Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

MIHAI EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps ! Version française de Paula ROMANESCU (11)

Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

 

 

 

MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

 

 

 

[…]

Alei mică, alei dragă !

Alei mică, alei dragă,
Cine vrea să ne-nţeleagă
Vază frunza cea pribeagă,
Ce-i ca viaţa noastră-ntreagă.

Alei dragă Veronică,
Despărţirea toate strică,
De ne-alegem cu nimică ­
Viaţa trece, frunza pică.

Alei dragă, alei mică,
Viaţa trece, frunza pică,
Şi din ura ce ne strică
Nu ne-alegem cu nimică.

Măcar cine ce grăieşte,
Altul alta îndrăgeşte.
Inima-mi pe cât trăieşte
Tot la tine se gândeşte.

Alei mică, alei dragă,
Ia vezi frunza cea pribeagă ­
Aşa trece viaţa-ntreagă
Şi nimic n-o să s-aleagă.

1880-1881

Ohé, ma petite, ma douce !

 Ohé, ma petite, ma douce!
Qui voudrait savoir la source
Qui nous lie, la feuille-mousse
Dira notre vie à tous.

Ô, ma Véronique*, mon cœur,
Je suis loin de toi encore,
Notre part c’est la douleur
La vie va, la feuille se meurt.

Ohé, ma douce, mon bonheur,
La vie va, la feuille se meurt;
De la haine qui nous dévore
Notre part c’est la douleur.

Chacun sa chacune sur terre,
Dit-on, pour moi la lumière
C’est toi ; mon âme toute entière
Rêve de toi, ma toute chère.

 Ohé, ma petite, ma douce,
Regarde la feuille-mousse
Qui tombe; la vie – cette source
De chagrin s’en va pour tous.

                                         1880-1881____________________________________­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­_______

*Veronica Micle (1850-1889), poétesse, muse, la bien aimée du poète.

Odă (în metru antic) 

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

1882

Ode (en mètre antique)

Je ne croyais jamais apprendre à mourir;
Éternellement jeune, enveloppé de ma mante,
Les yeux tournés rêveusement vers l’étoile
De la solitude.

Mais d’un coup, toi, douce-amère douleur
Tu vins croiser ma vie de ton pas léger.
Jusqu’au fond j’ai bu la volupté de la mort
Impitoyable.

Je brûle vivant comme Nessus damné, ou comme
Hércule dans son habit empoisonné
Toutes les eaux de la mer ne pourront pas éteindre
Mon feu, ma flamme.

De mon propre rêve j’en pleure, je m’en déchire,
J’entretiens moi-même le feu sur mon bûcher;
Renaîtrai-je un jour de mes cendres brûlantes
Comme l’oiseau Phénix ?

Que les yeux troublants disparaissent de ma voie!
Reviens dans mon âme, triste insouciance !
Pour que je puisse mourir tranquillement, à moi-même
Redonne-me-moi !

                                           1882

Pe lângă plopii fără soţ…

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi –
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea –
Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

1883, 28 august / 9 septembrie

 

Orgue de solitude, les peupliers

Orgue de solitude, les peupliers
M’ont vu passer mille fois,
Tous tes voisins me connaissaient,
Tu ne me connaissais pas.

Vers ta fenêtre de lumière
Mes yeux étaient ravis,
Tous le savaient, la ville entière,
Toi, tu ne l’as pas compris.

Combien de fois n’ai-je attendu
Un tout petit signe, un mot
Un seul jour de ta vie et tu
M’aurais rendu heureux.

Un peu d’amour et d’amitié,
De pleurs, de larmes, de rires,
Une seule fois te voir, t’écouter,
Une fois et puis mourir.

Si tu me donnais de tes yeux
Un rayon bienveillant,
Une claire étoile se lèverait
De la grande nuit des temps.

Tu aurais vécu à l’infini
Des milliers de vies
Comme le marbre blanc et froid
Qui rêve de tes bras.

Car je t’aimais d’amour païen
Des mes yeux tout brûlants
Que j’avais hérités de saints
Parents de mes parents.

Aujourd’hui, quand je te vois
Pareille aux autres femmes
Je te regarde indifférent,
Des mes yeux de morte flamme.

 Il fallait bien que tu bénisses
Cet indicible amour
Et que toute la nuit tu dises
Des messes jusqu’au petit jour.

                         1883, le 23 août/9 septembre

[…]

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5