MEMORIA BOTOŞANILOR. BOTOŞANII COPILĂRIEI ŞI TINEREŢII
LUI CONSTANTIN PRISNEA, ÎNAINTE DE „ALUNGAREA FARAONILOR”

Botoşănean, get-beget, scriitorul şi publicistul Constantin Prisnea (2 februarie 1914, Botoşani – 22 aprilie 1968, Bucureşti) include în opera sa, „După alungarea faraonilor” (ESPLA, Bucureşti, 1957) un noian de amintiri despre urbea natală, nu de după, ci înainte de „alungarea faraonilor”, nu alţii decât exponenţii Casei Regale a României, definiţi astfel de autor, evident determinat de convingerile sale de stânga – „Toată copilăria mi-am petrecut-o sub semnul monarhiei. Născuţi sub Carol I, crescuţi sub Ferdinand cel mare, mai măricei sub Regenţă, sub Carol al II-lea şi sub Mihai, tinereţea noastră n-a păstrat prea multe amintiri despre reprezentanţii succesivi ai dinastiei importate de la Sigmaringen”. Persiflează uşor Imnul Regal, imnul lui Hübsch, ţinând să precizeze că, pe vremea aceea, nu cunoştea încă pamfletul lui Caragiale, „Ţara lui Hübsch”.

La Botoşani a urmat clasele primare (Şcolile nr. l şi 2) şi secundare (Liceul „A.T.Laurian”), desăvârşindu-şi pregătirea la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, acolo unde participa activ la întrunirile Cercului Studenţesc „Mihai Eminescu”.

Botoşanii copilăriei lui Prisnea, dincolo de ierarhiile sociale, au farmecul lor, provincial şi patriarhal. Aşa că – „Ferestrele coanei Frosa erau pline de glastre cu muşcate şi betive. Coana Frosa ţinea fete. Fiecare-n strada asta ţinea câte ceva. / Nicu Pânzaru ţinea o regie, iar domnul Rahmuth ţinea deschisă crâşma până la ceasuri târzii. Witner, cizmaru, ţinea el singur cu mâinile lui o familie grea, de unsprezece suflete. Domnul învăţător Romanescu ţinea pe Lalanu, un câine deştept şi sentimental, care începea să urle când auzea pe stăpânu-său cântând. Domnul Haimovici ţinea vreo două, trei vaci cu lapte.

Din asta se ţinea şi el. Madam Călinescu care într-un timp, pe vremea când trăia bărbatu-său, ţinuse o covrigărie, acum ţinea băieţi la gazdă. Bogdanovici, în capătul celălalt al străzii, ţinea biciclete (vai de capul lor!) … de închiriat. / Lică-ţiganu, cum îl strigam noi, ţinea mahalaua sub teroare. Iar noi, ţineam cât era ziulica de mare … tăpşanu”. Au urmat, firesc, călătoriile în împrejurimi, de care orice copil sau adolescent este atras, incluzând pădurile Ursache, Ştefănescu, Rai, Rediu, mănăstirile Agafton, Coşula, Vorona, „acolo unde călugărul Natanail şi-a crăpat pântecele, aruncându-se prosteşte în iazul din spatele celor patru turle, apoi Ipoteştii şi Leorda, rămase totuşi – cum conchide Prisnea – „simple încercări turistice”. Cum tatăl autorului făcea cruci şi monumente funerare, de altfel, „singurele construcţii mai importante în acea vreme în urbea noastră”, cum, la întoarcerea de la şcoală, mama îl trimitea cu legăturica cu mâncare la tata, la cimitir, Prisnea a putut să cunoască, chiar în detaliu, cimitirele oraşului, „Pacea” şi „Eternitatea”, primul, pe lângă pace, asigurând şi „Eternitatea”, cum consemnează zeflemistic autorul. Iarmarocul botoşănean, organizat în toamna fiecărui an, îi dă prilej să ia contact cu distracţiile autorizate, aici, pe maidanul din Târgul Vitelor, devenit „un mare centru cultural”. Erau, printre aceste distracţii, ca opriri obligatorii, vizionări de diorame şi panorame, probe ca roata norocului sau încercarea puterii, mai putând lua act şi de teatrul de păpuşi, cu eroul veşnic „Vasilache”, de femeia-peşte, de omul minune, cântărind 175 kg., de uite popa, nu e popa ş.a. Fanfara, cea de circ (tobă mare, trompetă şi helicon, ca instrumente principale) asigura fondul muzical al iarmarocului, desfătând auzul ţăranilor şi târgoveţilor, nelipsiţi ca prezenţă, în timp ce pe o estradă din faţa circului se produceau artiştii (măscărici şi saltimbaci). Atmosfera iarmaroacelor botoşănene era întreţinută şi de mirosurile date de cârnăciori, de gogoaşele servite la pachet, direct din uleiul lor încins, a căror desfacere era asigurată de firmele „La gogoaşa înfuriată”, de mustul servit la „chil” sau de paharul de bragă.

Centru cultural de tradiţie, Botoşanii erau pentru C. Prisnea şi un oraş propice lecturilor şi a formării chiar ca bibliofil. Într-o cronologie a amintirilor se aliniază uşor „Robinson Crusoe”, „Rocambole”, „Misterele Parisului”, cărţulii de Petre Ispirescu şi Guy de Maupassant, „Dama de pică” şi „Făclia de Paşti”, întemeind chiar o bibliotecă personală, de dimensiunea unui dulap, având abonaţi doi cititori, C-tin Prisnea şi prietenul său Mitică Amarandei. Era binecunoscut în Botoşani chioşcul lui Diaconiţă, din faţa „Ospeniei”, de unde botoşăneanul îşi procura cărţi. Pasiunea pentru lectură şi-o satisfăcea botoşăneanul şi la Biblioteca „Avântul”, instalată într-o magherniţă din strada Boyan, care pentru neachitarea chiriei a „aterizat” la alta, „Mihai Eminescu”, dar nici aceasta cu local propriu, peregrinând ,,din Marchian în Strada Mare, când din Naţională pe Armeana – în curte la fotograful Aussländer – şi de-acolo în subsolul liceului, alături de locuinţa lui moş Gheorghe Chiper. Tot în materie de cărţi, remarcă Prisnea, literatura tradusă apărea în „Colecţia celor 15 lei”, „Colecţia amantelor celebre”, „Colecţia romanelor captivante”, pe care le-a prins şi generaţia mea, forţând ostreţele gardului DCA, unde erau maldăre, regimul democraţiei populare colectându-le în vederea topirii, fiind cotate literatură parazitară, de sorginte burghezo-moşierească, nicidecum în consens cu educaţia revoluţionară a tineretului muncitor şi comunist. Păi, titluri ca „Strada buzelor vopsite”, de M. Dekobra, „Femei în dragoste”, de D. H. Lawrence, „Pagoda amorului”, de Myriam Harry, „Stăpânul femeilor”, de Alfred Machard nu incitau la desfrâu? Era incompatibil cu morala proletară! Mai era la Botoşani şi binedotata bibliotecă a Liceului „Laurian”, cu dulapuri frumoase, cu geamuri de sticlă, adăpostind donaţia profesorului Ion Simionescu. Într-un fel, pasiunea pentru cărţi şi lectură a rodit, căci s-a văzut bibliotecar la Biblioteca „Mihai Eminescu”, putând să exclame – supremă satisfacţie! Mai fiinţa, la Botoşani, „Cercul de Lectură”, „care era un strălucit focar de cultură progresistă”, Cerc înfiinţat în anul 1908, cu Barbu Lăzăreanu printre întemeietori. La acel timp, 15.000 de cărţi, cât avea Cercul, însemna destul de mult.

Încercând o paralelă cu bibliofilia bogătaşului, care însemna a-şi procura cărţi imprimate numai pe „Velin blanc de Rives”, pe „Montgolfier”, pe „Extra Strong”, pe „Japon nacré”, pe „Vidalom. Chamois” sau pe „Madagascarul papetăriilor Lafuma”, Prisnea consemnează – „Bibliofilia noastră seamănă cu o obligaţie. O obligaţie, o sarcină îndeplinită şi ea cu pasiune, cu mare pasiune (…). Să tipărim mult şi să citim, mai ales, mult”.

În 1927, când Lindberg trecea pentru prima dată Atlanticul la bordul unui avion, într-o cursă New-York-Paris fără escală, când în spatele Cimitirului „Eternitatea” (încă) păştea cireada târgului, avea să fie o revelaţie aterizarea unui avion. Mai trecea prin târgul nostru marea cursă automobilistică, organizată de Automobil Club Regal Român, cu prinţul Nicolae protagonist, existând şi la noi, este drept, două, trei automobile ale unor moşieri (Pârlogeanu,Mavrodin).

Nu puteau lipsi din firul amintirilor lui C. Prisnea chipurile dascălilor botoşăneni. Ai săi şi ai atâtor generaţii. Aşa că – „moş Neculai Răutu, profesorul de limba română, care atunci când un zurbagiu dintre noi şi-a agăţat în piept o zvastică s-a înfuriat tare, şi-a zbârlit musteţile-i albe şi a tunat dintr-însul: / Te-ai ticăloşit cu tătu! (…) Vă salut, tovarăşe profesor Iacobeanu (n.n. eminent profesor de limba franceză, armean de origine, prieten al lui Nicolae Iorga), pe dumneavoastră de la care, în afara limbii lui Racine şi-a lui Molière, am învăţat ce-nseamnă modestia, am învăţat ce-nseamnă devotamentul pentru meseria pe care ţi-o desăvârşeai ca pe o arta. / Cu mine vă salută miile dumneavoastră de elevi pe care i-aţi crescut”.

Aceştia sunt Botoşanii copilăriei „orăşanului” C-tin Prisnea, al celui născut pe strada Zimbrului, „într-o mahala cu iz şi denumire zootehnică – Târgul Vitelor – şi botezat de o nânaşă căreia îi zicea Marghioliţa Ghiţăl”, de aici păstrând „o amprentă agrară de care nu m-am emancipat, pare-se, nici acum”. Era oraşul unui amestec de citadin şi rural, de un patriarhal aparte, pe care, şi astăzi, un observator atent şi familiarizat cu trecutul istoric al Botoşanilor îl poate descoperi şi sesiza.