Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Nicolae Vălăreanu Sârbu. Poeme: Ca nişte apostoli …

Nicolae Vălăreanu Sârbu

 

 

 

 

Poeme

 

Ca nişte apostoli

Nu-mi prind cuvintele rădăcini,
se mulţumesc să se aşeze la masă
într-o meditaţie hipnotică.
Înserarea fuge de la fereastră mai spre grădină,
noaptea caută o lucarnă deschisă
pentru păsările încă nehotărâte.

Mă îndepărtez de colţurile rămase libere,
fac semne în calendarele lunii
pentru gândurile care vor veni acasă,
să intre în pielea fragedă a copilăriei
cu o bucurie atinsă de atâta aşteptare
încât abia o scot din amintiri.
S-au produs schimbări neaşteptate
care te prefac într-un străin veritabil
ce nu-şi mai recunoaşte locurile.

Oamenii se întreabă cine eşti şi ce cauti
şi abia apoi te recunosc, se luminează la faţă,
se strâng mai mulţi şi ascultă cu plăcere
orice noutate venită din afară
ca nişte apostoli ai îndreptării lumii.

Mai presus de cuvinte

După ploaie, simt miros de flori de salcâm,
mă străbate o bucurie neaşteptată,
păsările sunt cuprinse de o frenezie ciudată
de parcă sunt într-un concert sui-generis
şi toată suflarea ascultă
cu o plăcere lăuntrică şi eclatantă.

Fără să mă pierd în vâltoare,
îmi apar imagini din copilărie
când rămâneam singur în pădurea de salcâmi înfloriţi
în jurul solstiţiului de vară,
atunci albinele mai harnice decât oricând
erau tot într-un zumzet nebun.

Ceva din mine păstrează simfonia albă
în amintirile care cad în târziul ochilor
cu acea visare de ninsoare somnoroasă
care te scoate din grijile zilei
şi face din tine o fiinţă gânditoare
mai presus de cuvinte.

Ca într-o mare moartă

Nu-ţi fă ambiţiile de viperă
când toată lumea ştie că eşti veninoasă
şi-i pregătită de o ripostă aspră.
Lasă timpul să calmeze spiritele rele
şi aşteaptă clipa de înseninare
care alungă norii spre alte tărâmuri.

În pustiul meu de suflet am rămas nerăbdător,
să alung departe nisipul de vânt
în clepsidrele timpului bolnav,
încărunţesc în căutarea cuvintelor de inimă
să le despart de golul în care înoată
ca într-o mare moartă
pe care au plecat corăbiile fantomă
să aducă libertate.

De aceea visez să fiu o pasăre a norilor
care priveşte pământul ca o pradă
şi coboară din înaltul iubirii
doar să se hrănească.

Nimeni nu ştie

M-am îniţiat să rămân în luptă,
dar nu sunt un soldat de plumb,
nimeni nu ştie
ce o să se întâmple din greşală,
oamenii cred în realizări
pentru care se pregătesc şi visează.

Totul se termină când nu te aştepţi
şi reiei lucrul de la început.

Gândurile alunecă pe panta memoriei
până găsesc drumul spre înălţime,
în vise mai rămân locuri libere
pe care le umplu cu voinţă de învingător.

Nicio zi nu vine singură la orizont
fără să se îmbrace în pânza soarelui,
prin clipe zboară fluturii de floare
şi norii fug invidioşi peste mări.

 

Nimeni nu mă opreşte din mers

Am înmuiat cuvintele în vorbe de lapte,
apoi m-am întors cu faţa la calendarul de perete.

Pe masă între noi, hârtie de scris şi tăcere de umbră,
nicio vervă, nicio împotrivire romantică,
doar două pahare de sete
şi priviri aplecate paste sânii tăi
leneşi ca două păsări ascunse la piept,
dar tu n-ai avut răbdare, ploaia lovea în geam,
gândurile îmi făceau şi ele cu ochiul,
să încep să-mi culeg sentimentele, să le rup
fără să mă ating de ce nu-ţi place.

Surâsul tău mă îndemna la altceva mai practic
care să-mi rămână lipit în memorie
ca un drum pe care vrei să treci în fugă
cu inima grăbită de aşteptare.

Nimeni nu mă opreşte din mers,
mă apropii de tine atât de mult încât mă contopesc
cu tot ce înseamnă ocazie de iubire
şi aer închis în vise ademenitoare, luxuriante
ca o dragoste pentru primăvara înflorită-n trup
în care niciun preţ nu-i prea mare
pentru vindecarea inimii rănite.

Aştept să respir înălţimile albe de zăpezi
în care singurătăţile rămân îngheţate acolo
iar pădurile cu verdele lor proaspăt
dau semnalul de puritate în suflet.

Paginile acestui poem vor fi vălurite
de tot miracolul care prinde aripi de vultur
şi vor cânta odată cu mine
nuntirea florilor cu fluturii albi.

 

Poemă de înspicare

Am bătut cu dalta pietrele lunii
la solstițiul de iarnă
când magii s-au pornit spre steaua orientului.

Nimeni n-a înțeles carminul flăcării vii
din focul sunetelor ce ard bucuria
în sufletul colindătorilor.

Am rămas în magicul cânturilor vechi
poemă de înspicare
în viața înălțată de gânduri deasupra
de tot ce înseamnă pământ.

Chemare de clopot răsună
în dimineți cu sărutul pe buze
și oamenii împrumută din cer
speranța unui univers de iubire.

 

Tu nu vii

Zi de duminică,
aşteptări înfrunzite…tu nu vii
şi-mi pui în zbaterea de ochi, semnul
unui gând neîmplinit, alunecoasă tristeţe.
Ochii tăi mai negri decât întunericul
în rugina orelor care vin,
îmi curge dezamăgirea pe buze şi vine ploaia,
mă caută tăcerile din cuvinte.
Sărbătoarea se stinge cu dinţii de lapte,
se porneşte vântul cu oasele rupte,
o rândunică aduce hrană în cioc,
tu nu vii, nu vii.

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5