf- muzeografă, pentru a da publicului larg un splendid album, un studiu autentic despre o tradiție autentică. Albumul intitulat ,,ŞTERGARUL POPULAR, UTILITATE, DECOR, RITUAL” a apărut la Editura Agata, în decembrie 2011, cu sprijinul Muzeului Județean de Istorie Botoșani, respectiv al doamnei Lucica Pârvan, directoarea instituției.

Din prefața autoare, în română și engleză, și explicațiile imaginilor prezentate, înțelegem ușor că ștergarul a avut și are, în primul rând la sate, diferite rosturi în gospodărie. Cel mai des, ștergarile sunt folosite la acoperirea unor alimente pregătite, când, în funcție de modelul cusăturii, broderiei sau ale firelor țesăturii, dau o încărcătură afectiv – spirituală cu diferite sensuri, uneori chiar magice. O mare valoare artistică o au ,,(…) ștergarele brodate cu diferite păsări pereche, afrontate: cocoşi, privighetori, păuni, papagali, păsări care în simbolistica populară reprezintă sufletele celor plecaţi dintre cei vii, celor care altădată făceau parte activă din comunitatea sătească, înainte de dispariţia lor, între stele. (…)”.

Îndemnul de a păstra, ca o dovadă că Steliana Băltuță prețuiește arta și tradiția populară a neamului nostru, îl deslușim clar din finalul prefeței: ,,(…) ştergarul, ca piesă etnografică, este de o complexitate nebănuită în viaţa spirituală a comunităţii săteşti de altădată, astăzi fiind păstrate doar reminiscenţe, repetate automat, fără a se şti să se mai dea o explicaţie măcar apropiată de manifestările ritualice arhaice. (…)”. În casele țărănești și în cadrul culturii populare autentice ,,(…) ştergarele au avut un rol şi un loc bine stabilite (…)” și că acestea sunt (…) un document de civilizaţie etnografică românească.”
La toate acestea se adaugă modul inspirat cum minunatele imagini ale pieselor de tezaur au fost selectate și așezate în album, marcând, astfel, valoarea grafică a publicației.

Felicitări Doamnei Stelian Băltuță, felicitări conducerii Muzeului!

Albumul se găsește, pentru cei interesați, la standul Muzeului Județean Botoșani.

Sensibilitatea, gustul pentru frumos și grija pentru tradiția populară în preajma sărbătorilor de iarnă sunt elemente care marchează viața și activitatea unor oameni. Totuși, doar unii au puterea și darul ceresc de a-i uimi pe cei din jur, într-un mod cu totul strălucitor și încântător, în asemnea momente. Acestea sunt înfățișări și farmece cu o anumită semnificație din viața Doamnei Maria Moisoiu, autoare a trei volume de poezii. Colaborând pe parcusul anului trecut cu Domnia Sa, nu a trecut cu vederea ca la Sărbători să ne colinde (R. Luceafarul), așa cum știe cel mai bine s-o facă: un poem – colindă așternut pe hârtie și așezat la vedere într-un coș (paner) plin cu mere, nuci, colaci, vin de al nostru de la țară, busuioc și un veritabil ștergar legat de toartă.
Forța obiceiului este mare! Gestul potrivit înveselește și sensibilezează pe oameni!
Mulțumim, multă sănătate, putere de creație și La Mulți Ani, adevăratei Doamnei!

Pe când românii îşi căutau cărarea spre Unire şi carul soartei nu părea a se lumina, încât şi cărturarii şi plugarii îşi încălzeau prin doine şi balade zilele şi nopţile, visând la norocul sperat, într-un mijloc de ianuarie, a răsărit Luceafărul!
Despre miracol aflăm dintr-o proză a lui Geo Bogza (1908-1993), om şi scriitor de stânga, frate cu Radu Tudoran (Nicola Bogza), cel care a călătorit prin lume, „cu toate pânzele sus”. Aflăm, astfel că Dumnezeu şi Sfântul Petru au coborât printre muritorii români şi, la o vreme de seară, au cerut loc de „mas” la poarta unui biet sătean.
Au fost primiţi cu bunăvoinţă, li s-a oferit loc de odihnă în „casa cea mare”, fiind şi ospătaţi cu lapte cald şi mămăliguţă fierbinte. A doua zi, dimineaţa, tot după ce au fost omeniţi cum se cuvine, li s-au dat în traistă şi câteva mere, pentru a-şi potoli setea la drum. Atunci, Sfântul Petru i s-a adresat Atotputernicului: Doamne, ce le putem da acestor oameni ca să-şi poată vedea sufletul lor atât de simţitor şi generos? A chipzuit Dumnezeu, cât a durat ziua şi … l-a dat pe Eminescu! Prin el, românii să-şi poată cunoaşte sufletul. Şi au trecut de atunci 162 de ani! În 1949 Mirea Eliade ne spunea: „El, şi numai el ne-a ajutat să ne înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi români”.
Despre creaţia sa poetică s-a aflat în lumea largă, fiindcă opera i-a fost tradusă în mai toate limbile de circulaţie mondială.
În ultimii ani este mai intens analizată activitatea publicistică a poetului în cei şase ani de efort fizic şi moral, depus la ziarul „Timpul” din Bucureşti. Talentul poetic, gândirea filozofică şi nelimitata putere de a călători prin istoria lumii îl aşează printre cele mai de seamă personalităţi creatoare. Volumele (9-13) de publicistica ce conţin articole de o analiză profund realistă a situaţiei sociale, economice şi politice din România acelor ani, ne prezintă un Eminescu, adevărat slujitor de ţară, trăitor în zilele noastre. În ziarul „Timpul” din 9 iulie 1880 scria: „E dovedit că şcolile rurale scad. În patru ani au scăzut cu 900 şi mai bine … Ce trebuie să înveţe mojicul carte! Dacă patrioţii nu ştiu carte, începând de la miniştri şi generali, apoi ţăranul să ştie gramatică şi aritmetică, să-l întreacă pe … Nu se poate una ca asta!” Aflăm că şi atunci erau foarte activi baronii locali, dintr-un articol din 29.03.1880: … „în realitate nu mai există adminstraţiune, judeţele sânt abandonate cu desăvârşire în exploatarea a vreo câţiva deputaţi, sateliţi ai guvernului … „Dă-mi, să-ţi dau – iată morala guvernanţilor de astăzi”, scria jurnalistul Eminescu.
Într-un alt articol din 5 sept 1880, constată interesele străinilor în a ne controla viaţa economică şi pare că ar vorbi chiar de subiectul nostru fierbinte – Roşia montană: … „foile oficioase visează a dezgropa movile de aur din Carpaţi, pentru a ne îmbogăţi peste noapte. Dacă veţi descoperi chiar munţi de aur, care împing la lene, în locul cărbunelui de pământ, care împinge la muncă, cu acest sistem nu vor fi ai noştri” (conservatorii)!
Şi la împrumuturi repetate şi la creşterea mortalităţii, şi la necinstea voturilor din Parlamentul de atunci se opreşte Eminescu în publicistica sa.
Sunt triste dovezi ale neîmplinirii noastre şi este dureros că şi după atâţia ani, fenomenele se repetă. Nu e de mirare că a plătit atât de scump în lupta pentru adevăr şi interesul naţional, trăind doar 39 de ani. Şi nu e de mirare că unii „elitişti” de azi îşi permit să spună că poetul … „e îngropat sistematic într-un morman incult de exaltări şi temenele…” (Pleşu). Emil Cioran avea dreptate spunând că Eminescu e „cel pe care şi Budha ar fi gelos”.
Din câte omagii i s-au adus poetului, unul cu totul deosebit i l-a adus … Pădurea! Atât de dragă lui! La a 50-a comemorare, în iunie 1939, tocmai în Ţara Oaşului, la Porţile Someşului, ostaşii Diviziei a 20-a Infanterie, în frunte cu comandantul lor, generalul Georgescu P., şi-au manifestat prin efort admiraţia plantând o pădure de 10.000 de puieţi, cu numele Eminescu (Ghe. Istrate – 1983)
Într-o largă poiană ce se putea vedea de departe, au săpat, au adus puieţi de brad, din toate pădurile din jur, pe cai şi pe asini şi au sădit o pădure cu numele poetului, în toate zilele lor de repaus. Astfel, că numele poetului, s-a ridicat din pământul nostru matern, prin tulpini semeţe colorând reînvierea întregii naturi. Pădurea există. Ne trebuie doar aripi s-o privim de sus. Luceafărul se află deasupra ei, iar ziua lui de naştere, 15 ianuarie, a fost declarată „Ziua Culturii Naţionale” (Legea nr.238/2010), în semn de recunoştinţă faţă de cel care cu harul său a înălţat rostire românească.
Ce-ar fi dacă împăduririle din această primăvară ar dărui Poetului Mihai Eminescu, o mică plantaţie cu Tei, cum a înnobilat ruşii locul natal al lui Esenin, cu mestecenii pe care i-a purtat în suflet?

Ion Mircea (n. 1 septembrie 1947, Sărmaș), poet și scriitor român, este unul dintre membrii fondatori ai grupării și publicației studențești de cultură “ECHINOX” (1968).
Activitate
• Este laureatul pentru poezie al primului Festival național studențesc de literatură (București, 1969). A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, secția română-italiană. *Devine membru al Uniunii Scriitorilor (1979) și, ulterior, membru în Consiliul ei de conducere (între anii 1998 – 2002). *În 1990, prin ordin semnat de Andrei Pleșu, Ministrul Culturii, este numit redactor-șef al revistei “TRANSILVANIA” din Sibiu. În același an, este ales ca Secretar al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor. *Ca vicepreședinte și apoi președinte al Centrului European de Poezie și Dialog Cultural Est-Vest “Constantin Noica” din Sibiu (organism înființat printr-o rezoluție a Adunării Generale a Parlamentului European), a organizat două ediții ale Festivalului European de Poezie: prima, în 1992, cu tema “Încotro satul?”, desfășurată în România și Belgia, iar a doua, în 1995, cu tema “Cele două Americi – O viziune poetică”, desfășurată în România, Belgia, Olanda și Spania. *Din anul 1999 se stabilește în București. În același an e cooptat ca membru în Consiliul de administrație al “CopyRo”, Organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, București. În prezent e director în cadrul Institutului Cultural Român.
• Semnează poezie, teatru, scenarii (radiofonice și cinematografice), proză, eseu, critică literară, traduceri (din limbile italiană și franceză), literatură pentru copii.
• A publicat volumele de versuri: ISTM (1971), TOBELE FRAGEDE (1978), COPACUL CU 10.000 DE IMAGINI (1984), DIE WÜRDE DER ROSE /DEMNITATEA TRANDAFIRULUI, volum antologic în limba germană, traducere de Reimar Alfred Ungar (1989), PIRAMIDA ÎMPĂDURITĂ (1989), POEZII, antologie de autor (1996), ZALESNENÁ PYRAMIDA A INE BASNE, volum antologic în limba slovacă, traducere de Ondrej Štefanko (2000), ȘOCUL OXIGENULUI (2002), POROROCA, antologie de autor (2004).
• Este coautor (alături de Eugène van Itterbeek) al volumului EUROPA ȘI AMERICILE – O VIZIUNE POETICĂ (Editura Cartea Românească,1994).
• Poemul “CORABIA LUI NOE” a fost pus în scenă, în regia colectivă și interpretarea Companiei Thespis din Timișoara, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (1997).
• Basmul NU AM NUME sau PERECHE ÎN CĂUTAREA UNEI INIMI a stat la baza scenariului radiofonic PERECHE ÎN CĂUTAREA UNEI INIMI (dramatizare: Claudia Tița, regia artistică: Cristian Munteanu), producție a Teatrului Național Radiofonic pentru Copii (București, 1997).
• În 1998, piesa NOE CARE NE STRĂBATE MEMORIA E O FEMEIE e onorată cu Premiul UNITER pentru “Cea mai bună piesă de teatru a anului”, distincție acordată de Fundația “Principesa Margareta a României”. În anul următor, piesa vede lumina tiparului la Editura Unitext.
• Traduce din limba italiană OMUL BIZANTIN, antologie de studii de istoria mentalităților, coordonată de Guglielmo Cavallo, care apare la editura Polirom, în anul 2000, cu o postfață semnată de Claudia Mircea-Tița, și OMUL SECOLULUI AL NOUĂSPREZECELEA, coordonat de U. Frevert și H.-G. Haupt, care apare la aceeași editură, în anul 2002.
Cea mai recentă apariție editorială a autorului este OCOLUL ROMÂNIEI ÎN 80 DE POEME. Cu un jurnal de bord de Ion Mircea (Editura Media Pro, 2005). Are sub tipar, la Editura Corint, o antologie de poezie Nichita Stănescu.
• Este coordonator al volumelor: Rugăciunea TATĂL NOSTRU. Tâlcuiri de Părintele Galeriu (Editura Harisma, 2002), Cu Părintele Galeriu între Geneză și Apocalipsă. Convorbiri realizate de Dorin Popa (Editura Harisma, 2002), Cartea celor nouă Fericiri. Tâlcuiri de Părintele Galeriu și Părintele Galeriu, Astăzi (ambele apărute la aceeași editură, în 2004) etc.
• Este autorul piesei în trei acte Iisus Nazarineanul (regia artistică: Gavriil Pinte), producție a Teatrului Național Radiofonic (București, 2004).
• Din anul 2000, este titular al rubricii de critică literară “Poemul de duminică”, ulterior al rubricii “Punctul de raster” (din “Ziarul de duminică”, supliment al “Ziarului financiar”) și al rubricii “Cu ochii larg închiși” (din “Ziua literară”, supliment al cotidianului “Ziua”).
• Pentru volumul COPACUL CU 10.000 DE IMAGINI, autorul a obținut Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor (1984). În același an, a fost distins cu Premiul special pentru poezie al revistei “Luceafărul”, iar revistele “Amfiteatru” și “Viața studențească” l-au declarat, în urma unui sondaj național, “Cel mai popular poet român al anului 1984”.
• Antologia POEZII primește Premiul SOROS al Uniunii Scriitorilor (1997), iar volumul de versuri ȘOCUL OXIGENULUI, Premiul Asociației Scriitorilor din București (2003). Pentru același volum a obținut alte patru premii: Premiul pentru poezie al revistei “Ateneu” (Bacău, 2003), Premiul pentru poezie al Festivalului “Emmia” (Deva, 2003), Marele premiu al Festivalului “Dafora”, acordat de redacțiile publicațiilor de cultură din Transilvania și Banat (Mediaș, 2003) și Marele Premiu pentru poezie al Festivalului internațional “Lucian Blaga” (Cluj-Napoca, 2004).
• Poeziile autorului au fost traduse în peste 15 limbi străine.
• Ion Mircea este nominalizat pentru Marele Premiu Național de Poezie “Mihai Eminescu”.

Pe ritmuri de vacanţă, în Transilvania, atrasă de aerul medieval – pigmentat de elemente baroce, neoclasice şi gotice – am îngăduit nu demult pe aleele din Târgu Mureş. Oraşul, conservator numai la prima vedere, îşi dezvăluie încet farmecul, lăsându-ţi senzaţia pătrunderii într-un spaţiu al unei aristocraţii încă vii.
Cum însă timpul pelerinului îmi era încorsetat de rigorile vieţii rostite în fugă, am căutat să surprind ceva din gustul secret al acestei perle transilvănene. O biserică veche din lemn mi-a atras privirea, dar cu siguranţă n-aş fi păşit înăuntru, dacă tricolorul nu mi-ar fi zâmbit de lângă clopotniţă. Aşadar, cu smerenie, am intrat în lăcaşul de cult – modest, dar solemn – şi-am descoperit o istorie care a revelat, într-un creuzet spiritual, mărturii despre axul întregitor al culturii române – Poetul Mihai Eminescu.
Chiar de la intrarea în biserică, o inscripţie precizează: ,,În drum spre Blaj, mai 1866, Mihai Eminescu este adăpostit în pridvorul bisericii de lemn din Tîrgu Mureş”; mai jos, sub un minuscul tablou alb-negru al bisericii, cuvintele Poetului ne proiectează într-un univers concret, cu uşoare accente romantice: ,,…şi m-am covrigat în clopotniţă cu dinţii clănţănind şi muiat până la piele; părul meu cel lung îmi cădea în ochi, mânuţele mele slabe şi reci le băgam tremurând în mânecile ude. Aşa am stat toată noptea.”
Şi pentru că întâmplarea sau, poate, entitatea care trece dincolo de cursul empiric m-a călăuzit spre urmele trecerii lui Mihai Eminescu în Târgu Mureş, voi îngădui puţin asupra istoricului bisericii din lemn – Biserica Ortodoxă ,,Sf. Arhanghel Mihail”, folosindu-mă de datele fotocopiate în spaţiul sacru.
,,A evocat-o Mihai Eminescu, a remarcat-o Nicolae Iorga, o zăresc şi astăzi trecătorii ce se opresc să-i admire frumuseţea dăruită de meşterii anonimi, iar credincioşii îşi găsesc în ea liniştea în comuniunea cu Dumnezeu. Vrednică de însemnat în condică, nu prin mărime şi strălucire, ci prin cei 204 ani încrustaţi în lemnul înnegrit de vreme, Biserica de lemn ,,Sf. Arhanghel Mihail” din Tîrgu Mureş îşi dezvăluie trecutul celor dornici să-l cunoască.”
Ar fi interesant, desigur, să reproduc în totalitate istoricul acestei biserici româneşti, zămislite la sfârşitul secolului al XVIII-lea, într-o perioadă în care constrângerile feudale asupra iobagilor din Transilvania erau crunt plătite – în februarie 1785 – de Horea şi Cloşca, care, alături de Crişan, au fost exponenţii răscoalei ce le poartă numele. Mă opresc însă din evocare, lăsându-i cititorului posibilitatea de a se înfrupta din spiritualitatea locului, atunci când timpul şi … bugetul îi vor fi aliaţi de nădejde. Un amănunt, de final, pentru cei care ar fi tentaţi ca, într-un viitor turism cultural, să includă şi Biserica de lemn ,,Sf. Arhanghel Mihail” din Tîrgu Mureş: ,,clopotul cel dogit”, despre care Mihai Eminescu scria că ,,gemea bolnav în turn”, în timp ce ,,toaca se izbea de stâlpii clopotniţei” se află în pitoreasca localitate Papiu Ilarian din judeţul Mureş, pe cursul superior al râului Lechinţa.
… Iată cum, descifrându-l pe Eminescu, ne descoperim Ţara!

Oraşul Brăila este unul dintre oraşele importante ale ţării noastre care a avut norocul să-l aibă ca oaspete pe Mihai Eminescu, unde fratele său, căpitanul Matei Eminovici, a lucrat şi locuit o bună perioadă de timp în acest oraş- port la Dunăre.
Mihai Eminescu a trecut de cel puţin de două ori prin oraşul Brăila; prima dată cu trupa de teatru condusă de Iorgu Caragiale, în vara anului 1867, şi a doua oară în 1869, în drum spre Galaţi, cu trupa de teatru condusă de Mihail Pascaly.
În turneul de teatru din anul 1867 pe care trupa lui Iorgu Caragiale o întreprinde prin mai multe oraşe din Muntenia a fost cuprins şi oraşul Brăila, unde s-au dat câteva reprezentaţii în Sala Teatrului Naţional, a cărui baze le pusese în 1852, Constantin Halepliu. Spectacolele s-au dat în sala Ralli, care din 1860 fusese luată în primire de Fany Tardini, actriţă cu care Eminescu plecase în turneul din Ardeal, în anul 1865.
Trupa lui Iorgu Caragiale, care în vara anului 1867 dădea câteva spectacole la Giurgiu, rămâne fără sufleor şi îl găseşte pe Eminescu în port, cu un geamantan de cărţi, citind din Schiller. Eminescu acceptă postul de sufleor în trupa lui Caragiale, fiind bucuros că va face o muncă mai plăcută decât verificarea baniţelor cu grâu în port.
Din trupa lui Iorgu Caragiali făceau parte o serie de actori rămaşi fără contracte, precum: Alecsandrina Teodorescu, Ecaterina Dumitreasca, Anetta Constantinescu, Lina Popescu, muza reală care l-a vrăjit cu frumuseţea ei pe Mihai Eminescu, Susana Caminschi, Şt. Mihăileanu, G. Brătianu, Găvănescu şi alţii.
Piesele jucate în acest turneu se găsesc transcrise de Eminescu în Manuscrisul românesc 3215 din colecţia Bibliotecii Academiei Române: Smeul nopţii de Hipolite Lucas, vodevilul Margo Contessa, traducere din franceză de T. Profiriu, O palmă, comedie bulevardieră franceză, Fundarea mănăstirii Argeş de Ioan Pennescu, Rigoletto de V. Hugo, Jertfa lui Avram şi Rezbelul cel mare de la Skafia.
În luna iunie 1869, trupa lui Pascaly, în drum spre Galaţi, unde trebuia să prezinte o serie de spectacole, trece prin oraşul Brăila. Chiar dacă trupa nu a dat spectacole şi aici, actorii au poposit pentru odihnă şi au vizitat oraşul. Trupa este însoţită de Mihai Eminescu în acest turneu prin Moldova, care a cuprins oraşele Galaţi, Iaşi, Cernăuţi şi Botoşani, la finalul căruia Eminescu va rămâne la Ipoteşti. Acest turneu este consemnat în revista ,,Familia” nr. 24/15 iunie 1869 din Oradea:,,D-l M. Pascaly cu trupa sa petrece la Galaţi, de unde va merge la Iaşi, şi de acolo va veni prin Bucovina în Transilvania şi Banatu” şi în ,,Curierul de Iaşi” nr.25 din 22 iunie 1869.
Este posibil ca Mihai Eminescu să mai fi trecut prin Brăila şi altădată, ştiind că Matei, fratele poetului, a locuit în Brăila în perioada 1880-1887, într-o casă de pe bulevardul Carol la nr.174. El era sublocotenent în Regimentul V de linie al Garnizoanei Brăila. La Brăila Matei Eminovici se căsătoreşte cu profesoara Matilda Ilian Iosifescu, cu care a avut doi copii, pe Victor şi Lelia. Victor Eminescu va deveni avocat, practică jurnalistica şi de la el ne-a rămas o scrisoare către magistratul Corneliu Botez din 13 aprilie 1909, în care vorbeşte despre poet şi familia Eminovici. De la el aflăm că la moartea poetului s-au găsit ,,o mulţime de monezi antice” şi două caiete groase legate în marochin în care Mihai Eminescu intenţiona să-şi scrie poeziile.
La Brăila a venit de două ori şi Gheorghe Eminovici: în 1880, la căsătoria lui Matei şi în 1881, pentru aproape două luni de zile. Împreună cu Matei ei pun la cale căsătoria lui Mihai dar acest plan nu le reuşeşte. La nunta lui Matei, Mihai Eminescu nu poate participa (este anunţat cu întârziere), dar credem că a participat Aglaia şi Nicolae Eminovici.
În staţiunea Lacul Sărat de lângă Brăila se va trata sora poetului, Harieta, timp de trei ani la rând: 1887, 1888 şi 1889. În luna iulie 1887, Harieta vine la Lacul Sărat, în perioada când Mihai era la tratament la Halle şi o găsim şi în 1889 după moartea poetului. De aici va scrie Corneliei Emilian din Iaşi o scrisoare în care vorbeşte despre moartea şi înmormântarea lui Mihai.
În oraşul Brăila s-a publicat pentru prima dată în ţară capodopera poetului, poemul Luceafărul, după ce în luna aprilie 1883 se publicase în ,,Almamahul Societăţii Studenţeşti România Jună” din Viena. La Brăila poemul Luceafărul este publicat de Alexandru Djuvara, în nr.12 din 25 iulie 1883 al ziarului ,,Dunărea”, ziar şi tipografie înfiinţate în anul 1838 de cărturarul Ioan Penescu. Tot Alexandru Djuvara va traduce poemul Luceafărul în limba franceză, chiar înainte de traducerea lui în limba germană de către Mite Ktremnitz. Luceafărul este publicat la Brăila chiar înainte de a fi publicat în revista Junimii, Convorbiri literare. Se presupune că A. Djuvara a luat poemul din almanahul apărut la Viena.
Este foarte probabil ca prin aceasta, Alexandru Djuvara, poet de real talent, să-şi fi manifestat dispreţul pentru gestul lui Macedonski de a fi publicat vitriolanta epigramă (Un X, pretins poet, acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum/ L-aş plânge dacă-n balamuc/ Destinul lui ar fi mai bun/ Căci până ieri a fost nebun/ Şi nu e azi decât năuc!”), într-un moment în care Eminescu se afla bolnav, internat în spital şi în imposibilitatea de a se apăra.
Cum relaţiile dintre Macedonski şi mai tânărul său emul, Alexandru Djuvara, erau extrem de încordate, gafa lui Macedonski a fost sancţionată, poate mai aspru decât s-ar fi cuvenit, din partea unuia care frecventase lucrările cenaclului Literatorul.
Mai important decât toate acestea este faptul că Alexandru Djuvara publica poemul la Brăila şi-l însoţea de o notă critică:,,Luceafărul este un ţel la care obştea privind simte ochii obosiţi şi rămâne orbită de atâta lumină. Poetul însă, cu privirea-i străvăzătoare, aţintind ochii spre dânsul, fură o rază din nepipăita lumină, şi încheagă pe fruntea lui o neperitoare aureolă.
Să sfârşim însă, căci fiecare rând este un minut răpit poetului; să tăcem, şi să lăsăm glasu-i limpede să vă şoptească în strofe de aur povestea luată de pe plaiul nemuriri” (Al. Djuvara- M. Eminescu- ,,Dunărea”, Brăila, 25 iulie 1883).
Este, în afara discuţiilor care se vor fi purtat la Junimea, după ce Eminescu îl va fi citit, că aceasta este prima apreciere critică publicată într-o revistă.
Alexandru Djuvara, om politic liberal, publicist şi orator de mare talent a editat ziarele în limba franceză ,,L’ Etoile Roumaine” şi ,,La Liberte Roumaine”. El îl cunoaştea pe Mihai Eminescu de la Bucureşti, iar la moartea poetului, apare pe lista de subscripţie pentru înmormântarea lui, cu suma de 60 lei, imediat după Maiorescu. Nu a putut participa la înmormântarea lui Mihai Eminescu, fiind în acel moment la Brăila, după cum scrie Brăneanu lui Maiorescu: ,,Am scris d-lor Socec şi Djuvara, singurii străini în listă, aşa ca să nu se simtă deloc atinşi. D. Socec mi-a răspuns; de la d. Djuvara care e la Brăila, n-am primit încă nici un răspuns”(Augustin Z.N.Pop- Întregiri documentare la biografia lui Eminescu-1983 ). Se deduce din scrisoare că Eminescu şi Djuvara se cunoşteau destul de bine, amândoi fiind redactori de ziare.
Astăzi, oraşul Brăila are centrul şi strada Carol cu clădiri vechi ca pe timpul când poetul a fost cu trupa de teatru. Clădirea portului, hotelul şi teatrul mai există şi astăzi.
Brăilenii cinstesc memoria poetului Mihai Eminescu, prin manifestări culturale intitulate ,,Eminesciana”, manifestări ce au ajuns la ediţia XXI-a, ridicarea unui bust în parcul oraşului, realizarea unor expoziţii şi materiale filatelice.
Cele 20 de ediţii ,,Eminesciana”, ţinute fără întrerupere la Bră¬ila, începând cu 1983, au însemnat un exemplu de omagiere a poetului care le-a vizitat oraşul în două rânduri şi unde s-a publicat, prima dată în ţară, poemul Luceafărul, cea ma importantă operă a poetului.
Prezenţa la Brăila a celor mai avizate voci critice specializate în opera eminesciană a făcut ca Eminescu şi, mai apoi, Revista Lui Eminescu, editată aici, să devină repere de istorie a cul¬turii şi a literaturii române.

Eminescologul Dumitru Panaitescu – Perpessicius, născut în Brăila, în casa de pe Strada Cetăţii nr.70, şi-a închinat întreaga viaţă pentru a edita monumentala operă a poetului, iar casa sa, astăzi un valoros muzeu, cuprinde şi numeroase din cărţile dedicate lui Mihai Eminescu, piese autentice de mobilier, materiale iconografice şi multe vitrine cu cărţi. Perpessicius a donat peste 7000 de volume acestui muzeu.

Bibliografie:
1.Augustin Z. N. Pop-Întregiri documentare la biografia lui Eminescu- Ed. Eminescu-Bucureşti, 1983
2.Augustin Z. N. Pop -Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu- Ed. Academiei R.P.R.- 1962
3.Gellu Dorian şi Emil Iordache- Paşii Poetului-Ed. Timpul Iaşi, 2000
4. Ion Filipciuc-Înspre alt Eminescu- Ed. Augusta Timişoara, 1999

 Autor, Dr. Şt.Umaniste Lucia OLARU – NENATI

               Am  avut cândva revelaţia semnificaţiei speciale, definitorii, a baladei Mioriţa asupra destinului fiinţei noastre naţionale. Mi s-a părut a fi un adevăr orbitor în mesajul conţinut şi transmis de veacuri în alcătuirea ei. Acesta se referă  la suprimarea ortomanului  (om drept, dotat cu calitaţi fizice şi morale şi chiar cu zestre materială dobândită legitim) adică simbolic vorbind, întruparea ideii străvechi de kalokogatie (bine, adevăr, frumos), de către tovarăşii săi de drum, tocmai din invidie şi adeversitate provocată de înzestrările sale şi din dorinţa instinctivă de a-l deposeda de bunurile lui. Am găsit atunci că această paradigmă este, din păcate, una prezentă în diacronia noastră încă de la primele atestări, (vezi Herodot ) şi până în zilele noastre, ca tendinţă de suprimare a excelenţelor, ceea ce în plan istoric  poate fi o cauză a neatingerii nivelului de performanţă presupus de daturile genetice ale acestui neam.

         Scrutând panorama diacronică am găsit numeroase exemple de acest fel, de la eroicul voevod Grigore Ghica jertfit pentru devotamentul său faţă de integritatea ţării, cel atât de glorificat de Eminescu, la exemplul însuşi al marelui poet despre a cărui moarte se discută încă în chip pătimaş şi nu se ajunge la limpezire; la nesfârşitele şiruri de exemplare ale elitei noastre culturale, sociale, politice, religioase suprimate în malaxorul închisorilor politice boşevice s.a.

           In noiembrie, această lună prin excelenţă mohorâtă, se cuvine să ne aplecăm gândul asupra unui exemplu cumplit de manifestare a acestei paradigme, asasinarea lui Nicolae Iorga cel jertfit  din cauza uriaşei sale energii depuse în slujba ţării. Contrastul dintre dimensiunea personalităţii sale şi acest sfârşit nedemn este atât de cumplit încât îşi ţipă şi azi absurditatea strigătoare la cer.  Oricine l-a cunoscut a fost fascinat de puterea lui de-a capta sufletele auditorilor, de a le insufla o stare de viguroasă înălţare a moralului, de limpezire a conştiinţei. Cine a citit sau a aflat despre activitatea sa nu se poate să nu fi rămas uimit de uriaşa lui apertură  creativă şi ştiinţifică ( autor a peste 16.000 de titluri!),  de curajul său şi de mereu prezenta lui luare de atitudine în chestiunile colective majore, de neomeneasca lui memorie şi capacitate de cuprindere a informaţiilor, de învăţare a limbilor străine (se spune că a învăţat limba turcă în tren mergând la un congres la Istambul!) .

    Dar poate cea mai meritorie si redutabilă lucrare a sa a fost lupta lui îndelungată dedicată înfăptuirii Marii Uniri pe care o considera  a fi “o necesitate intimă, fundamentală a naţiei noastre”, pentru care a găsit mijloace de-a dreptul uimitoare, de la călătoriile în ţară şi în teritoriile ocupate, la trimiterea de cărţi aparent banale dar cu conţinut incendiar în acele zone, la propagarea  prin intermediul longevivei sale publicaţii Neamul Românesc şi nu numai, a ideilor unioniste, prin întemeierea “Frăţiei bunilor români”, promovând  unirea sufletească şi de conştiinţă a tuturor conaţionalilor noştri, prin discursurile lui fulminanate din Parlament  care, multiplicate şi difuzate în toată ţara,  au avut darul de a contribui decisiv la spulberarea descurajării de după unele înfrângeri pe câmpul de luptă, prin  activitatea lui în cadrul Ligii pentru unitatea naţională a tuturor românilor, precum şi cadrul Universităţii Populare de la Vălenii de Munte şi câte altele.  Încât, pe bună dreptate, el a fost perceput ca un apostol al neamului şi un personaj providenţial trimis parcă de destin să coaguleze energiile luminate ale neamului întru unire, pe care a considerat-o a fi “ cea mai mare faptă din toată viaţa neamului nostru”

        De aceea m-a uimit şi m-a tulburat relevarea unui aspect numerologic parcă simbolic şi anume faptul că el se năştea tot la Botoşani, ca şi Eminescu, exact în anul în care acesta din urmă ducea la îndeplinire marele proiect cultural avant la lettre de declanşare a conştiinţei unioniste prin  Serbarea de la Putna. De altfel, aşa cum am subliniat nu o dată, Eminescu i-a fost în toate palierele conştientizării sale un mentor spiritual aşa cum el însuşi a mărturisit în repetate rânduri, amândoi fiind preocupaţi înainte de toate, de interesul colectiv al naţiunii înaintea oricărui interes personal. Tot el a fost şi cel mai aprig propagator al valorilor culturii române şi al creatorului său emblematic, Eminescu, în nenumărate  sfere ale diplomaţiei culturale româneşti în străinătate, punând şi aici  enorm de multă însufleţuire şi devotament.  Calităţile lui, creaţiile lui, lucrările lui hogoliene sunt greu de cuprins cu privirea ochilor şi minţii omeneşti obişnuite, el fiind ceea ce un auditor străin al unui curs despre Iorga a exclamat uimit: “ein ubermench”, adică un supraom. A fost cu adevărat o personalitate supraumană  ale cărui merite au fost dublate doar de onestitatea sa şi buna lui credinţă fără  reproş, drept care Sadoveanu îl  considera  a fi “sălbatic de cinstit”, un om din stirpea eroilor lui Carlysle pe care o naţiune şi-i produce în momentele de răscruce ca să propăşească.

         Un astfel de om care uimea străinătatea şi umplea de admiraţie minţile învăţaţilor din universităţile şi academiile lumii a căzut secerat în zilele lui noiembrie 1940, nu doborât de oşti străine, ci de mâinile unora din neamul lui atât de iubit  şi, paradoxal, ale unora ce porniseră la drum de aceeaşi parte a baricadei, întru apărarea interesului naţional, (dacă nu cumva şi aici lucrurile sunt mult mai încurcate decât par a fi la prima vedere şi dacă nu cumva au dreptate cei ce susţin că în spatele trăgătorilor s-au aflat alte forţe neprietene deranjate de marea personalitate  a savantului!). Nu vom ştii probabil  si vom rămâne  doar să ne cutremurăm mereu de faptul  că în zilele mohorâte ale altui  noiembrie s-a stins cea mai vastă minte şi cea mai puternică energie luminată a neamului nostru, comparabile  doar cu ale mentorului său spiritual, Eminescu. 

        Măcar atât suntem datori: să ne amintim în zilele mohorâtului noiembrie de  acest noroc providenţial ce a fost dat naţiunii noastre prin ivirea fiinţei lui exact atunci când devenirea istoriei cerea o forţă urieşească, dar şi de cumplitul şi absurdul nenoroc ce ni s-a petrecut prin stingerea unei flăcări atât de larg şi viu luminătoare. Acum, în preajma Zilei noastre Naţionale, se cuvine să ţinem în cugetul mostru, oriunde ne-am afla, fie  în Botoşanii săi natali, dar şi oriunde în lumea largă unde se află vreun suflet românesc,  o candelă aprinsă în memoria celui ce a contribuit cel mai mult la realizarea acelui eveniment fast şi implicit, la întemeierea acestei sărbători, străduindu-ne să-i păstrăm intactă unda iradiantă.

  Dacă oportunismul economic cu aviditate se hrăneşte dintr-un sistem economic ori financiar ce colapsează, notorietatea postmodernistă se alimentează, adeseori, din defăimare şi calomnie. M-am întrebat, uneori, dacă succesul obţinut prin defăimarea aproapelui are legătură cu nevoia de violenţă din sângele nostru, sau cu experienţa huliganică, revelată de Eliade. Şi într-un caz şi în celălalt spargi ceva – o imagine, o ideea, o stare de lucruri ori un mecanism oarecare –, însă dacă în evocarea lui Eliade, din ,,Huliganii’’, cel care-şi asumă distrugerile doreşte să compenseze pierderile prin amprenta personală – pe care o dezvoltă, mai apoi, dacă-i reuşeşte lovitura – în cazul defăimării, dacă autorul său nu propune nimic în loc, dar culege cu străşnicie roadele survenite din desconsiderarea în cauză, ne găsim în faţa unui caz cu săgeata orientată spre  psihiatrie…
       Când poetul Adrian Păunescu, însoţit de un imens cortegiu, călătorea pe ultimul drum de pe Pământ – 7 noiembrie 2010 – în studioul Naţional de Televiziune, într-o manieră surprinzătoare, se producea un personaj care, din acel moment, luni în şir, avea să devină o prezenţă nelipsită a top-show-urilor. Îşi închipuie cineva că pentru valoarea tezelor sale era atât de curtat de TVR? Nici pomeneală, ci pentru că, pe parcursul derulării procesiunii, individul de la revista ,,22″ a fost plin de virulenţă la adresa memoriei lui Adrian Păunescu. A reproduce modul în care personajul în cauză a căutat să-l desfiinţeze pe Păunescu, chiar în momentul înmormântării sale, înseamnă a-i spori o notorietate de care responsabilă – alături de tăticul său – este Televiziunea Naţională. Pot doar să felicit modul în care întâia televiziune a statului român şi-a petrecut unul dintre românii săi pe ultimul drum. Am evitat, intenţionat, termenul de valoare, nu pentru că nu aş crede cu toată fiinţa mea că Adrian Păunescu a fost una dintre marile conştiinţe ale Neamului Românesc, ci pentru că nu doar în faţa unei somităţi, ci în faţa oricărui om trecut în moarte, chiar dacă ţi-a fost neînduplecat adversar, trebuie să ai decenţa de a-ţi cenzura bucuria sălbatică, instinctivă, malefică ce te-ar putea invada! Fireşte, TVR n-ar fi fost atât de generoasă, dacă individul  care a lătrat spre mormântul lui Adrian Păunescu ar fi fost român. Cum însă provine din acea seminţie care face jocurile peste tot în lume, cu excepţia Chinei, se înţelege servilismul de care instituţia a dat dovadă, slugărnicie pe care a cultivat-o, după reţetă balcanică, în lunile care au urmat, însă caracteristica în cauză ţine de alte metehne, pe care le-am şlefuit cu migală în spaţiul carpato-danubian…
       Şi totuşi, dacă ar fi să sintetizăm imaginile proiectate înspre Adrian Păunescu, observăm două poziţii diametral opuse: geniu şi mediocru! Iar dacă asupra celor care-l consideră geniu n-are sens să îngădui, asupra celorlalţi – între care Andrei Cornea ocupă, graţie TVR, locul central –  am avut ceva nedumeriri, care totuşi s-au limpezit. Am ajuns să le înţeleg ura la adresa lui Păunescu, şi, privind cu detaşare, această ură, băloasă pe alocuri, mi se pare justificată! De ce? Pentru că nu e uşor să vezi că, prin cuvânt, cel de lângă tine s-a bucurat de recunoaştere, atât în vremurile roşii, cât şi în cele din lacurile cameleonice; nu e comod să digeri că acelaşi om însufleţeşte masele şi transformă conştiinţe! Iar în tot acest timp, cuvintele tale s-au stafidit, virgine, într-o librărie… Acumulezi din acest motiv o sumedenie de frustrări, şi, în timp, obţii echilibrare mentală doar din satisfacţia – uşor macabră – generată de regresia biologică a celui preferat de zei, satisfacţie ce dobândeşte însemnătatea orgasmului când respectivul intră în neant…
       Iată că, la un an de la despărţirea lui Adrian Păunescu de cele lumeşti, gestul primitiv al TVR şi al invitatului său a căpătat, în ceea ce mă priveşte, o nouă semnificaţie. Şi, dacă ţinem cont că, în postmodernism ambiguitatea morală e în zodia normalităţii, de ce ne-ar mai mira, indiferent de context, o atitudine sau alta?!…
       Văd astăzi, în cenacluri literare, care adună privitori ce nu sparg bariera unei singure cifre, cum din spatele unor ochelari imobili, Păunescu este mângâiat pe creştet şi catalogat ,,versificator obişnuit, banal, mediocru”. Zâmbesc, am învăţat să-mi transform în zâmbet revolta! Ce să le ceri?! Şi-au creat o lume a lor, în care poate cred – dacă nu e aşa, sunt jalnici – şi atât… că în economia literaturii sunt inexistenţi!
       Păunescu a reuşit un lucru pe care, poate, doar Grigore Vieru, bunul său prieten, l-a obţinut în vremurile noastre: să se întoarcă la Eminescu, pentru a zămisli o creaţie de excepţie. De aici vine sentimentul evident al vieţii, pentru că poezia sa e un urlet prin care autorul îşi asumă totalitatea exisenţială.
       Personalitate complexă, Adrian Păunescu a avut un cusur pe care, probabil, nici măcar posteritatea nu il va ierta: succesul halucinant în timpul vieţii! Odată cu primele volume de poezii, din anii ’60 ai secolului trecut, continuând, în paralel cu opera literară, cu înfiinţarea Cenaclului ,,Flacăra”, în 1973, şi până la suprimarea sa, în 1985, milioane de oameni şi-au încărcat spiritul cu versurile şi cântecele sale; nimeni până la el şi nici după n-a livrat românilor atâta bucurie şi emoţie, iar asta nu se poate ierta… s-a văzut şi în duminica trecerii sale! Cărţile lui se volatilizau din librării mai repede decât aurul din Apuseni, iar după ’89 succesul său s-a menţinut la cote înalte şi în literatură, mass-media, dar şi în politică; până şi ratarea alegerilor parlamentare din anul 2008 i-a sporit, dacă mai era nevoie, forţa imaginii, pentru că, eliminat fiind de pe locul I, a demonstrat vulnerabilitatea unui sistem de vot, care, în unele cazuri, ignora opţiunea majorităţii.
       Ca modest consumator de poezie, care, între altele, îşi face timp pentru opera lui Adrian Păunescu, dar şi pentru cea a lui Nichita Stănescu – minus caravanele sale de epigoni! – observ un aspect banal: oamenii citesc puţin din poezia actuală, deoarece poeţii (nu toţi!) au început să se mintă pe sine, în disperata lor încercare de a comprima în cuvinte un strop de filozofie, o bucată de psihologie, ceva psihanaliză, simbolism, orfism şi alte găselniţe întru atingerea doritei originalităţi; poetul însă se goleşte pe sine, pentru că, dorind să-şi frapeze cititorul, ajunge să rupă legăturile cu viaţa. De aici şi zidul de necomunicare dintre poet şi cititor, asupra căruia, cu altă ocazie, mai multe voi spune. (În faţa poetului care însă exprimă simplu, viu şi curat adevărul fiinţei sale, mă înclin cu respect!)
       La început de noiembrie 2011, la un an de la moartea lui Adrian Păunescu, m-am cufundat în volumul ,,Poezii cenzurate”. Cei care ridică piatra cu seninătate, sunt sigur că lovesc în legenda intrată în pământ abia după parcurgerea respectivelor poezii… Ei ştiu! aşa că doar pentru ceilalţi am selectat  câteva strofe din ,,Calendar”, poezie scrisă în 1982: ,,Nu m-am tocmit argat la voievozi/dar nici n-am să suport analfabeţii,/ ce vor să stingă neamul românesc/bisericilor decojind pereţii.// De starea Putnei sîntem vinovaţi/ de starea Albei fi-va întrebare,/ acestea toate neamul le-a făcut/şi tot pe el mizeria îl doare.// Nu are dreptul nici un troglodit/ să remorcheze laşitatea noastră/şi să lipsească steagul tricolor/pe partea galbenă şi cea albastră.”
       Nu pot să închei fără un amănunt: aflându-mă la sfârşit de noiembrie 2010 la Chişinău, oameni din elita intelectualităţii româneşti, deplângeau sincer pierderea lui Adrian Păunescu, iar la Cernăuţi, în aceeşi lună, omul de spirit Vasile Bâcu, la o lansare de carte a istoricului Gică Manole, a cerut un moment de reculegere în memoria poetului Adrian Păunescu. În acelaşi noiembrie, unul dintre puternicii zilei, mi-a spus: ,,ci oi, o-nceput sî vă moarî poeţî?!!!” 
       Îl las pe Poet să răspundă, făcând trimitere la ,,Rezervist”, 1984 – : ,,Încolo, somn uşor şi toate bune/C-un ultim verb datornic vă mai sînt/Să ştiţi că v-am iubit ca pe-o minune/…Şi-acum zvârliţi în mine cu pămînt.”

 Editarea în Germania, la Berlin, Dresda şi Hamburg, acum 300 de ani, a primei lucrări privind Brăila, şi anume o broşură de propagandă, semnată de cancelarul rus Golovkin, care căuta să atenueze penibila impresie produsă în Europa, de înfrângerea lui Petru cel Mare la Stănileşti, în iulie 1711, de către oastea otomană, a prilejuit apariţia, în această vară, a celor două volume: “Brăila 1711. Noi documente otomane” scrisă de Mihai Maxim şi “Brăila 1711. Documente şi studii” avându-l ca autor pe Ionel Cȃndea.

In primul caz este vorba de elaborarea de catre turcologul (osmanistul) de renume international Mihai Maxim, a primei micromonografii, bazata exclusiv pe documente otomane inedite, extrase din Arhiva Otomana (fosta arhiva a marilor viziri) din Istanbul si in lumina carora cunoasterea noastra privind Braila otomana de la finele secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea avanseaza in chip semnificativ, contribuind la risipirea acelui “adanc intuneric”, de care se plangea Nicolae Iorga referindu-se la “Ibrailul” otoman, intuneric care invaluie inca si alte “raiale” (corect:kaza-le) otomane, infiintate pe portiuni mai mari sau mai mai mici de pamant, rasluite din trupul Principatelor Romane: Giurgiu, Turnu, Chilia, Cetatea Alba, Tighina, Hotin, alaturi de tinuturile dobrogene sau Banatul Timisoarei. Volumul profesorului Maxim valorifică un exceptional fond de arhiva si anume fondul A.DVN (Bab-i Asafi. Divan-i Humayun Kalemi), adica documentele Cancelariei Divanului Imperial, cea mai inalta institutie judiciara a Statului otoman (dupa Padişah), caruia ȋi erau adresate felurite jalbe de catre supusi nemultumiti de decizia organelor judiciare inferioare, supusi care puteau fi inalti demnitari de stat, dar si simpli pastori din indepartate sate anatoliene sau balcanice ori chiar, in numar destul de mare, simple femei (Ayşe, Hatice, Fatma etc). In acest context apar si plangeri, care se refera la momentul extraordinar din istoria Brailei si anume ocuparea cetatii si orasului in iulie 1711 de catre corpul de cavalerie rus condus de generalul Rőnne, caruia i s-au adaugat trupe de stransura moldovenesti si muntene. Aceste noi documente surprind aspecte esentiale si multiple ale cetatii, targului, portului si kazalei brailene nu doar din anul 1711, care focalizeaza atentia cercetarii, dar si pentru o perioada mai extinsa, cuprinsa aproximativ intre anii 1690 si 1720. Este admirabila capacitatea acestor noi izvoare de a ne dezvalui mecanismul de functionare a masinariei de stat otomane, viata de toate zilele a supusilor crestini si musulmani, numele si comportamentul dregatorilor otomani din zona, raporturile lor cu Tara Romaneasca etc.
Numeroasele fotocopii din anexe permit specialistilor romani si straini sa verifice si sa aprofundeze aceste aspecte. Este, de asemenea, publicat un document exceptional privind ocuparea si retrocedarea Brailei de catre rusi si anume raportul generalului Rőnne insusi catre Petru I. In fine, sunt si documente semnificative pentru conditia femeii si mentalitatea barbatului in Islamul brailean la 1700, cum ar fi jalba unui ginere brailean impotriva socrului sau de la Bucuresti, tot musulman, care ar fi trimis un om care “mi-a luat nevasta si alte lucruri”,in timp ce el era plecat…

In al doilea caz este vorba de reeditarea variantelor germane ale brosurii lui Golovkin, in traducerea rigurosului expert Radu Stefanescu, directorul Muzeului Brasovului, texte carora noul editor, Ionel Cȃndea, le-a adaugat remarcabile contributii mai vechi sau mai noi ale domniei sale privind asediul Brailei din 1711, cetatea Brailei, Mitropolia Proilavei sau Manastirea Maxineni, ctitorita de Matei Basarab la 1636/1637.
Cele doua volume semnalate au fost lansate cu o fericita ocazie: implinirea a 130 de ani de la infiintarea Muzeului Brailei, prin Inaltul Decret Regal semnat de Carol I la 23 august 1881. Ele constituie o noua dovada a deschiderii stiintifice si dinamismului acestui muzeu judetean (condus de vrednicul profesor-cercetator Ionel Candea), singura institutie de acest gen, din cele 41 existente in tara, care dispune de o editura proprie, editura care a transformat Braila intr-un remarcabil centru editorial, asa cum cursurile de maiestrie muzicala ale exceptionalei soprane Nicolesco au atras atentia strainatatii asupra virtutilor muzicale ale orasului lui Panait Istrati.
In domeniul editarii rezultatelor cercetarii istorice, iata, avem un exemplu ca “provincia”, locul unde, chipurile, “nu se intampla nimic”, in realitate ia locul Capitalei, care lancezeste…