Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Maestrul Renoir – pictorul clipelor fericite

Oltean,copertaPrimit pentru publicare: 19 febr.2016
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN
Editor: Dorina RODU
Publicat: 19 febr.2016

 

 

Maestrul Renoir – pictorul clipelor fericite

 

RenoirProvenind dintr-o familie de croitori, Pierre Auguste Renoir s-a născut la Limmoges în 1848 şi şi-a petrecut copilăria la Paris. Poseda un talent ce a putut fi remarcat de timpuriu. Părinţii l-au încurajat de la început să aleagă cariera de pictor. Talentul său s-a manifestat nu numai în pictură, ci şi în muzică. A cântat, sub conducerea lui Charles Gounod, în corul de copii al bisericii Sf. Eustaţiu. La 13 ani lucra deja ca pictor de faianţă, iar la 19 ani lucrează la Louvre pe post de copiator. La 20 de ani începe să se preocupe de Impresionism, dar e interesat şi de arta figurativă, pe care o duce la perfecţiune, pictând numeroase portrete.

La şcoala de pictură a lui Gleyre întâlneşte câţiva tineri artişti, de care îl va lega o durabilă prietenie şi cu care va petrece verile la Chailly şi Barbizon, lângă Fontainebleau, făcând peisaj în aer liber. Ei sunt Claude Monet, Frédéric Bazille şi Alfred Sisley, iar din 1863 se vor alătura grupului Camille Pissarro şi Paul Cézanne, artişti care resping arta somptuoasă, singura acceptată de Salonul parizian, şi îi iau ca modele pe Delacroix, Corot, Courbet şi Manet. Renoir va fi unul dintre primii contemporani care vor intui geniul lui Cézanne.

Renoir,1Cu Delacroix vor fi redescoperiţi marii veneţieni ai secolului XVI: Veronese, Tizian, Tintoretto, dar şi Rubens, Franz Hals, Velázquez, Goya. Renoir se consideră pe sine continuator al lui Tizian, Veronese, Rubens, Watteau. El va modifica distanţa artistului de realitate, promovând cadrajele rupte, lacunare, care creează o voită confuzie între spaţiul privitorului şi cel al tabloului. Apare pofta de surprindere crudă a unor evenimente vizuale altfel ocultate.

Pictorii de la liziera pădurii Fontainebleau sunt, prin influenţă, continuatori ai peisagiştilor olandezi din secolul XVII, spre care îi atrag sentimentul dramatic al naturii, tensiunea mişcării aerului şi norilor, efectele mobile de ecleraj pe frunzişuri, arbori, apă. Renoir pictează frecvent aici, chiar dacă nu face parte din grupul format din Th. Rousseau, Millet, Troyon, Diaz, Dupré. Ca Renoir au procedat, la rândul lor, Corot, Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu.

Începuturile picturii sale aparţin impresionismului, curent pe care îl creează împreună cu Cézanne, Sisley şi Monet, caracterizat prin respingerea tehnicilor clasice. Pentru impresionişti, un tablou nu e niciodată suficient iluminat. Ei vor primi de la fotografie nu doar impulsul autodefinirilor prin diferenţiere, dar şi apropierea de materia imaginii, gustul modern al unghiurilor noi, rapide, de expunere. Arta impresioniştilor nu e străină de arta rafinată a Renoir,2stampelor japoneze, pe care Parisul le descoperă şi le adoptă după 1850. Fenomenele şi descoperirile menţionate au avut, asupra lui Renoir şi a prietenilor lui, nu numai o influenţă directă, conturată în afara picturii, ci şi influenţe indirecte, prin modificări de tendinţă lente, produse în mentalitatea artistică a epocii, în mecanismele ei perceptive.

A călătorit mult: vizitează Normandia, pictează pe malul Senei, îl urmează pe Delacroix în Algeria. La întoarcerea din Italia rămâne la Cézanne, în sudul Franţei, apoi împreună cu Monet pleacă în regiunea Coastei de Azur. Cu sufletul plin de cele văzute şi trăite în călătorii, Renoir îşi formează propriul stil. Multă vreme e apropiat de Monet şi de impresionişti, dar treptat se va îndepărta de ei, datorită înclinaţiei pentru desen şi linii.

După părerea mea, tabloul trebuie să fie vesel şi frumos! În viaţă există prea multă monstruozitate, ca să mai fabricăm şi noi lucruri urâte, spunea pictorul. (…) Astăzi am vrea ca totul să poată fi explicat şi descris. Dacă, totuşi, s-ar putea explica şi descrie un tablou, pictura n-ar mai fi artă, continuă el. Vorbele sale, pline de înţelepciunea unui maestru, par şi acum surprinzător de actuale şi descriu foarte bine rostul artei de atunci, care în fapt este rostul artei în general, chiar dacă se întâmplă des ca acest scop să fie uitat sau necunoscut unora.

Renoir este probabil singurul pictor care nu a pictat niciodată tablouri triste. (Octave Mirbeau)

De-a lungul carierei şi-a dorit să ajungă un pictor recunoscut, ale cărui lucrări să fie expuse la Louvre şi la Salon. Sub influenţa lui Ingres şi Rafael, din 1883 începe perioada sa acră, trasăturile personajelor sale devin mai acute, culorile mai acre şi reci. Această etapă însă trece destul de repede, făcând loc perioadei purpurii sau strălucitoare, când formele sunt realizate prin volum şi nu prin trasări de linii. Îşi găseşte stilul propriu, iar universul coloristic devine mai blând, descoperă purpuriul şi galbenul ocru. Pictează trupuri feminine strălucitoare. Tabloul îl pictează în trei etape: desenează formele pe un fond alb, cu pensula moale, rotunjită, le modelează folosind din abundenţă aceleaşi culori, apoi accentuează ce e scos în evidenţă. Un bun exemplu în acest sens este Lecţia de muzică, unde putem observa că personajele sunt redate direct în Renoir,3volum şi nu sunt conturate cu ajutorul liniilor. Acest tablou este şi unul dintre cele care au ca motiv pasiunea pictorului pentru muzică. Pe paletă, culorile aproape că nu se îmbină, ele se contopesc doar pe pânză, pentru că acolo trebuie să se sudeze, spunea el.

Opera lui Renoir este una exemplară prin atitudinea ei particulară de a reflecta, în chiar cele mai nonconformiste moduri, legăturile noii gândiri şi atitudini artistice cu sensurile unor mari tradiţii de artă în evoluţia cărora impresionismul se afla latent. Poate că unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le descoperă pictura şi critica de artă modernă, de la Delacroix încoace, este realitatea picturii însăşi ca motiv şi obiect al propriei sale acţiuni. Ceea ce se edifică în agitatul secol XIX este nu adevărul în sine al oglindirii picturii înţeleasă ca picturalitate, adevăr pe care artistul de geniu îl intuieşte dintotdeauna, ci transformarea acestei intuiţii în fapt de conştiinţă estetică şi în program artistic conceptualizat, în teorie şi tehnică a viziunii. Impresionismul se vrea un nou realism. Revoluţionarii din jurul lui Monet nu urmăreau răsturnarea nici a structurii formale clasice a imaginii, nici a spaţiului renascentist al tabloului, ci doreau crearea unei senzaţii nemijlocite a luminii atmosferice, în temporalitatea căreia formele se transformă cromatic şi se dizolvă.

Există în pictura lui Renoir un raport evolutiv între formă, sculpturalitate şi picturalitate, fiecare perioadă a artei sale definindu-se şi printr-o sinteză caracteristică sau o operaţiune a pictorului pentru una sau cealaltă. Adeziunea lui Renoir la Impresionism determină subordonarea preocupării pentru volum şi formă. Spre deosebire de ceilalţi pictori independenţi, Renoir pictează simultan în mai multe tehnici, de la un motiv la altul şi uneori, în acelaşi tablou, de la o categorie figurală la alta. Pătrunderea luminii în lucruri, crearea unui volum lăuntric, va deveni unul din fenomenele caracteristice artei lui Renoir. Putem observa acest fenomen în tabloul Drum urcând printer ierburi, peisaj liric, apropiat de Corot ca sentiment şi atmosferă, şi de Monet prin tratarea sumară a siluetelor. Pânza e pictată în tuşe mici, transparente, care se contopesc. Caracterizarea lui Renoir ca pictor al vieţii pariziene, ca observator şi spectator al unui mare spectacol e în mare măsură întemeiată. Viaţa oamenilor în societate – îndeosebi a femeii, pentru care pictorul are o adevărată preferinţă artistică – în sălile de spectacol, în mici localuri boeme sau pe stradă, îl absoarbe prin strălucirea ei senzorială. Arta lui Renoir este o poezie închinată vieţii, bucuriei şi culorii. Arta sa oglindeşte felul cum a ales să trăiască şi să privească viaţa pentru ca apoi să o reconstituie pe pânză în cele mai strălucitoare culori care se găseau pe paleta sa.

La sfârşitul vieţii este, aşa cum a dorit, un pictor recunoscut, căutat, dar tablourile sale care surprind momente fericite ale vieţii au fost recunoscute abia după moartea sa. A pictat pană la ultima suflare. Paralizat parţial, retras pe moşia sa din sudul Franţei, lucrează şezând, cu penelul fixat în palmă. Regretă că nu mai poate picta tablouri mari. Cu câteva ore înainte de a muri, pe 2 decembrie 1919, mai cere să i se dea pensulele şi vopselele, iar când le dă înapoi, rosteşte suspinând, cu înţelepciunea unui artist adevărat şi complet: În sfârşit, am înţeles…



1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    ,,…Arta lui Renoir este o poezie închinată vieţii, bucuriei şi culorii.”

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5