Publicat de Vasile LEFTER, 31 DEC.2013

De când au migrat tradiţionalii Moşi Crăciuni, piaţa muncii s-a mai relaxat. Nu mi-a fost uşor să renunţ temporar la viaţa de boschetar cu ştaif, respectat prin preajma pubelelor şi să încerc jobul de Moş Crăciun.

Oraşul întreg ştie că numele meu este Alex Boschetarul. Nimeni nu a reuşit să-l afle pe cel adevărat. Înainte de Revoluţia pusă la cale de ai noştri, eram un om important, cu funcţii în Organe, cu maşină şi gradat la scară. Prin Ianuarie 90, cineva m-a turnat la noua Putere, acuzându-mă că mi-am luat apartamentul prin şmecherii, iar maşina din dotare a fost a Partidului. Fără judecată, m-am trezit în stradă. Nevastă-mea a părăsit oraşul ruşinată, iar copiii nici nu au vrut să mă vadă. U n singur om din justiţie, cu discreţie a acceptat să-mi schimb numele. Aşa am devenit Alex Boschetarul, aproape celebru pentru faptele bune pe care le făceam cu bani din cerşit. Iată cum a început aventura mea de boschetar…

Într-o zi friguroasă a lui ianuarie, după ce trecusem la viaţa stradală, am mers în piaţă cu gând să caut ceva de lucru.. Fiind foarte frig, am întins mâna dreaptă cu palma deschisă, pentru a-mi urmări o zgârietură mai veche. Un creştin cu dare de mână mi-a pus în palmă o bancnotă pe care aproape o uitasem. Nici nu am apucat să-i văd faţa , că a şi dispărut înainte de a rosti românescul bogdaproste, După mers, mi s-a părut a fi chiar fostul meu şef de la Organ.

Această întâmplare mi-a dat curaj. Am înţeles că nu e chiar aşa de rău să fii boschetar. Noul job mi-a impus o oarecare ţinută de lucru. Un cojoc ponosit, o căciulă sovietică prevăzută cu urechi şi nişte ochi obosiţi plini de umilinţă. Multe zile am trăit cu teama de a nu fi recunoscut. Oricând era posibil ca un trecător să-mi spună: ’ Tovarăşe, dumneavoastră sunteţi…?”

Anii au trecut peste mine. Mi-am luat o cămăruţă la periferie. Toţi mă ştiau de Alex. Alex şi atât!

Pentru mine, Crăciunul este cel mai important moment al anului.. Am mult de lucru, sunt bine plătit şi stau de vorbă cu cei mici, dar şi cu cei mari care nu bănuiesc adevăratul meu statut social. Am un discurs frumos, plăcut urechilor! Am lucrat doar în structuri înalte, nu ? Şi totuşi…

A fi Moş Crăciun nu e tocmai o bucurie mare. Intri în zeci de case ,la bogaţi şi săraci şi vezi că oamenii o duc greu. O dată pe an se străduiesc să ofere copiilor mici bucurii. Te plătesc pentru servicii, dar nu le este uşor. O să mă întrebaţi de ce nu renunţ la onorariu, dacă îi compătimesc atât de mult? Ei bine, am şi eu un al doilea secret .Dacă îşi permit să plătească un Moş Crăciun, înseamnă că nu sunt cei mai necăjiţi. Le iau banii cu plăcere şi sub o altă mască îi  ofer orfanilor, bolnavilor fără sprijin, oamenilor străzii trăitori prin canale .Pe Alex Boschetarul o să-l vedeţi cercetând şi containerele. Ce mai contează?  E celebru astăzi cazul unui american care  şi-a propus să trăiască din ce aruncă alţii. Puteam să am o casă mare şi o maşină frumoasă. Mi-am zis însă că acesta mi-a fost destinul. Se pare că greutăţile vieţii mi-au readus credinţa. A dărui nu este oare însuşi spiritul Crăciunului?

Mă simt bogat şi mulţumit sufleteşte că pot să fac mult bine oamenilor neajutoraţi. Mult mai mult bine decât în vremea când eram cineva şi eram linguşit de” tovarăşii “fără coloană vertebrală. Nu sunt un model,dar nici un boschetar pe care să-l arunci în canal. Nu judecaţi oamenii după haine!

Crăciun  Fericit! La mulţi ani!