MIRCEA JUNCĂNARU (1943-1996)

-UN POET UITAT ÎN NOAPTEA INFINITĂ-

 

 

 

Cu aproape 10 ani în urmă, mai precis pe 22 aprilie 1996, la vârsta de 53 de ani, a trecut în lumea umbrelor discret, așa cum a fost în viața de toate zilele, poetul și profesorul Mircea Juncănaru.

S-a născut în ziua de 3 martie 1943, la Știubieni. A fost licențiat al Facultății de filologie din Iași. A predat Limba și literatura română în mai multe școli din județ și din municipiu. A debutat literar în anul 1967, în culegerea Peisaj sucevean. Nu i-a plăcut publicitatea, n-a făcut valuri în jurul său în ceea ce privește creația poetică. L-am cunoscut în toamna anului 1977, la început de an școlar, într-o toamnă blândă, ca profesor de română la actualul Grup Școlar ,,Ștefan cel Mare și Sfânt” din Vorona. Codrul voronean avea o aură plină de poezie cu frunzele viu colorate de la galbenul auriu până la roșu aprins. Era o atmosferă de basm în care se auzeau glasuri de copii ce mergeau sau veneau de la școala din centru. Printre ei s-a ivit un tânăr (avea atunci 34 de ani) cu trupul filiform și privirea vie, ageră părând mai degrabă un adolescent. Imediat mi-a atras privirea și timp de vreo 10 ani am făcut naveta împreună pe acest traseu, în această frumoasă comună, cu oameni buni și gospodari, cu tradiții populare deosebite și cu un valoros corp profesoral printre care amintesc pe unii dintre ei cum ar fi Gheorghe Ciubotaru (biologie), Aurel Ștefan (limba și literatura română și actual primar al comunei Vorona), Dănuț Doroftei (geografie), Constantin Rusu (geografie), Gheorghe Miron (limba română), Victoria Varganici (biologie), Violeta Cotoc (istorie), Mărioara Ștefan (limba română), învățătorii Maria Anicăi, Valeria Anicăi şi Haralambie Lupu.

Mircea Juncănaru avea o ironie aparte și o bărbuță, ce în regimul trecut îi dădea un aer de nonconformist, iar pentru un profesor nu era o notă bună. De altfel, toți cei care aveau barbă sau părul lung erau considerați ieșiți din tiparele omului obișnuit.

Pe lângă aceste aspecte considerate neverosimile în zilele noastre, Mircea nu prea a ținut cont de așa zisa educație prin muncă și pentru muncă a tinerei generații, ce obligau cadrele didactice la tot felul de corvezi suplimentare, contrar pregătirii lor cum ar fi: practica agricolă de două săptămâni la început de an școlar, ce uneori se prelungea și o lună, strânsul plantelor medicinale, creșterea viermilor de mătase, colectarea de maculatură, sticle și borcane, activități culturale și participarea la învățământul politico-ideologic. De la aceste corvezi el s-a eschivat aproape mereu, fără a atrage reproșuri, decât uneori și voalate. Îi mai plăcea să cânte la vioară în momentele libere, de melancolie. Iată un catren dedicat lui Mircea în postura de viorist de către Al. D. Funduianu, profesor de matematică și poet, care timp de 10 ani a predat în comuna Tudora, iar în prezent este la Școala nr. 8 din Botoșani.

 

„Freamătă întreaga fire

Cu bărbuța lui cea rară

Ca desprins dintr-o legendă

Intră Mircea c-o vioară

Și-n pădurea ruginită

Trece zvon pe aripi de vânt

Cum că omul cu vioara

E legat de-acest pământ.”

 

Obiectul limba și literatura română cum am afirmat la început, l-a predat la mai multe școli, dar cele mai multe satisfacții profesionale și spirituale le-a avut la Vorona în perioada anilor 1979-1981, când a tipărit revista școlară Freamătul Codrului, revistă tip magazin, singulară în peisajul publicațiilor de acest gen din mediul rural, prezentată pe atunci în presa locală și cea națională în termeni favorabili.

Revista Freamătul Codrului, unică în peisajul rural, cel puțin în Moldova în vremea respectivă, a fost înregistrată și la Centrul de Informare ONU pentru România, în ianuarie 1980. Mereu grăbit, cu veșnica geantă diplomat, alerga la școală, acasă sau la tipografie pentru a face corectura, grafica și macheta revistei. Pe margine erau cârcotași care, ca și astăzi, se pricepeau la toate, adică la nimic. Fără să le dea nici cea mai mică atenție, Mircea-numit de cei cel cunoșteau din vedere ,,Poetul”, și-a văzut de treaba lui. În perioada navetei la Vorona (un număr apreciabil de profesori făceau naveta cu autobuzul), când nu prindea loc, Mircea se așeza pe geanta diplomat și ațipea câte 15-20 de minute, fiind în perioada respectivă de cele mai multe ori după nopți albe în care comitea așa numitele „păcate de cerneală”. Nu prea îi plăcea să se laude cu creația sa poetică, dar într-o zi m-a invitat la el acasă în cartierul Primăverii și mi-a arătat vreo 500 de pagini cu poezii scrise. A fost printre puținii poeți locali de valoare din perioada anilor 1970-1980, căruia nu i-a plăcut să facă parte dintr-un cenaclu literar, ori să se afișeze ostentativ cu opera sa. Cu toate că avea sute de poezii în manuscris, numai o mică parte le-a publicat în presa locală și centrală, cum ar fi: Cronica, Îndrumătorul cultural, Clopotul, Zori Noi, Caiete botoșănene, Freamătul codrului și Gazeta de Botoșani. După evenimentele din decembrie 1989, prin 1991 și 1992, a tipărit revista de cultură Freamăt de Codru (serie nouă), fiind sprijinit de inimosul și regretatul medic Iuliu Buhociu. Din păcate a fost singurul număr tipărit.

Ultima poezie, intitulată Triptic, i-a apărut în gazeta de Botoșani, în timp ce se afla pe patul de suferință la Spitalul Județean Mavromati din Botoșani, în numărul ziarului din 20-21 aprilie 1996, deci cu o zi înainte de a părăsi această lume, lângă un articol de-al meu dedicat dascălului exemplar din Drăgușeni, Aristotel Crâșmaru (1908-1997). În poezie parcă ca o prevestire a sfârșitului, poetul și profesorul Mircea Juncănaru a pus pe hârtie următoarele versuri ce exprimau marea durere prin care trecea în acel moment:

 

„Și ne-ntrebă frunza

și trebuie să-i spunem

de ce are numai trei culori.

 

și ne-ntreabă ziua

noaptea ne întreabă

de ce zorii sunt,

amiaza și-nserarea

 

de ce e bobocul

floarea și sămânța

fructul ne întreabă.

 

Lucrurile toate

Au un trei simbolic

De răspunsuri.

 

Vântul ne întreabă

De ce e pământul

Soarele și apa.

 

De ce viața are

Răsărit, amiază

Ş-apoi fără vise

Noapte infinită

 

Şi la fiecare-al

lucrurilor triptic

noi purtăm osânda

de a da răspuns.”

 

Mircea Juncănaru cu toate că își pregătise pentru tipar volumul de versuri ,,Pe altarul dorului”, nu a reușit să-l publice, fiind ,,zidit în lumină”, cum afirma într-una din poeziile sale intitulată ,,Nu-mi luați”:

 

„Luați-mi stelele ochilor

În locul lor -

Cerul va fi mai bogat.

 

Aruncați-mi mâinile și picioarele

În pulberea drumului -

În locul lor voi

Îmi veți duce păcatele

 

Dați stârvul meu muritor

Primului corb

În locul lui, pădurile

Vor fi mai tinere

 

Luați-mi sufletul

Zidit de lumină

În locul lui, soarele

Se va stinge mâhnit.”

 

Cu speranța că din sutele de poezii se va găsi cineva să-i tipărească măcar un volum, Mircea Juncănaru va fi mulțumit că cineva îi va transforma noaptea în lumină.

 

La două zile de la trecerea în neființă cu numele său în chenar, tot în gazeta de Botoșani (în numărul 1581, din 24 aprilie 1996) i-a apărut poezia „Dor de Primăvară”:

 

„Am ieșit în câmp

Ca în fiecare aprilie crud

Lăsându-mi ochii să pască

 

Pe întinderea verde

și nesățios sufletu-mi să se adape

În aerul ud

Pășind fără știre

 

Soarele mi-a adus la picioare

Bătută în aur mărunt,

o coroană strălucitoare.

(probabil un sfânt

Cu primăvara în joc nevinovat

și-a uitat aureola

pe pământ.)”

 

În plină creație poetică, la vârsta de 53 de ani s-a stins „zidit de lumină” în ,,Noaptea infinită”, Poetul și Profesorul Mircea Juncănaru, de obârșie din Știubienii Botoșanilor, care, ca o nouă premoniție și în poezia apărută post-mortem a spus că: „Soarele mi-a adus la picioare / Bătută în aur mărunt, / o coroană strălucitoare / Probabil un sfânt.”

 

Cu speranța că din sutele de poezii se va găsi cineva să-i tipărească măcar un volum, Mircea Juncănaru va fi mulțumit că cineva îi va transforma Noaptea în Lumină.

 

Paul UNGUREANU