Primit pentru publicare de la autor, Ion N. Oprea, 18 mai 2014.
Foto: http://www.luceafarul.net/scriitori-botosaneni-juster-mariana-mery-orenstein
Editor: Ion Istrate, 18 mai 2014.

MARIANA JUSTER ÎNTORCÂNDU-SE STĂRUITOR LA CHINUL CUVÂNTULUI SCRIS

În 2002, când la Editura Hasefer din Bucureşti i se publica cartea Pe aripele poveştii, cu un cuprinzător cuvânt înainte, semnat de cunoscutul şi apreciatul de către mine Dorel Dorian, se împlineau exact zece ani de când ea oferise cititorilor o altă carte, la o editură cu activitate de început – ca şi autoarea, numită Sapiens, despre ceea ce îşi aducea aminte, după ce stătuse mulţi ani în Israel, că trăise La noi, în Frumuşica. Adică la ea, acasă, acolo, în România.

Aţi înţeles, deci, e vorba de nostalgia care ne încearcă atunci când împlinim o vârstă, sentimente de care nu scapă nici în noul volum. De aceea , se vede, i-au plăcut povestioarele şi lui Dorel Dorian, dar şi subsemnatului, că tot povestioare pline de duioşie sunt şi amintirile din cartea de faţă.

Prozatoare de talent, Mariana Juster s-a impus în Israel cu un volum de schiţe despre satul ei natal, Frumuşica, aşezare moldovenească cu nume de invidiat. A frapat, de la început, limbajul autentic al locurilor, capitol la care autoarea s-a dovedit inegalabilă. Toată lumea a înţeles că, asemenea atâtor alţii, scriitoarea a venit în Israel cu un bagaj de Amintiri din copilărie, de care se simte legată. Aşa e firesc, aşa e moral, scria în ianuarie 2002 revista lui Al. Mirodan Minimum, justificându-i starea nostalgică dar subliniindu-i şi talentul de care ne-am dat seama şi noi, subsemnatul şi Dorin Tudoran, prezentatorul cărţii către care şi-a îndreptat privirea autoarea, rămasă pe aripile realităţilor.

Cartea. O întoarcere în timp, mintal şi afectiv, poate fi proiecţia propriei vieţi trăite, şi de data aceasta, tot la Frumuşica, în apropierea Hârlăului, a Cotnarului, a Botoşanilor, a lui Eminescu…Căci ce mi-i autoarea cu numele ei – Mariana Juster – şi ce-i tânăra Hana Perl, îngerul ei bun cu care s-a cunoscut încă atunci când era mică şi au crescut împreună, poate, fiind una şi aceeaşi persoană ?!

Hană Perl a fost un produs al locurilor de la Frumuşica, rămasă orfană de mic copil, crescută cum a dat dumnezeu. Era înaltă, slabă, cu braţele lungi, ciolănoase, cu ochii de culoarea stânjenelului, înfundaţi adânc în cele două gavane, dând impresia că privea cruciş. Părea a fi un copac uscat şi găunos, dar era puternică, pentru că trudea din zori până noaptea, şi unde nimerea. Îşi târşea papucii mari, iar peste rochia flendurită îşi încingea pestelcuţa, să fie protejată când argăţea în curţile gospodarilor. Făcea de toate . Iarna, pe frig, despica lemnele cu toporul, le rânduia în stive, primăvara, mai ales în ajunul paştilor, lipea şi văruia casele, freca cu peria podelele până le scotea lună, era prezentă la nunţi şi botezuri, ca şi la înmormântări, unde gătea şi zorea toate cele necesare. Dar ce nu făcea Hană? Ea mesteca în cazanele cu povidlă, ea făcea săpunul, ea spăla rufele, ducea găinile la tăiat, se îngrijea de jumulitul lor, de strânsul pufului, umplutul pernelor şi saltelelor, de zestrea fecioarelor, încât, când sosea seara cădea obosită.

Dar nu adormea bine, şi după un anumit ritual, o lua de la capăt, încă de la primul cântat al cocoşilor. Ducea o asemenea viaţă, fără de bucurii, de ani şi ani. Şi nu obiecta, până ce, s-a văzut   o mare iubitoare de suflete rare, şi-a găsit şi ea un strop de bucurie.

Şi s-a apucat de scris, încercarea devenindu-i o pasiune…