Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Poeme

Omagiu lui Brâncuşi

(n.19 februoarie 1876, Hobiţa,Gorj –d. 16.martie 1957, Paris)

Brâncuşi

E o masă a tăcerii la care stă
Gânditorul de la Hamangia.
Brâncuşi obosit după călătoria prin lume,
se aşază şi el la masa rotundă din lemn
şi gustă roadele pământului originar.
Suferinţa din gând îşi vede simbolurile
cum se nasc din lucruri simple.
Ideile se cioplesc în masa tăcerii,
pleacă fecund spre poarta sărutului
şi coloana fără sfârşit după ce a iniţiat himere
vrăjitoare, domnişoare, prinţese…
şi zborul unor păsări văzute la Hobiţa
chiar peşti ori ţestoase zburătoare.
Urmaşii un timp n-au priceput nimic
considerându-l un copil plecat!
Sculptorul este prezent în piatra, metalul şi lemnul lumii
mai mult decât în conştiinţa noastră
de neînsemnaţi muritori.

Întruparea

Nimeni nu mai stă la masa tăcerii,
bunicii sunt plecaţi după piatră
până în miezul munţilor înalţi
unde vor să cioplească porţi
prin care să treacă nepoţii viitorului.

Până la sosirea lor la cină
râul se pregăteşte de învierea sculptorului,
din sub brazda numelui său
ideile devin păsări în zbor
deasupra de coloane nesfârşite.

Ele luminează-n măduva cerului
de unde duhul sfânt coboară
se întrupează în suflete de piatră
ce nu mai mor.

La masa tăcerii   

Intr-una din zile
la masa tăcerii
s-a aşezat Dumnezeu şi medita îndelung
la a doua venire.

Obosit
şi-a strâns toate gândurile
şi a plecat acasă
nevăzut.

De-atunci în lume
cerurile rămân deschise
pentru sufletele curate şi copii.

Taina la masa tăcerii

E vremea când oamenii caută
taina la masa tăcerii,
cum apa curge-n râul de alături
prin anotimpuri cu veşnicia sub ochi
fără teama de singurătate.

Iar cuvintele sunt ferestre de gând
când atingi cu inima starea
ce înalţă sufletul deasupra de trup,
să se vindece de iubire,

de se dezlipesc faptele de sine
înverzind putreziciunea
unde nici speranţele nu ajung.

Tăceri pe masă aşteaptă şi azi
în măreţia meditaţiei
ce rod gândurile până la os

şi întrebări îţi tot pui
cât respiri miracolul.

Coloana infinitului

Cine caută
în sferele atinse de înalt
găseşte prin ere,
datina şi oasele nemuririi
la porţile de piatră dintre nopţi.

Fulgeră-n inimă iernile lunii,
se sting ochiuri de stele;
nimicul îl şterge…

Coloana infinitului,
virtute a ideii de sprijin
împleteşte suflete.

Visează şi păsările
înălţându-şi aripile
prin siluete de metal,

în zbor,
împreună cerul străpung.

Oul   

Când oul în piatră se va rostogoli,
inima lui
pui de univers va naşte,
de oamenii îl vor urca pe soclu
în pieţele publice
ca pe un vultur.

Lumina pe coloane urcând

Sunt nemărginit ca şi cerul,
deasupra de imaginarele porţi ale nesfârşitului,

linie spirală sunt
printre atâtea galaxii,
universul în mişcare,

lumina pe coloane urcând.

Eul, mai presus de mine-n idee,
oglindeşte tot ce n-am putut să fiu
în columna propriului suflet.

Iluminare-n cuvânt,
în unghiuri şi înţelesuri de fruct
în care se învârte misterul

minunii din carne,
pofte trezindu-i,

mai păcătoase decât carnea
iertare cerând
pământului din mine.