De ce plopii erau fară soţ?
Sunt singur
gata să urc scările,
să mă dau pe topoganul femeilor.
Odata rotunjiţi sânii uneia m-am trezit cu păcatul în sân,
nu cred în păcat aşa cum nu cred în cuvânt
mai mult cred în nemoartea morţii
decât în trăirea vieţii.

Femei goale trec prin faţa ochilor în fiecare zi
mult mai multe decât în realitatea concretă
dar cele care mă încântă sunt nudurile sculptate ori pictate
au ceva inefabil ce nu au femeile dezbrăcate
fiecare în parte.
Ele sunt simple făpturi din viaţă
găsite pe străduţele desfundate ale oraşului
pline de miasme, câini vagabonzi şi desnădejde.

Vreau ceva să mustească din miezul pietrei,
să cânte în inima lemnului
cu dragoste,
singurătatea să fie pusă pe note,
s-o cânte femeile singure
şi să mă caute.

Doamne, dacă tot ne strângi perechi,
de ce plopii erau fără soţ
când trecea Eminescu?
Ori el era nepereche?

Destin ingrat

Trec stele prin pălăria destinului
nişte gloanţe oarbe,
frânturi de poezie, plopi în inima unei femei;
fac insuportabil freamătul şi se sinucide.

Cine să-i plângă frumuseţea
când luceafărul s-a stins pentru totdeauna,
iar pământul a consimţit despărţirea ?

Nici păsări cu aripi de înger, nici porumbei călători
nu le mai aduc veşti unul de la altul,
aruncaţi ca o frânghie în fântână
ori căzuţi sub uitare,
n-au vreme pentru durerea care urmează.

În ochii lor ard stele cum ard băieţii reginelor
de dorinţa încoronării,
aşa se ivesc şi mor regii cuvântului,
puşi sub ghilotina de ne-nţeles a lumii.

Haiku

vecinii la geam
poetul nu mai trece
întristaţi plopii.

*
vecini în lacrimi
luceafărul se stinge
plopi pe cărare.

*
poetul moare
vecinii privesc pe geam
lipseşte un plop.

*

Teii în floare
marea plânge  în valuri
Lida aşteaptă.

Marină

Ce tristă-i marea îngheţată-n larg
Când geru-i vâscos şi stă în aer,
Totu-i mort şi cheiul plânge-n vaier
Iubirea ta îşi caută catarg.

Dantelării de sloiuri, giuvaier,
Să vezi cum valurile nu le sparg,
Sub ţărmuri roase împietrite-n şarg
Pe faţa mării nesfârşită-n taier.

Sănii nu mai sunt la cai cu hamuri,
E gol şi cerul putrezit de nori
Tu nu mai vii, corbii stau pe ramuri.

Pescăruşi ţipă îngroziţi în zori,
Ziua trece, vine noaptea-n geamuri
Şi parcă am murit de mii de ori.

Femeia cu tei şi plopi

Între noi sunt teii şi plopii lui Eminescu,
împreună-s cu soţ, separat fără.
Prima dată m-am crezut îndrăgostit
apoi m-am trezit melancolic şi singur,
n-am putut să mă obişnuiesc.
Nu-mi deplâng zilele,
te-am intâlnit pe tine
femeia necunoscută.

O să stăm sub ei ca de atâtea ori
până când se înteţeşte răcoarea ori vântul
şi aleile rămân pustii.

Ninsori de fluturii roşii

Adun cuvintele din călimara vremii
scrise cu cerneală de sânge uscat,
şi-mi sap în ţărână poemele
într-o câmpie înţesată de maci.

Tu eşti hârtia frăgezită de albăstrele
unde-mi gravez literele aplecate în rugă,
cu respect pentrul cititorul peregrin
prin imperiul necucerit de poezie.

Cuvintele râd şi plâng din vocale în vers
fac risipă rupându-se de gânduri
cu sunete neauzite de nimeni.
Clipele furate din ceasul de piatră
ca nişte flori de salcâm alb,
îmbată somnoroasele albine
şi noaptea-i o aripă uriaşă
cu penele întinse peste mări.

Un cer cu ninsori de fluturii roşii,
poartă grădinile suspendate ale morţii,
radăcinile pământului ridică păduri
şi sprijină cu vârfurile boltirea descreţită,
dimineaţa când cocorii păşesc strâmb
şi poeţii adorm în iubire cuvântul
nemurit de EMINESCU.

Sibiu, 11.01.2017