Nicolae CORNESCIAN

Mereu împreună. Pretutindeni mereu

Ai mers până la capătul lumii,
doar ca să te convingi că acolo nu era nimeni.
Nu eram nici eu, salvându-ţi amintirile, ca să poţi
să te întâlneşti cu tine însăţi;
acea înstrăinare de tot ce puteai fi şi, fără regrete,
ai fi putut afirma că de acolo
urma să dispară chiar timpul.
N-ai cutezat, totuşi, să rămâi aceeaşi,
ca şi cum tocmai în acea vreme n-ar fi existat nici un anotimp,
nici o noapte şi nici o urmă de întuneric
în privirea mea tot mai clară,
în ochii tăi sticlitori.

Între noi scăpăra focul: frunze uscate şi aripi de fluturi.
Şi câteva umbre aprinse pe margini.
În ziare apăreau alte hărţi,
cu tot mai multe zboruri, marcând cerurile suprapuse;
cu drumuri tot mai adânci, umplute cu cenuşa pădurilor
pline de arbori de piatră ori văzduh condensat în siluete solide.
Se iveau alte întinderi, lipsite de orice ieşiri,
evadări dincolo de propria închipuire, înspre acele margini în care
ceva se transforma în nimic,
iar gândul căpăta conturul realului paralel.

Fluxuri reci de fum şi nici un orizont în oraşul nostru;
în Władysławowo.
Nimic din ceea ce ţi-ar fi confirmat prezenţa:
o stâncă de sticlă;
vreun rest de zbor haşurat cu nuanţa luminii autumnale;
aerul expirat, îngheţând, risipindu-se.
Nimic din ceea ce nu putea exista şi în lumea noastră;
aproape de marginea ei.
Acolo unde îţi aminteam de transparenţa cerului
reflectând alte realităţi. Dintr-un alt prezent.
Din toamnele acelor vieţi în care absentam
şi ne convingeam că rămâneam aici.
Mereu împreună. Pretutindeni mereu.