Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

JURNALIERUL VIEȚII BOTOȘĂNENE. ZIUA a 16-a DIN MARTIE

Primit pentru publicare: 16 mart. 2017
JURNALIERUL  VIEȚII BOTOȘĂNENE
Autor: Ion ISTRATE
Publicat: 16 mart. 2017, ora 23:45

 

ZIUA a 16-a DIN MARTIE

Editorialul de astăzi, ,,Fenomenul Loreley” publicat în Monitorul de Botoșani  și semnat de scriitoarea Lucia OLARU NENATI, începe, iarăși, cu referiri la civilizația prusacă a „Cancelarul de Fier” („der Eiserne Kanzler”) – Otto von Bismarck. Desigur, o importantă și interesantă sugestie a Doamnei Luciei OLARU NENATI.
Așa cum navigatorii de pe RIN erau ademeniți de cântecul LORELEY, o zână blondă cu un păr lung strălucitor, tot așa și cei înzestrați cu talent, precum și publicul TV, sunt atrași de emisiunea VOCEA ROMÂNIEI sau ROMÂNII AU TALENT, scopul sau efectul fiind același: de a uita de pericolul din jur, cel de pe Rin, cu secole în urmă, și cel social (handicapul natural, sărăcia și necazurile) din zilele noastre, la noi.
*
Zâna blondă…
,,[…]Loreley este cântată în balade ea fiind o zână, care ademenea cu cântecul ei pe navigatori. Pe lângă glasul ademenitor și frumusețea ei, zâna mai avea un păr lung blond strălucitor […], aceste lucruri vrăjeau marinarii, care uitau pericolul de pe Rin. Balada Loreley povestește întâmplarea unei zâne care a fost o fată care se numea Lore, fata prin frumusețea ei făcea ca bărbații să-și piardă mințile.[…]”. ( https://ro.wikipedia.org/wiki/Loreley)
**
Fenomenul Loreley
,,Acest nume era titlul unei balade romantice germane ce a bântuit în secolul ei mentalul multor tineri sentimentali. Acum acesta este numele altei făpturi feminine ce a tuşat de curând simţirea unei largi categorii de persoane din neamul nostru.[…].Arătând că ,,spectacolele” din emisiunele TV, unele cu tentă agresivă și părtinitoare, altele cu adevărat benefice ,,[…]în care se perindă de ani buni şiruri de concurenţi, mulţi performanţi, al căror […] ingeniozitatea continuă să uimească spectatorii, […].” De data aceasta atenția autore este reținută de ,,o faptură neobişnuită care s-a dovedit a fi o fetiţă de 14 ani, micuţă de statură şi născută fără mâini. Intrebată ce va face în concurs, ea a afirmat că …va cânta la pian! Stupoare, apoi uimire. Fetiţa s-a urcat voiniceşte pe un eşafodaj special amenajat şi a început să cânte la pian – în chip onorabil – cu degetele de la picioare, după care a început să-şi dea drumul la voce într-o melodie a cărei armonie curgea impecabil, superb, şi prindea tot mai mult elan într-un crescendo ce cuprindea sala încă blocată de uimire, purtând sufletul colectiv ce devenea parcă o entitate vie, omogenă, înspre o emoţie nemaitrăită, sufocant de intensă şi automat eliberată prin lacrimi. Spoturile surprindeau rânduri, rânduri de oameni de toate vârstele, pe ale căror fizionomii plânsul desena linii de lumină ce pornea din privirile ochilor umanizaţi  de cele mai oximoronice sentimente posibile. […].”/ Privind-o mi-am amintit de un alt exemplu de acest gen din apropierea noastră, a celor din nord, al regretatului Constantin Dracsin, cel rămas şi el fără mâini dintr-o vitregie a sorţii şi care a reuşit să-şi exprime preaplinul sufletesc şi harul creator, scriind cu dinţii poeme originale şi profunde şi desenând lucrări de grafică, vernisate, lăudate, consemnate apreciativ de criticii artelor frumoase, devenind adică un nume de notorietate literară şi artistică, o conştiinţă creatoare matură şi deplină, ce simbolizează aceeaşi surmontare a unui handicap fizic grav prin talent, voinţă, inteligenţă şi forţa spiritului ce s-a dovedit a fi mai puternică decât aceea a trupului. […].” (Lucia OLARU NENATI: Fenomenul Loreley, Monitorul de Botoșani din 16 mart. 2017http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Botosani/Editorial/2017-03-16/Fenomenul+Lorelay.html)

 

Conținutul criptat al editorialului Fenomenul Loreley

Acest nume era titlul unei balade romantice germane ce a bântuit în secolul ei mentalul multor tineri sentimentali. Acum acesta este numele altei făpturi feminine ce a tuşat de curând simţirea unei largi categorii de persoane din neamul nostru. Dar s-o iau de la început! Ştim cu toţii că există public pentru fel de fel de activităţi, şi pentru proteste “rezist”-ente şi pentru aşteptare răbdătoare la moaştele sfinţilor şi pentru dansatul în cluburi (care, din păcate, au dat greu tribut flăcărilor) şi pentru căscat gura la partizanatele unor emisiuni tv dirijate politic şi pentru înverşunate lupte fratricide iscate de adversităţile politice induse şi pentru feluritele concursuri televizate gen “Te cunosc de undeva”, “Românii au talent”, “Vocea României” ş.a., în care se perindă de ani buni şiruri de concurenţi, mulţi performanţi, al căror număr pare că izvorăşte la nesfârşit. Iar ingeniozitatea concurenţilor continuă să uimească spectatorii, unii adevăraţi fani care trăiesc literalmente viaţa de pe ecrane, votează cu sufletul la gură susţinând pe unul sau pe altul dintre concurenţi, mai ceva decât suporterii de fotbal, încât te poţi întreba dacă mai există şi oameni care muncesc să-şi câştige pâinea sau/şi să întremeze anemica economie a ţării.

Ei, dar de astă dată spectacolul televizat la unul dintre concursurile acestea a depăşit orice închipuire şi a atins coardele sufleşti ale oricărui privitor, fie el cât de sceptic şi zeflemitor. Descriu episodul pentru cine n-a văzut emisiunea în cauză, în caz că mai există şi astfel de persoane: pe scena din faţa juriului a apărut o faptură neobişnuită care s-a dovedit a fi o fetiţă de 14 ani, micuţă de statură şi născută fără mâini. Intrebată ce va face în concurs, ea a afirmat că …va cânta la pian! Stupoare, apoi uimire. Fetiţa s-a urcat voiniceşte pe un eşafodaj special amenajat şi a început să cânte la pian – în chip onorabil – cu degetele de la picioare, după care a început să-şi dea drumul la voce într-o melodie a cărei armonie curgea impecabil, superb, şi prindea tot mai mult elan într-un crescendo ce cuprindea sala încă blocată de uimire, purtând sufletul colectiv ce devenea parcă o entitate vie, omogenă, înspre o emoţie nemaitrăită, sufocant de intensă şi automat eliberată prin lacrimi. Spoturile surprindeau rânduri, rânduri de oameni de toate vârstele, pe ale căror fizionomii plânsul desena linii de lumină ce pornea din privirile ochilor umanizaţi  de cele mai oximoronice sentimente posibile. Aplauzele finale au fost mai asurzitoare ca oricând, juriul obişnuit cu toate trăsnăile şi hârşit sentimental de toate reacţiile, devenise un fluid de emoţie omenească iar chipul angelic al fetiţei strălucea de emoţie, surpriză, bucurie supraomenească iar peste ea a căzut, parcă în ton cu acestea, ploaia de aur care a acoperit-o, însemnând promovarea direct în finală. S-a putut afla că această fetiţă a fost abandonată de mamă la naştere şi crescută de o asistentă maternală care a şi fost invitată pe scenă şi aplaudată frenetic, pe bună dreptate, răsplătindu-se astfel devotamentul supraomenesc cu care această persoană a înţeles să-şi îndeplinească sarcinile unei profesii, dublând-o cu o dragoste nemărginită, cu surmontarea dificultăţilor uşor imaginabile ale creşterii unei astfel de copil, dar  nu numai atât; nutrind şi o ambiţie incredibilă de-a depăşi limitele handicapului prin ajungerea la asemenea performanţă. Mă gândesc că această asistentă, Mama Vio, cum a numit-o fetiţa, ar merita să primească un premiu special – că tot se dau tot felul de awarduri – pentru devotament şi îndeplinirea exemplară, cu asupra de măsură, a cerinţelor unei profesii, dusă până la altitudinea pasiunii, iubirii şi milei (vezi “Scrisorile către Corinteni!”) de-a ajuta o făptură vitregită de soartă să compenseze strălucit această condiţie. Iar ea, copilul al cărui nume romantic era scandat de întreaga sală, dar sunt sigură că şi de toată mulţimea de telespectatori înlăcrimaţi pe canapelele lor personale – de nu mai puteau ronţăi pop-corn-ul, părăsit şi căzut pe jos – exprima o frumuseţe şi o luminozitate ce aureolau o victorie a sufletului, a spiritului, talentului, voinţei, a omenescului ce nu înseamnă doar un trup normal şi reuşit (eventual 90-60-90), ci mult mai mult de atât.

Privind-o mi-am amintit de un alt exemplu de acest gen din apropierea noastră, a celor din nord, al regretatului Constantin Dracsin, cel rămas şi el fără mâini dintr-o vitregie a sorţii şi care a reuşit să-şi exprime preaplinul sufletesc şi harul creator, scriind cu dinţii poeme originale şi profunde şi desenând lucrări de grafică, vernisate, lăudate, consemnate apreciativ de criticii artelor frumoase, devenind adică un nume de notorietate literară şi artistică, o conştiinţă creatoare matură şi deplină, ce simbolizează aceeaşi surmontare a unui handicap fizic grav prin talent, voinţă, inteligenţă şi forţa spiritului ce s-a dovedit a fi mai puternică decât aceea a trupului.

Câte învăţăminte nu ne pot transmite asemenea exemple tuturor, dar mai ales celor miorlăitori, mereu nemulţumiţi de starea lor, mereu cârcotaşi, nervoşi şi puşi pe critici, reproşuri şi pretenţii adresate mereu altora şi nu lor înşile!  Ce mare păcat se dovedesc a fi aceste atitudini ale oamenilor cu mâini şi picioare întregi, puse în balanţă cu exemplele de mai sus! Nu mai vorbesc despre faptele acelor mame iresponsabile care procreează fără pic de conştiinţă şi apoi aruncă fructul păcatelor lor ca pe haine vechi, insensibile la graţia divină ce li s-a acordat de-a aduce în lume o nouă fiinţă omenească, înzestrată cu duhul divin. Uneori e folositor să privim la televizor! (Lucia OLARU NENATI)



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5